Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Comorile Seniorilor
Serenela Ghiteanu - - - -
2011-11-08
Cultura
1

Genul eseistic, dificil şi prin urmare tot mai puţin cultivat la noi, este ideal pentru Ion Vianu, care răspunde tuturor exigenţelor acestuia: de cultură temeinică, de gândire profundă şi originală şi de scriitură expresivă.

Genul eseistic, dificil şi prin urmare tot mai puţin cultivat la noi, este ideal pentru Ion Vianu, care răspunde tuturor exigenţelor acestuia: de cultură temeinică, de gândire profundă şi originală şi de scriitură expresivă.

Nu cred că este cineva mulţumit de vremurile în care trăim. Ar fi o lungă discuţie când a început, de fapt, decăderea şi care îi sunt simptomele.

În România, criza mondială nu a făcut decât să trecem rapid la o stare ce seamănă cu nişte metastaze, însă, spre deosebire de bolile trupului, cele ale popoarelor pot să prelungească o cădere pe o perioadă îndelungată, în care inconştienţii, cei mai numeroşi, ca întotdeauna, nici nu realizează ceea ce trăiesc.

Desigur, noi avem încă şi mai multe probleme decât au occidentalii. Nu e de mirare că tinerii excepţionali pleacă să îşi facă studiile, apoi să rămână în străinătate. Se salvează individual, deşi la instaurarea comunismului doar o parte dintre tinerii de atunci au făcut la fel, o altă parte a rămas şi a intrat în puşcăria politică. Mai aveau speranţă. Acum nu ar mai risca nicio închisoare, dar traiul în propria lor ţară li se pare de neacceptat. După aderarea României la Uniunea Europeană, exodul tinerilor la studii a fost facilitat, iar importanţa pierderii acestor generaţii dotate cu inteligenţă peste medie şi cu mult curaj şi ambiţie nu poate fi cuantificată.

Astfel, nu am simţit niciodată mai mult decât acum nevoia de a citi şi asculta intelectuali care s-au format înainte de instaurarea deplină a comunismului. Nu se poate reveni la lumea de atunci, nu e în cursul firesc al lucrurilor, dar ce să faci când totul în jur e de o imensă vulgaritate, mediocritate şi impostură, iar tinerii, încă o dată, pleacă definitiv, înainte chiar de a se maturiza? Îi cauţi pe seniori.

Unul dintre seniorii pe care i-aş citi sau asculta oricând şi oricât este Ion Vianu. Îl admir în primul rând pentru că a fost un medic de excepţie şi am aflat acest lucru în urma unei experienţe inedite, atunci când, la un târg de carte, aflându-mă în publicul ce aştepta lansarea unei cărţi, o doamnă în vârstă m-a întrebat dacă am citit ultima carte a lui Ion Vianu. I-am spus că da, iar dânsa a adăugat: „Să ştiţi că a fost un doctor foarte generos, a ajutat pe foarte multă lume!“. După care a tăcut. Nu ştiu cine era, nu ştiu de ce m-a ales pe mine ca să îmi spună ce mi-a spus, nici măcar nu ne aflam la lansarea unei cărţi a lui Ion Vianu, dar m-a impresionat felul în care faptele bune ale cuiva răsar peste timp, unde nu te aştepţi. Am crezut întotdeauna că meseria de doctor, făcută şi cu sufletul, e poate cea mai preţioasă din lume, dincolo de farmecul şi valoarea Artelor.

Îl admir apoi pe Ion Vianu pentru cărţile pe care le-a publicat de când a revenit în ţară, după o carieră lungă de psihiatru, începută în România şi continuată în Occident. Sunt nu doar cărţi de talent, este o serie (deja) coerentă de volume - romane, eseuri şi convorbiri - care afirmă un crez artistic şi moral deopotrivă, venind, desigur, în prelungirea moştenirii lăsate de ilustrul său tată, Tudor Vianu.
Cea mai recentă apariţie editorială semnată Ion Vianu, la Editura Polirom, se numeşte Apropieri. Este o culegere de eseuri şi note de lectură, texte inedite şi aşezate riguros în trei categorii: Eseuri în libertate, Psihanalitice şi Portrete interioare. Cititorul poate naviga liber de la un text la altul, cu atât mai mult cu cât concizia acestora conferă lecturii o dinamică agreabilă. Genul eseistic, dificil şi prin urmare tot mai puţin cultivat la noi, este ideal pentru Ion Vianu, care răspunde tuturor exigenţelor acestuia: de cultură temeinică, de gândire profundă şi originală şi de scriitură expresivă.

Cartea debutează cu un eseu despre bătrâneţe, scris cu luciditate şi fără melodramatisme: „... un om de optzeci de ani poate oferi unuia de patruzeci o perspectivă cât a vieţii lui trăite, întregi. Ceva ameţitor. O privire în abisul Vremii. Această perspectivă uluitoare nu trebuie speculată cu vanitate. Putem conta pe efectul ei, fără demonstraţii de prisos. Există o dimensiune poetică a timpului vid, în afara experienţei pe care o presupune trăirea. (...) omul bătrân... vine dintr-o altă vreme, aşa cum o piatră căzută din cer vine dintr-un alt corp ceresc, recognoscibile amândouă, din pricina identităţii elementelor chimice“.

O pasionantă meditaţie asupra trecutului recent al câtorva ţări europene se încheie cu o constatare care atrage atenţia: „Dacă o mare parte a poporului trăieşte cu nostalgia sclaviei, intelectualii postcomunismului trăiesc cu nostalgia, şi mai improbabilă, a restauraţiei. Ambele tendinţe dovedesc că ţările «noii Europe» sunt ţări cu ideologii congelate. Sunt, în fond, «vechea Europ㻓.

Un alt eseu, mai amplu, comentează, făcând trimiteri savante şi observaţii aplicate pe text, celebra frază „Frumuseţea va mântui lumea“, ajungând la Discursul pe care Soljeniţîn l-a scris atunci când a primit Premiul Nobel pentru Literatură, în 1970, şi care include, el însuşi, un comentariu la citatul din Dostoievski. Autorul Demonilor şi al Idiotului rămâne în acest volum un subiect privilegiat, autor de elecţie, în mod evident, pentru Ion Vianu.

Partea a doua a volumului, Psihanalitice, se adresează admiratorilor unei discipline care, la mai bine de un secol de la naştere, stârneşte încă pasiuni şi reacţii adverse, deşi Jung comparat cu Guénon sau paralela între Freud şi Nietzsche, într-un eseu despre voinţa de putere şi ură, sunt accesibile şi interesante pentru orice cititor cultivat.

În ultima parte a cărţii, cititorul găseşte o suită de portrete şi note de lectură care reînvie vremuri pierdute, configurând, în acelaşi timp, un alt portret, afectiv, al autorului însuşi. Ca nişte fotografii de epocă, imaginile scriitorilor aleşi prind viaţă asemeni unor siluete fulgurante, dar nu mai puţin emoţionante. Autorul le-a ales şi le descrie, animat de o simpatie certă şi din dorinţa de a le surprinde o trăsătură poate încă insuficient cunoscută, a caracterului omului sau a unei pagini din opera acestuia. Cella Delavrancea, Sanda Stolojan, Grigore Gafencu, Maria Cantacuzino-Enescu, Lena Constante, Alexandru Vona, Cornelia Pillat sau Regina Maria se bucură de nişte „medalioane“ pe cât de concise, pe atât de inspirate. Dintre autorii preferaţi sau care l-au „provocat“ pe autor, îi amintim pe Dostoievski, Proust, Beckett, Cioran, Nietzsche, Rilke, Elias Canetti, Nabokov, Soljeniţîn, Coetzee, Orhan Pamuk.

Toate aceste texte se citesc cu plăcere, în primul rând, pentru că au fost scrise cu plăcere. Transpare din ele relaxarea pe care o are un autor neconstrâns de nimic atunci când îşi scrie textul. Delectarea pe care el o are la citirea şi recitirea unor cărţi, aparţinând acestor scriitori afini, sau la rememorarea unor figure uitate se transmite şi cititorului. Fiind o delectare autentică, are privilegiul de a fi puternică prin însăşi afirmarea ei, fără vreun efort şi fără artificii.

Cred că trebuie să înţelegem metafora titlului, a „apropierilor“, ca pe aceea a elanului unui spirit îndrăgostit de literatură şi filosofie către nişte spirite gemene sau complementare, din cultura universală, care nu doar l-au format, dar l-au şi însoţit de-a lungul vieţii mereu pe autor, încurajându-l sau chestionându-l, şi care, odată cu trecerea timpului, devin tot mai mult nişte prieteni. Cu o anumită pudoare, parcă, Ion Vianu adună într-un creuzet afectiv personalităţi pe care nu le numeşte nici idoli, nici mentori şi, de altfel, nici prieteni, iar fixarea în formule a acestui tip de relaţie specială dintre două spirite, prin intermediul cărţilor, este foarte dificilă. „Apropieri“ ni se pare o metaforă discretă, chiar modestă, pentru definirea unei relaţii de însoţire, în fond, de acompaniament, din partea acestor figuri însemnate pe care le evocă Ion Vianu în cartea sa.

Din toate aceste evocări, în special din cele ale unor personalităţi româneşti, se configurează o lume trecută, cu valori sigure, cu o ierarhie clară a acestora şi cu un cod moral azi dispărut. Aşa cum spuneam la început, intelectualii care s-au format înaintea instaurării depline a comunismului mi se par a fi deţinătorii ultimi ai unor comori deja pierdute. Faptul că aceşti seniori, ca Ion Vianu sau Neagu Djuvara, de exemplu, apar rar la televizor şi nu sunt chemaţi prea des să ţină conferinţe sau să aibă întâlniri cu studenţii sau cu elevii din licee face ca pierderea avuţiei de tip spiritual, avuţie pe care ei o cunosc cel mai bine, să fie şi mai accentuată. Lectura Apropierilor este mai mult decât un portret afectiv indirect al lui Ion Vianu.

Autorul este şi un martor, el ne aminteşte de o zestre culturală uitată / ignorată parţial /irosită, de un tip de civilizaţie europeană pe care am
pierdut-o deşi ne-am integrat, în mod formal, în Europa. Cât despre stil, Ion Vianu reprezintă îmbinarea dintre moralistul de tip francez, imperturbabil, şi scriitorul de tip german, neliniştit filosofic. Un senior adevărat. //

TAGS :
Comentarii
Dana 2011-12-12
Sanatate si viata lunga domnului Ion Vianu. Ma ingrijoreaza faptul ca nu a mai aparut de mult in rev.22 un eseu al dinsului, intotdeauna primit cu interes de catre cititori. Sper sa nu fie decit o binemeritata pauza pentru a se bucura de familie. Sanatate!
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
1714
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22