Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Costul monopolului statului asupra sectoarelor publice. Cazul educaţiei[1]
2011-04-27
4
Dacă mai este nevoie de dovezi că sistemul romanesc de educaţie este falimentar, amintim că într-o clasificare serioasă a universităţilor după performanţa academică, cea mai bună universitate din România este pe locul 727 în lume[2], că într-o clasificare serioasă a universităţilor după succesul în afaceri al absolvenţilor, România nu figurează deloc[3], şi că în România legătura dintre sectorul educaţiei şi realitatea economiei este atât de arbitrară încât doar 40% dintre absolvenţi reuşesc să înceapă o carieră conform specializării dobândite[4].

De douăzeci de ani educaţia este un subiect care se află pe lista problemelor de rezolvat a politicienilor sau partidelor politice în perioade electorale. Abordările sunt intens politizate. Însă tocmai de aceea reformele sunt şi vor rămâne numai la suprafaţă. Nicio grupare politică ce luptă în mod serios pentru putere nu îşi permite să ia în discuţie o reformă profundă care să nege premisa unui sistem public de învăţământ. În condiţiile unui public neinformat, uşor manipulabil şi neorganizat ca cel din România, o grupare politică nu are niciun motiv să susţină liberalizarea şi privatizarea pentru că numai instituţia unui minister al învăţământului care să administreze efectiv fonduri, îi poate promite controlul asupra unor resurse preţioase.

Costul sistemului public de învăţământ poate fi văzut ca o sumă de costuri de oportunitate. Ne putem gândi mai întâi la două costuri monetarizabile şi superficiale: costul de oportunitate al agenţilor economici taxaţi cu suma exprimată de bugetul Ministerului (sau ce s-ar fi putut cumpăra cu banii respectivi) şi respectiv costul de oportunitate a 200.000 de absolvenţi care petrec în medie 4 ani în facultate în loc să întreprindă alte activităţi. Cum s-ar putea estima acest cost? Ne-am putea uita la valoarea salariului mediu pe care l-ar putea câştiga în acest timp. Desigur că educaţia de stat ar putea merita aceste costuri; investiţiile în capital ar putea fi ulterior acoperite de valoarea câştigată ca urmare a educaţiei primite. Problema este însă de unde ştim dacă ‘aceste’ investiţii în educaţie merită mai degrabă decât altele. Nu ştim. Întrucât statul nu permite concurenţa în sectorul de evaluare şi certificare, tinerii sunt lipsiţi de alternative educaţionale, şi nu putem calcula valoarea alternativelor care lipsesc.

Desigur, se va spune că statul permite concurenţa în furnizarea educaţiei : piaţa funcţionează « alături » de stat. Însă ceea ce numim în limbaj curent unităţi de învăţământ « private » sunt doar părţi ale sistemului de stat. Pentru a fi certificate, adică pentru a funcţiona, acestea  sunt constrânse să urmeze un set larg, strict şi detaliat de reguli de funcţionare ca şi cele de stat – tot ce ţine de administrarea bugetului, de curricula şi de desfăşurarea procesului educaţional. Tocmai pentru că statul stabileşte într-un grad atât de înalt de detaliu condiţiile de funcţionare, sufocând posibilitatea inovaţiei, considerăm unităţile de învăţământ private părţi ale unui unic sistem de stat. Universităţile private sunt lamentabile nu pentru ca piaţa de educaţie eşuează ci pentru că statul îşi face simţită prea mult prezenţa: ele sunt lipsite tocmai de acei studenţi care sunt capabili să fie admişi la o universitate publică fără să plătească (acei studenţi capabili şi doritori de educaţie, nu de diplome), sunt constrânse să plătească taxe în timp ce concurenţa unităţilor de stat primeşte subvenţii şi sunt supuse aceloraşi reglementari rigide de funcţionare ca cele de stat, care le împiedică să inoveze.

Pentru un învăţământ funcţional sunt necesare cel putin trei pieţe care odată liberalizate s-ar susţine reciproc : piaţa de furnizare a educaţiei, piaţa de evaluare care să certifice valoarea diferiţilor furnizori şi piaţa de informare (sau libertatea media) care să ghideze părinţii şi toate părţile interesate către unităţile de educare şi evaluare potrivite.[5] În absenţa liberalizării certificărilor, continuăm sistemul comunist de planificare centralizată caracteristic monopolului de stat.

Care sunt costurile profunde ale lipsei concurenţei?

În primul rând, rigidizarea şi omogenizarea serviciului. Indiferent de designul iniţial, lanţul serviciilor se rigidizează odată ce stimulentul funcţionarilor în sectorul educaţiei – fie în furnizare, fie în evaluare – devine cel de a îndeplini criteriile venite de la nivelul birocratic superior, întrucât comenzile de la centru vin în mod inevitabil mai greu decat ar veni dintr-o pluralitate de direcţii într-o piaţă liberă. Schimbarea devine greoaie şi până când comanda schimbării este clară, funcţionarii se vor întrece în conformism. Iar când profilul profesorului şi evaluatorului este constrâns să fie necreativ, şi tinerii vor fi educaţi să fie necreativi[6]. Problema este nu numai că standardul la care serviciul se rigidizeaza rămâne inevitabil în urma economiei ; mai mult, oamenilor produşi de sistem le este inhibată adaptabilitatea la nou.

În al doilea rând, dincolo de faptul că schimbarea naturii serviciului este greoaie, serviciul va fi deconectat de criteriile sau preferinţele beneficiarilor. Într-un sistem al liberei întreprinderi criteriile beneficiarilor se fac simţite efectiv în tranzactiile de piaţă, atâta vreme cât furnizorii sunt liberi sa inoveze în fiecare verigă a procesului, şi atâta vreme cât piaţa media este liberă să informeze beneficiarii asupra efectelor inovaţiilor. Pe ce criteriu stabilesc ‘experţii’ unui sistem centralizat oportunitatea unei schimbări? Într-o anumită măsură designul iniţial şi schimbarea lui sunt legate de propriile lor preferinţe subiective.

Preferinţele experţilor vor fi în mod previzibil legate de interesele celor care îi numesc în poziţiile respective şi au puterea să îi înlocuiască: interesele politicienilor. Acesta este al treilea cost al sistemului public de învăţământ. El nu reprezintă o simplă problemă de ineficienţă ci o problemă de ideologizare de tip etatist, întrucât toate grupurile politice au un stimulent în menţinerea etatismului. Costurile lipsei concurenţei nu stau doar într-o educaţie mai slabă decât ar fi cazul. Ci stau şi în impunerea, la toate nivelele, a unei educaţii profund deformate de ideologia etatistă.

Aceste trei motive instituţionale explică de ce sistemul produce inevitabil oameni incompetenţi, necreativi şi obedienţi. Povara sau costul impus de stat asupra individului prin sistemul educaţional este dincolo de un reglaj fin ce poate fi rezolvat printr-o administrare mai bună, venită odată cu un cabinet mai bun, şi dincolo de suplimentarea sistemului cu noi fonduri de la buget. Cele două probleme profunde ale sistemului stau în intermedierea de către stat între beneficiarii serviciului şi cei care-l plătesc şi în asocierea intereselor ideologice sistemului educaţional. Prima este responsabilă de rigiditatea şi lipsa totală de competitivitate a învăţământului în România. A doua, de ideologia etatistă care a distrus studiul ştiinţelor socio-umane în comunism iar acum încă îl ţine sufocat.

Am susţinut implicit în discuţia noastră că numai liberalizarea sectorului de certificare este cheia unei reforme autentice a sistemului de învăţământ. Dorim însă să subliniem că monopolul statului asupra sistemului de învăţământ nu îşi poate găsi deloc justificarea în preocuparea pentru o egalitate de şanse. Bineînţeles că este în interesul partidelor politice să folosească acest sofism. Însă argumentul pro-concurenţă liberă prezentat aici nu este împotriva egalităţii de şanse. Egalitatea de şanse ar putea fi realizată în urma liberalizării şi privatizării sectoarelor de educare şi certificare, fie printr-un sistem al distribuţiei de vouchere, fie printr-unul al creditelor fiscale sau scutiri de la plata impozitelor, scutiri proporţionale cu contribuţiile în educaţie. Acestea ar putea acoperi o mare parte din costul educaţiei tinerilor de orice categorie ; deosebirea ar fi că destinaţia voucherelor sau banilor care astăzi sunt impozitaţi la bugetul de stat ar fi aleasă direct de beneficiari. Argumentul nostru nu este pentru eliminarea săracilor ca beneficiari, ci pentru eliminarea aparatului de stat ca intermediar între beneficiari şi furnizori.

Note:

[1] Articolul face parte din seria de publicaţii “Costul statului”, un proiect al Centrului de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI) în parteneriat cu Societatea pentru Libertate Individuală (SoLib), coordonat de Ionuţ Sterpan şi Andrada Busuioc. Seria cuprinde 12 analize dedicate câte unui tip de cost impus de maşinăria statului.
[2] Conform metodologiei University Ranking By Academic Performance; www.urapcenter.org.

[3] Conform metodologiei Ecole Nationale Superieure des Mines de Paris corelează istoria studiilor oamenilor de afaceri cu funcţii executive în primele 500 de companii din lume; http://www.mines-paristech.fr/Actualites/PR/.

[4] V. Ziarul Financiar, 15 mar. 2009, De ce au devenit studiile superioare un "must have" în CV-uri chiar şi când nu folosesc la nimic, disponibil la http://www.zf.ro/profesii/de-ce-au-devenit-studiile-superioare-un-must-have-in-cv-uri-chiar-si-cand-nu-folosesc-la-nimic-4051351/.

[5] A se vedea Ionut Sterpan, Separarea statului de invatamant, revista 22, 15 apr. 2010, disponibil la http://www.revista22.ro/articol-7991.html.

[6] In cuvintele lui Ken Robinson, specialist în educatie şi consilier pe problemele guvernarii.

TAGS :
Comentarii
Dan Cristescu 2011-05-15
1) ceea ce voiam sa spun in legatura cu situatia utopica este ca autorii mentioneaza faptul ca acest "cost al statului" este foarte mare si, drept argument, aduc faptul ca e imposibil de calculat cat de mare este. does that sound like economics to anyone? 2)este oarecum redundant sa spui ca "oamenii" sunt cei care platesc costul: in general doar oamenii sunt agenti economici, deci e normal ca ei sa fie cei care platesc costul. intrebarea este care oameni? pentru anumite categorii sociale existenta statului poate fi un lucru foarte benefic (nu in ultimul rand pt firmele private care au asigurata infrastuctura necesara desfasurarii activitatii lor economice) se intelege prin cost acea marja de diferenta dintre cele doua tipuri de exploatari, insa nu se mentioneaza faptul ca redistributia de bunuri/beneficii din cadrul “societatii libertariene” utopice nu presupune neaparat ca aceste bunuri sunt distribuite uniform. dimpotriva, conform oricarei logice a capitalismului, distributia este neuniforma. astfel, existenta statului favorizeaza anumite categorii si defavorizeaza altele; costul este suportat de anumite categorii si nu de altele. pe scurt: autorii masoara costul in functie de eficienta economica, insa nu iau in calcul problema (re)distributiei si consumului bunurilor. in momentul in care vorbesti de cost, aceasta e o greseala imensa; economia nu este doar eficienta productiva ci si consum. unde este consumul aici? autorii reduc problemele economice la eficienta fara a mentiona cine sunt beneficiarii acestei cresteri de eficienta. 3) folosind acelasi tip de argument ca si autorii, pot sa imi exprim opinia ca tinerii romani mi se par foarte creativi, cu idei foarte originale; dupa parerea mea existenta acestui system educativ ii oblige la inovatii constante in diverse domenii, de unde faptul ca sunt preluati de atatea universitati straine de prestigiu. nu inteleg unde vedeti dumneavoastra rigidiate: ar trebui sa va duceti intr-un colegiu American ca sa vedeti lipsa de idei si de perspective mai largi, din cauza profesionalizarii extreme a domeniilor universitare. profesionalizare ceruta de piata btw.dar atat eu cat si autorii nu ne-am da decat cu parerea spunand asta. sunt si alte criterii de evaluare a unui sistem educativ decat cea de "creativitate" definita ca un nor: vag si fluffy. o parere despre privat vs. public aveti si aici: http://www.lrb.co.uk/v33/n10/howard-hotson/dont-look-to-the-ivy-league
Ianku D. Hoodenoara 2011-05-13
-"Situatie ipotetica ce este, in fond, total utopica: absenta totala a statului" - In invatamant? Nu. Se prea poate. -"cine este cel care sufera acest cost?" Nu stiu de ce e asa suparator raspunsul "oamenii", dar... oamenii. De fapt, sunt costuri platite, pe straturi, de toata societatea, de la consumatorii de educatie, la angajatori, la platitorii de taxe. Cum toata societatea e educata doar dupa regulile statului, rapsunsul "cost pentru toata societarea" chiar devine legitim. -"cum calculati dumneavoastra aceasta "rigiditati" (...)" tineri obedienti, necreativi, incompetenti masurat cum? - Ipocrit sa ceri criterii academice pentru ceva care se vede cu ochiul liber, macar prin simpla comparatie cu sisteme care au invatamant privat mai puternic. Daca e ceva "vag si nu o analiza reala", e sa spui "Dar dupa ce formula e asta? Nu-i bine fara formula" ca o eschiva de la problema de fond. Potentialul unei generatii e stalcit sub uniformizarea ceruta de invatamantul generalizat de stat. What?
Dan Cristescu 2011-05-03
Imi cer scuze de redactarea defectuoasa a comentariului meu.
Dan Cristescu 2011-05-03
este posibil sa ma insel, insa mi se pare ca demersul dumneavoastra se bazeaza pe anumite greseli de logica si de metoda. 1) de logica in masura in care calculati costurile de oportunitate ale sistemului de invatamant facand referire la o situatie ipotetica ce este, in fond, total utopica: absenta totala a statului.de unde si aceste remarci foarte uimite: "Întrucât statul nu permite concurenþa în sectorul de evaluare ºi certificare, tinerii sunt lipsiþi de alternative educaþionale, ºi nu putem calcula valoarea alternativelor care lipsesc." inteleg demersul teoretic ipotetic ( de exemplu, nozik) insa d-voastra folositi in cadrul analizei o notiune de cost foarte vaga: cost pentru cine? cine este cel care sufera acest cost? se intelege ca acest cost este diferenta dintre exploatarea "utopic-libertariana" a unei resurse/serviciu si exploatarea actuala, de unde o diferenta de eficienta. insa aceasta eficienta mai mare in cadrul unei exploatari "liberatariene" nu ne spune cine sunt beneficiarii marjei de diferenta (acest lucru e valabil pentru celelalte studii din cadrul seriei), adica cine sunt cei care platesc costul actual. sa nu imi spuneti ca "oamenii" sau individul pentru ca acesta nu este un raspuns, ci o pasare a problemei spre un actor ipotetic. 2) aplicatiile pe diverse domenii nu sunt deloc aplicatii, in masura in care nu spun nimic empiric despre acele domenii. dumneavoastra spuneti, foarte jurnalistic, ca sistemul se regidizeaza. cum calculati dumneavoastra aceasta "rigiditat"? spuneti ca tinerii devin necreativi si obedienti, necreativi in ce sens si in ce domeniu, incompetenti in ce cadru? ceea ce spuneti aici nu tine deloc cont de dinica interna a invatamantului, poate fi aplicat oricarui domeniu. aceste afirmatii vagi nu inseamna o analiza, ci pura retorica.
Total 4 comments.
Recomandari
1169
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22