Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Cântec pentru Sarajevo
Serenela Ghiteanu - - - -
2011-06-21
Cultura
1
Nu ai cum să-ţi dai seama care versiune a unei minciuni reprezintă adevărul. Acum, după tot ce s-a întâmplat, Dragan Isovic ştie că oraşul Sarajevo pe care şi-l aminteşte... nu a existat probabil niciodată.

Romanul Violoncelistul din Sarajevo de Steven Galloway (Editura Litera) îşi propune să recreeze un episod de istorie foarte recentă, asediul oraşului Sarajevo din perioada 1992-1996, prin intermediul unui melanj de fapte reale şi de ficţiune.

În ziua de 27 mai 1992, un obuz cade într-o piaţă din Sarajevo şi ucide 22 persoane care stăteau la coadă la pâine, rănind alte 70. În memoria lor, violoncelistul Verdran Smailovic va cânta timp de 22 zile, în acea piaţă, Adagio în Sol Minor de Tomaso Albinoni - acesta e evenimentul inspirator.

Bosniacii, sau cei „de pe dealuri“, cum sunt numiţi de scriitor, omoară zilnic, de la distanţă, civili din oraş. Trei ani de asediu real sunt comprimaţi, în roman, în mai puţin de o lună de zile, în jurul acestui concert de doliu pe care violoncelistul fără nume, al lui Steven Galloway, îl cântă imperturbabil, zi după zi, îmbrăcat într-un frac deja ponosit.

Romanul ne pune în faţă realitatea războiului aşa cum Europa nu l-a mai cunoscut de la finele anilor ´40 încoace. Este, de altfel, un război mult mai perfid, pentru că asediul de trei ani al unui oraş de jumătate de milion de locuitori reprezintă un război foarte aparte. În locul imaginii tranşeelor şi al cadrului specific desfăşurării unui conflict armat, între forţe egale, un oraş viu devine teatrul de operaţiuni al Morţii, pentru că lunetiştii „de pe dealuri“ ucid zilnic, sistematic civili pe care îi aleg la întâmplare, dintre cei care ies din casă ca să se mai aprovizioneze. Civilii devin ţinta lor, mai devreme sau mai târziu, pentru că, nevăzându-i pe trăgători, nu pot să-i evite.

Oraşul însuşi este unul dintre personaje. Pentru Dragan, oraşul în care şi-a trăit viaţa s-a estompat sub desfigurarea produsă de bombardamente. Un oraş nu trebuie să trăiască în memoria oamenilor, ci să fie o realitate concretă, palpabilă. Atunci când devine un decor macabru de ruine, populat când şi când de oameni înfricoşaţi şi periodic împuţinaţi, oraşul dispare, de fapt: „Pe zi ce trece e din ce în ce mai puţin sigur că oraşul pe care şi-l aminteşte a existat cu adevărat. E o amintire care se pierde încetul cu încetul, la fel ca apa ţinută în căuşul palmelor, iar atunci când se va fi scurs toată se întreabă ce va mai rămâne. Nu ştie cum va fi să trăiască fără a-şi aminti cum era odată viaţa, cum era pe vremea când trăia într-un oraş frumos (...) Ceea ce vedea în jurul său era singura realitate“.

Trei personaje - Kenan, Dragan şi Săgeată - sunt urmărite de narator în supravieţuirea lor cotidiană. Într-un oraş lipsit luni la rând de electricitate, traiul se duce ca într-un buncăr: Kenan a învăţat să se spele cu doar o jumătate de litru de apă; el e, de altfel, cel care îşi aprovizionează familia şi pe o vecină bătrână cu apă de la fabrica de bere, parcurgând câţiva kilometri pe jos. Detaliile asupra acestui gest, în aparenţă banal, în fapt vital, au capacitatea de a recrea o lume aşa cum va fi fost ea la începutul anilor ´90, undeva în Europa: „Faptul de a şti câtă apă poţi căra a devenit o artă în acest oraş. Dacă duci prea puţină, vei fi nevoit să repeţi des aventura. De fiecare dată când te expui pericolului de pe stradă rişti să fii rănit sau omorât. Însă dacă te apuci să cari prea mult nu mai poţi să fugi ori să te fereşti din calea primejdiei“.

În drumul său, prelungit într-o zi cu încă 2 km, pentru că e prevenit de existenţa unui lunetist pe traseul său obişnuit, Kenan descoperă cum, dintr-un imobil, bucăţi de pâine legate cu aţă ispitesc nişte porumbei. Aceştia, odată ce înghit bucăţica de pâine, se trezesc traşi cu aţa şi prinşi de un bătrân. Nicio emoţie nu străbate din vocea vânătorului modern: „Am prins şase, câte unul pentru fiecare persoană din apartamentul meu. Iau doar cât îmi trebuie. Dacă nu mă lăcomesc, poate că vor mai fi aici şi mâine“. Kenan se gândeşte că porumbeii seamănă cu locuitorii oraşului Sarajevo - sau invers...: „s-ar putea ca oamenii de pe dealuri să-i ucidă treptat, câte o jumătate de duzină odată, ca să le mai rămână întotdeauna câţiva de omorât pentru a doua zi“.

În altă zi, Kenan se confruntă însă cu un episod mult mai dramatic: la fabrica de bere, acolo unde oamenii îşi umplu canistrele cu apă, cade un obuz, iar imaginea de coşmar este pur cinematografică, prin detalii vizuale nude, departe de orice melodramatism: „Pe asfalt se vede un picior. Pantoful este neatins, la fel ca şi o parte din şosetă. Pare ireal. Apoi vede o femeie care se ţine de restul piciorului, înmărmurită, de parcă nu i-ar veni să creadă. Se uită la Kenan şi începe să urle, arătând spre locul de unde i-a fost retezat piciorul“. Unui bărbat „urechea îi mai atârnă doar de partea de jos, însă el nu pare să observe... Deşi are ochii deschişi, nu se mişcă, iar Kenan înţelege că este mort“.

Dacă a rămâne în casă şi... a aştepta!, căci aşteptarea Morţii pare să fie ce le rămâne acestor civili, ieşirea în stradă e o adevărată „loterie“ funebră, o provocare a Abatorului. Dragan lucrează la fabrica de pâine, iar soţia şi copilul lui au reuşit să fugă în Italia. Graţie pâinii pe care o aduce surorii şi cumnatului său mai are un acoperiş deasupra capului. Şi el străbate oraşul, precum Kenan, pentru a merge la serviciu. Trecerile de pietoni sunt locurile preferate de lunetişti pentru a doborî civili. Odată ce un glonte a fost tras, oamenii au învăţat să bănuiască cam în ce direcţie s-ar afla trăgătorul. Imaginile dintr-o intersecţie în care s-a tras, din nou cinematografice, sunt foarte expresive, pentru că transfigurează un fapt de viaţă crud, conferindu-i o latură nebănuită: „Se lasă în jos cu toţii, cu excepţia lui Dragan, ceea ce-i aminteşte de felul în care stolurile de păsări pot lua curbe la unison atunci când zboară, ca şi cum ar fi programate dinainte. Apoi îl apucă de o mână şi, înţelegând că e în pericol, se lasă şi el la pământ“. Misterul de care rămân toţi suspendaţi, în aceste intersecţii-poligoane de tragere, este dacă unui prim glonte îi va urma un altul şi la ce interval. Dragan numără, nervos, şi când ajunge la opt, „...capul omului fără pălărie se dezintegrează - vârful craniului se evaporă ca o burniţă sângerie, odată cu bubuitul ca de tunet al armei care răsună în jos pe deal“.

Într-o asemenea ciocnire cu Moartea, simţurile derapează, iar Dragan, vrând să recupereze cadavrul bărbatului fără pălărie, îşi simte trupul ca pe un mecanism ciudat: „Din nou timpul încetineşte şi de fiecare dată când piciorul i se mişcă înainte, pare să treacă o eternitate. Îşi aude picioarele cum lovesc pământul. Sunetul plesneşte şi îi lasă un ecou zgomotos în urechi“.

Săgeată este o tânără de 28 de ani care a devenit o excelentă trăgătoare de când s-a înrolat în armata sârbească. Nu omoară decât soldaţi, pe „cei de pe dealuri“, şi se consideră ea însăşi „o armă“. Când i se încredinţează misiunea de a-l feri de lunetişti pe violoncelistul care cântă zilnic Adagio-ul lui Albinoni, în piaţă, i se oferă de fapt o misiune aproape imposibilă. Dar ea reuşeşte să îl doboare pe cel care trebuia să pună capăt rememorării muzicale a celor ucişi stând la coadă la pâine. Împuşcarea lunetistului e precedată de o scenă care ne duce cu gândul imediat la filmul Viaţa celorlalţi de Florian Henckel von Donnersmarck, în care ofiţerul STASI care ascultă, cu căştile la urechi, ce se întâmplă în casa unui scriitor dizident e „îmblânzit“ de interpretarea la pian a unei sonate...

Lunetistul care îl ia în vizor pe violoncelistul care cântă în piaţă este surprins de Săgeată că ascultă, cu ochii închişi, Adagio-ul lui Albinoni. Fata înţelege că motivul pentru care lunetistul nu trăsese cu o zi înainte e acesta, muzica. Dar în momentul în care muzica încetează, iar lunetistul deschide ochii, Săgeată e nevoită să tragă pentru a fi sigură că-l salvează pe violoncelist. Scena în care ambii trăgători ascultă Adagio-ul, apoi unul dintre ei o ia înaintea celuilalt şi trage este, încă o dată, o scenă cu un imens potenţial cinematografic: „Deschide ochii, iar între ei se cască brusc o gaură mică... Cade pe spate, cu arma deasupra... Violoncelistul apucă mai bine instrumentul şi se face nevăzut“.

După ce trece în subordinea unui comandant care-i ordonă să nu mai acţioneze singură şi e obligată să împuşte un civil, din apropierea celor „de pe dealuri“, Săgeată cunoaşte un declic emoţional, refuză să tragă şi dezertează. Deviza ei fusese mereu să ucidă doar soldaţi. Aşteptându-i pe foştii ei camarazi de arme care trebuie să o lichideze pentru nesupunere, ea îşi aduce aminte de numele ei adevărat, la care renunţase la înrolare, şi rosteşte, ca o eroină tragică: „Mă cheamă Alyia şi nu îmi spune nimeni pe cine să urăsc“.

Deşi romanul se termină odată cu această declaraţie fără drept de apel, datorită iminenţei morţii fetei, cititorul rămâne cu imaginea obsedantă a violoncelistului care interpretează o bucată muzicală ca recviem, în vreme ce vecinii lui îl ascultă, stându-i aproape, primejduindu-şi viaţa, apoi pun flori pe locul unde au fost împuşcaţi cei douăzeci şi doi.

Nu vom găsi comentarii asupra conflictului din fosta Iugoslavie, ci doar o privire lucidă şi empatică - din partea unui scriitor canadian! - asupra unui război incredibil al zilelor noastre, am putea spune.

Romanul lui Steven Galloway, Violoncelistul din Sarajevo, e o admirabilă lecţie despre curaj, suferinţă, cruzime şi umanitate. //

// STEVEN GALLOWAY
// Violoncelistul din Sarajevo
// Editura Litera, 2010

TAGS :
Comentarii
Laura 2011-06-24
foarte frumoasa prezentarea cartii .. invitatie de a o citit pe nerasuflate
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
1209
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22