De același autor
Cand au trecut cu bine Thanksgiving Day si Mos Niculae, iar in supermarketuri incep sa curga ofertele de Craciun, e semn ca politicienii vor scoate iar tromboanele pentru aniversarea Revolutiei din ‘89. La vremea asta, acum 16 ani, Timisoara statea sa iasa in strada - dar nu m-as duce cu gandul inapoi chiar pana atunci, ci mai aproape, la Romania din anii de dupa Revolutie. Imi amintesc cu precizie ca, acum un deceniu, mai existau la parterul blocurilor din cartierul bucurestean unde stateam cu chirie vechile magazine socialiste de Lactate. Se foloseau inca sticlele acelea de un litru cu gura larga, astupate cu capacel de poleiala, care prin anii ‘80 slujisera de pusculita: strangeau copiii in ele monedele masive de 3 lei, activitate de tezaurizare incurajata cu caldura de parinti si autoritati, primii din motive pedagogice, ceilalti demagogice, ca sa mai reduca inflatia ascunsa. Cum aveam copil mic in casa prin 1993-’94, ne sculam dimineata si mergeam sa punem plasa la coada. Garsoniera avea marele avantaj ca vedea cu fereastra drept in strada, in linia de magazine, deci cand venea masina cu lapte zanganind lazile de sarma ma napusteam in jos pe scari sa nu pierd randul. Era foarte important sa vezi spre magazine, ca sa nu stai ca prostul degeaba afara cateva ore, ci in casa, sa poti citi cate ceva intre timp, iar aceasta calitate speciala a locuintelor se reflecta si in pretul chiriei. 
N-aveam telefon, nici speranta sa ne puna unul regia de stat Romtelecom. Celulare nu existau, asa ca mergeam seara sa sunam din statia de metrou din apropiere, unde tocmai instalasera cateva aparate publice cu cartela, portocalii si noi. Cozile erau imense, puteai sa astepti si o jumatate de ora. Cateodata functionau; alta data nu. N-aveam nici masina, dar poate ca asta nu era neaparat un lucru rau. Intre timp, mi-am adus si eu aportul la explozia motorizarii in Bucuresti, una din cele mai spectaculoase care s-au petrecut vreodata intr-o capitala europeana, de la vreo 400.000 de vehicule in 1993 la (probabil) un milion si jumatate astazi. Purtam de toamna pana primavara o pereche de cizme de cauciuc, un model imblanit, de oras, care era foarte popular pe atunci. Doar asa razbeai in zloata si lapovita bucuresteana. Ma intreb daca nu s-a schimbat totusi ceva prin oras, din moment ce lumea nu le mai poarta azi, ca parca nu mergem chiar toti cu masina. De asemenea, o buna bucata de vreme dupa Revolutie am folosit lenjeria de corp traditionala, vatuita, care trecuse cu brio testul suprem al anilor ‘80. Salile de curs la facultate erau inca inghetate, ca in epoca de aur. Nu retin exact cand si de ce am abandonat-o.
Nu-mi aduc prea bine aminte nici daca aveam bani suficienti. Ca student cu slujba, probabil ca nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ce stiu sigur este ca orice ban pus deoparte incercam sa-l transformam imediat in dolari, ca sa-l ferim de inflatia care sarise de 200%. Asta nu era chiar asa simplu, pentru ca nu aveai voie sa cumperi legal decat maxim 500 de dolari pe an, iar la casa de schimb iti puneau o stampila doveditoare in pasaport. Ca multi alti romani, primul pasaport dupa ‘89 mi l-am facut nu cu gand de a calatori, ci ca sa pot strange niste economii in valuta. Plecarea in Occident era, desigur, mult mai usoara decat sub regimul comunist, dar ramanea ceva exotic si cumva bizar: fie luai decizia existentiala de a emigra definitiv (inca te puteai da batut la mineriada, iar asta ajuta la cererea de azil); fie faceai parte din mica elita de afaceri sau a intelighentiei, care putea produce pretexte institutionale solide pentru a trece de zidul ridicat rapid de ambasadele vestice in jurul Romaniei proaspat eliberate.
Multa vreme s-au tot dat locuinte de catre stat prin ICRAL, dupa vechea regula de dinainte de Revolutie. Cu alte cuvinte, exista inca un stoc de case la primarie, iar cei bine conectati la reteaua de putere si influenta, in mare parte cea veche, dar cu noi ramuri importante altoite, puteau lua cate una “cu chirie” pe sistem vechi, dupa care s-o cumpere imediat pe sistem nou, la pret de nimica. Functiona inca fictiunea socialista - daca ai nevoie si ceri, ti se va da -, iar oameni altminteri seriosi si “de-ai nostri”, intelectuali, ziaristi sau diversi alti antreprenori politico-culturali, ca sa nu mai vorbesc de politicienii propriu-zisi, dadeau din coate printre gusterii vechiului regim pentru cate o casa. Astea erau lucruri care se faceau, nu se discutau, fiind si astazi acoperite de o tacere usor jenata, pentru ca miza era mare. E drept insa ca bataia pestelui fusese in anii anteriori; prin 1994-’95 mai erau de impartit doar ciurucuri. Suficient insa cat sa otraveasca in continuare viata: norocosilor pentru ca s-au pus in asemenea postura, iar celorlati din invidie fata de primul grup, exact la fel ca in cele cinci decenii dinainte.
Acum zece ani, prim-ministru era Vacaroiu, Vadim Tudor avea ministri antisemiti in cabinet, iar tara era condusa cu mana forte de presedintele Iliescu. Guvernul scotea un ziar pe bani de la buget, Vocea Romaniei, iar televiziunea de stat facea legea, pentru ca cele comerciale nu existau decat ca experiment. Prima a fost, dupa cum v-au reamintit-o recent chiar ei, ProTV, la sfarsitul lui 1995. Noi oricum inca ne uitam la TVR1 pe o mizerie de aparat alb-negru fabricat inainte de Revolutie, fiindca cele color costau salariul pe cateva luni. Stirile serii includeau un calup important de noutati din teritoriu ca recolta e ok, combinatul cutare a mai retehnologizat un laminor, iar un investitor privat a deschis o capacitate noua. Coordonatorul acestui tronson de teritoriale era un tip masiv, energic, cu lantuc si mustata, semana putin cu Miron Mitrea. Am uitat cum se numea, dar stiu ca a prins cheag bunicel pe aceasta pozitie. Seful cel mare era Cornelius Rosiianu, crainicul din anii ‘80 si stramosul conceptului de anchor-june prim, atat de popular azi. Din Iugoslavia dadea corespondente de razboi Dona Tudor, o dama memorabila, mai ales cand isi punea uniforma militara de camuflaj - precum Ceausescu in ilegalitate, se ascundea si ea, desi n-o cauta nimeni.
La vremea aia, noi eram prieteni buni cu tovarasul Milosevici, caruia ii pasam petrol cu teava pe sub Dunare. Si am fi fost la fel de buni si cu Moscova daca n-ar fi fost acolo la putere Eltin, un tip cam betivan si cu porniri democratice necontrolate, pe care nu puteai sa pui nici o baza ca va respecta regulile de fier ale vechiului sistem. Asa cum poti sa pui astazi pe Putin, de exemplu. Perspective de a intra in NATO si UE aveam cam tot atatea cat Republica Moldova azi, pentru ca nu avusese loc inca epocala masa rotunda de la Snagov, in care mostenitorii PCR sa decida ca au de fapt mai mult de castigat daca o pornim toti cu alai spre Vest. Habar n-aveam noi de triada magica PHARE-ISPA-SAPARD, nu stiam sa vorbim limba bruxelleza, n-aveam acquis si rapoarte de tara, doar implementam si anvizajam asa, in general. Pentru ca, mult timp dupa Revolutie, noi inca am stat pe gardul fostei URSS, sfasiati de dileme identitare de secol XIX, iar NATO, calatoriile fara viza in Franta si taiatul porcului dupa directive europene pareau la vremea aia science fiction. Ca si ministrii unguri la Palatul Victoria, de altfel.
Daca stai sa te gandesti, e surprinzator cat de mult reziduu comunist exista in Romania la patru-cinci ani dupa Revolutie. Ce traiam noi atunci era doar un socialism mai bland fara Ceausescu, un soi de anii ‘80 remix, prelungiti nu se stie de ce. 1995 mi se pare astazi pierdut in negura istoriei, ca o poza in sepia, o perioada departata si stranie dintr-un alt secol (cum si este de altfel, dar pricepeti unde bat). Intr-un fel, momentul de cotitura pentru Romania a venit nu in 1989, ci cativa ani dupa aceea. Sigur, eram pe atunci cu totii cu zece ani mai tineri si am avut sansa sa traim cea mai profunda schimbare in bine pe care a suferit-o vreodata tara noastra in spatiul a numai un deceniu. Dar daca ar fi s-o iau iarasi de la capat, vorba proverbului, parca as prefera sa pornesc din alt punct decat Romania batranicioasa, circa 1995, care se vede azi extrem de trist si deprimant.
