Pe aceeași temă
In ciuda titlului distant si academic*, volumul in care Gabriela Adamesteanu si-a strans o buna parte din articolele publicate in primul deceniu de libertate este de fapt un jurnal de campanie, acut, intens, tulburat si febril; jurnalul unui combatant.
Cele doua Romanii contine marturia unei angajari publicistice si exprima un angajament public, nu este o rece sau pretins rece "analiza", o radiografie savanta ori un diagnostic stiintific apartinand unui expert, in ce anume nu se stie poate prea bine, dar cu morga, cu aplomb si neaparat cu bibliografie la vedere, jurnalismul cu aparat si miriapodice note de picior fiind una dintre cele mai durabile mode intelectuale romanesti din anii de dupa Evenimente.
Si este, apoi, jurnalul de campanie al unui scriitor. Un scriitor dublu implicat in viata publica a Romaniei, prin scrisul propriu, ca jurnalist militant, dar si, totodata, ca redactor-sef al unui saptamanal politic si intelectual de o formula ramasa unicat si astazi, dupa trecerea a mai bine de o duzina de ani de la aparitia primului numar.
Un scriitor lipsit insa de orice experienta jurnalistica, ajuns - aruncat?! adus?! - in valmasag de o brusca si brutala rasucire a unei istorii ce paruse a fi, pana in decembrie 1989, macar lenesa, de nu si complet anchilozata, ca un prolog al mortii.
Atunci, in acel decembrie 1989, "un prag intre doua vieti" pentru cea mai mare parte a populatiei Romaniei, cum retrospectiv o spune ea insasi acum, s-a nascut Gabriela Adamesteanu ca persoana publica si jurnalist.
Fusese, era pana atunci o scriitoare importanta, dar cunoscuta doar prin si pentru cartile pe care le scrisese, in viata de toate zilele functionand ca un oarecare redactor de editura; avea sa devina insa o proeminenta figura a vietii publice, admirata, contestata, invidiata, respectata, atacata.
Cu o sinceritate uimitoare prin naturalete si oricum rara in context, Gabriela Adamesteanu isi marturiseste deschis nepriceperea totala in materie de presa in momentul in care s-a apucat de jurnalism. O face chiar in prefata acestei carti, sub forma unei evocari a parcursului de la conditia stabila de scriitor bine cotat la aceea, considerata incerta, de publicist navigand pe suprafata efemera a cotidianului.
Dar nu a fost o simpla schimbare de indeletnicire, iar jurnalismul nu a reprezentat o banala reciclare profesionala: a fost o forma de implicare si de participare. Expresia concreta a unui angajament nascut dintr-o speranta si trait ca o datorie. O speranta in viitorul Romaniei si o datorie fata de ceilalti.
Scriitorul implicat
Departe de a fi fost o exceptie, intrarea scriitoarei Gabriela Adamesteanu in viata publica nationala ca jurnalist militant ilustreaza un fenomen foarte raspandit in primele momente si chiar in primii ani de dupa rasturnarea dictaturii.
Numerosi au fost atunci intelectualii, artistii, literatii care si-au abandonat profesiile lor, prin definitie solitare si individualiste, in favoarea unui masiv angajament public, predominant civic, adesea si direct politic. Nu exista, si e regretabil ca nu exista, nici un studiu serios despre acest extraordinar elan si despre miscarea pe care a generat-o, fara precedent in istoria statului roman modern, dovada ca singurul reper posibil a fost gasit in evocari mai mult nostalgice decat riguroase ale pasoptismului.
Elan si miscare ce s-au anemiat insa in mod constant dupa alegerile din 1992 si carora lovitura de gratie le-a fost data de victoria opozitiei din 1996, chiar daca la aceasta victorie contribuisera in mod substantial. Cum si de ce, ramane in sarcina viitorului sa cerceteze.
Exceptia, fiindca una totusi exista, cel putin una!, consta in soliditatea si in durabilitatea implicarii asumate atunci de Gabriela Adamesteanu. In ciuda multelor dezamagiri, a esecurilor, a erorilor, ea si-a pastrat in chip aproape miraculos capacitatea de a continua.
O explicatie a acestei perseverente, nu tocmai obisnuita, ar putea fi desigur de natura psihologica. O chestiune de personalitate, dar nu numai. "Suntem cu totii prizonierii acestei lumi care ne dezamageste, intretinand insa in noi starea febrila de inceput de lume" (subl. mea, M.I.), scria de exemplu Gabriela Adamesteanu intr-un articol din august 1997.
Aceasta stare febrila de inceput de lume este insa caracteristica mai degraba unui creator, unui artist, decat unui politician, unui militant sau unui jurnalist politic angajat. Intrata ca artist in activismul civic si in jurnalismul politic, adusa aici de valul schimbarilor sociale si politice de dupa decembrie '89, Gabriela Adamesteanu a fost probabil, si in mod paradoxal, aparata tocmai de fragilitatea acestei conditii. Chiar daca nu a mai scris literatura, ea a ramas fundamental scriitor.
O slabiciune? Desigur, mai ales daca se tine seama de numarul progresiv foarte mare al celor care au ironizat, cand nu au condamnat de-a dreptul, scriitorii, artistii, intelectualii intrati in viata publica si, uneori, si in politica.
Au facut-o, de altfel, chiar si unii dintre acestia, ei dezicandu-se oportun de o apartenenta ce pare sa fi devenit de-a lungul anilor un stigmat ori un handicap, dovada certa a inadaptarii si a esecului intr-o lume a competitiei acerbe de interese, nu insa si de idei si cu atat mai putin de idealuri.
Candva, in agitatiile si convulsiile de dupa '89, mari multimi a caror justificata revolta fusese abil deturnata strigasera "Noi muncim, nu gandim"; acele multimi au fost apoi treptat reduse la tacere, atomizate, aneantizate, dar sloganul de atunci a triumfat. Chiar daca nu-l mai reia nimeni decat deghizandu-l sub eticheta corecta politic a pragmatismului si a eficientei.
Dar calitatea de artist nu e doar o slabiciune. Este si o forta. "Adevarata disperare nu se naste in fata unei adversitati incrancenate, nici din epuizarea unei lupte inegale. Vine atunci cand nu mai cunosti ratiunile de a lupta si daca trebuie, intr-adevar, sa lupti", notase candva un scriitor care se pricepea destul de bine in materie de implicare a artistului. Numele lui e Albert Camus.
"In zece ani - marturiseste Gabriela Adamesteanu intr-un text memorialistic - am pierdut toate miturile cu care iesisem din comunism, care azi imi par o dovada a infantilizarii suportate de atatea milioane de oameni. Cei pe care ii priveam ca modele de comportament s-au dovedit in timp doar oameni, iar literatura a incetat sa mai fie pentru mine o religie, devenind, in ultima vreme, doar un inca indepartat "acasa"." Detronata ca "religie", cum fusese in comunism, literatura nu ramane totusi mai putin un spatiu macar virtual de autentica libertate, un "acasa" de regasit. Daca va fi fost vreodata pierdut cu adevarat.
Viteza si visul
Fiindca exista in articolele Gabrielei Adamesteanu o tensiune, chiar o contradictie intre plasarea in imediat, proprie jurnalisticii in general si cu atat mai mult unei jurnalistici de lupta, si situarea intr-un orizont mai inalt, al reflectiei istorice si morale. Forma cea mai izbitoare a acestei tensiuni o reprezinta notele ulterioare scrierii si aparitiei unora dintre textele aflate in volum, foarte probabil redactate cand autoarea le-a selectat pentru a le aduna in carte.
Unele dintre aceste note aduc necesare precizari si completari, altele se rezuma la cate un sec "m-am inselat". Daca s-ar face un inventar al acestor note si li s-ar adauga si cazurile in care lipsesc, rezultatul ar fi o lista de "erori" suficient de lunga pentru a se demonstra, de cine ar fi interesat de o asemenea operatiune, ca in multe imprejurari evaluarile, diagnosticul si judecatile strict jurnalistice ale Gabrielei Adamesteanu au fost ori corectate, ori de-a dreptul infirmate de evenimente.
Se poate cita, de exemplu, ceea ce scrisese ea in 1994 despre situatia din Republica Moldova in comparatie cu aceea din Romania drept unul dintre cazurile cele mai flagrante de miopie - "Conform viziunii lucide, Moldova este o tara cu statut bun in lume, cu un mers al reformei mai decis decat al surorii mai mari, cu un presedinte (Mircea Snegur) mai merituos decat presedintele Romaniei...".
Cand, astazi, se stie ce s-a intamplat de-atunci si la Chisinau, si la Bucuresti, nu e decat foarte simplu si foarte usor de aratat cu degetul, chiar de ridiculizat. Fiindca astazi lucizii se vadesc a fi fost cei care priveau cu neincredere comparatiile de acest gen.
Asemenea erori de apreciere pot fi insa nu doar la fel de simplu si de usor explicate, ele se inscriu de fapt in logica oricarui exercitiu jurnalistic aplicat evenimentului politic imediat. Cu atat mai mult intr-o lume deschisa tuturor informatiilor, si corecte, si deformate, si partiale, si ierarhizate defectuos, cu premeditare sau din pura nepricepere. Si inca si mai mult intr-o lume a vitezei, a ritmului, a accelerarii, cum este lumea in care a intrat Romania dupa decembrie '89. Cartea Gabrielei Adamesteanu se incheie cu un eseu intitulat "De la absenta la obligativitatea vitezei", in egala masura analitic si memorialistic. Sunt evocate, aici, stagnarea si imobilismul din perioada comunista, dar si "sentimentul unei incredibile viteze" dobandit dupa aceea.
Viteza este insa a realitatii, in vreme ce visul ramane, intr-o realitate accelerata, un reper stabil. Iar visul e un teritoriu exclusiv al creatiei.
* Gabriela Adamesteanu - Cele doua Romanii, articole si fragmente memorialistice, Institutul European, Iasi, 2000
