Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Memoriile unui bătrân crocodil
Ioana Moldovan - - - -
2012-07-03
Cultura
0

Eram studentă când, într-o prefață a unui volum românesc apărut înainte de 1989 cu piesele sale reprezentative, citisem că Tennessee Williams își publicase memoriile în 1972, „o carte ciudată și șocantă, care cuprindea o serie de chestiuni medicale urgente, aventuri sexuale, abuz de droguri și alcool“.

Fiecare om de teatru are setul său de piese preferate, pe care le vânează obsesiv ori­unde s-ar juca în lume. Am și eu o ase­me­nea listă, iar dintre piesele lui, două îmi sunt mereu măsura ma­tu­rității dobândite: Un tram­vai numit dorință și Me­najeria de sticlă.

Tennessee Williams zâm­bește misterios pe coperta memoriilor sale, așa cum au fost publicate în limba ro­mână la Editura ART, în colecția Ocheanul întors (2011). Poartă costum și cra­vată. Se îndepărtează de o mașină neagră, din aceea cu care gansterii își plimbau mar­fa de contrabandă. În mâna stângă ți­ne o țigară aprinsă, iar mâna dreaptă e as­cunsă în buzunarul pantalonului. E piep­tănat cu cărare pe stânga, iar mustața în­treținută îi dă un puternic aer dandy. Are până în 40 de ani.

Pentru cineva nefamiliarizat cu geniul său dramatic, Memoriile unui bătrân crocodil este o carte mult prea explicită, o trecere în revistă a tuturor aventurilor sen­ti­men­tale și sexuale pe care un bărbat homo­sexual le-a avut, de la vecina Hazel, care avea 9 ani în clipa în care au început să se joace împreună, la lista mult prea lungă de amanți marinari, scriitori, studenți, ar­tiști sau doar băieți frumoși pe care îi racola periodic.

Cartea oferă detalii dintre cele mai diverse și neașteptate, unele esențiale pentru a-i în­țelege procesul creativ, altele pur și sim­plu periferice, sau curiozități – ex­cen­tri­cități cu care a dorit să rămână în me­moria generațiilor care vor urma, cre­io­nându-se ca un personaj cu mult extratext de jucat.

Încă din primele pagini, marele dramaturg american recunoaște că și-a scris Me­mo­riile din rațiuni mercantile, dar și obligat să corecteze o mică greșeală legată de un grant pe care l-ar fi primit de la Institutul Na­țional de Arte și Litere, detaliu ne­ade­vărat pe care îl descoperise într-o ediție de Who’s Who.

Pentru cine e curios cum se ajunge dramaturg de suc­ces, poveștile lui Tennessee Williams despre sine însuși formează o rețetă so­lici­tan­tă, cu multe răsturnări de situație. De la jumulitor de pene de porumbei, la bu­si­nessul cu pantofi, servitul în cafenele, liftier sau sce­narist la MGM, student sau vedetă in­ter­națională căutată de televiziunile din Europa, viața autorului nu este departe de cea a personajelor sale.

Premiera mondială a Menajeriei de sticlă a avut loc la Chicago. Rolul Amandei Wingfield, personaj inspirat de mama dra­maturgului, a fost jucat de Laurette Tay­lor, o apreciată actriță de film mut, care a și murit la scurt timp după ce a terminat contractul la Menajerie. După premieră, Taylor a întrebat-o pe bătrâna doamnă Edwina Williams dacă s-a recunoscut în personaj. Ori de câte ori vorbește despre mama sa, Tennessee îi spune Miss Edwina. Însă a încerca să decodificăm care erau ra­porturile dintre cei doi pe baza a ceea ce dramaturgul amintește frecvent ar fi la fel de imposibil ca lipsa de replică a oricărui psihanalist care nu a reușit să-i explice ce în­semna că în tinerețe fusese atras de sluj­be legate de păsări.

Când, după premiera pe Broadway a Me­na­jeriei de sticlă, actorii l-au reperat în rândul cinci și l-au adus pe scenă, Tenne­ssee Williams mărturisește că s-a simțit stin­gherit. Nicio clipă nu a avut senzația de triumf, de reușită. E greu de imaginat cum ar fi trebuit să arate succesul, știind că a terminat piesa într-un dormitor al Universității Harvard unde, la cei 33 ani ai săi, se afla iar implicat în una dintre multele lui relații scurte și intense, de da­ta asta alături de un anume Bill, un puști frumos, neîndemânatic, cu păr negru, ochi de culoare deschisă și bâlbâit. Din gru­pul lui de pieteni făceau parte rebeli al căror CV cuprindea tentative de suicid. Tennessee Williams nu analizează numai preferințele și experiențele sexuale ale sale și ale partenerilor săi, ci și morțile aces­tora, de cele mai multe ori violente. Iar acest Bill, care îi crease disponibilitatea de a termina Menajeria..., a murit stupid și foare tânăr, beat într-un metrou din New York, decapitat de un stâlp de susținere al stației de care s-a izbit pentru că-și sco­sese neatent capul pe fereastră.

Într-un eseu care a însoțit o ediție tipărită a piesei sale Pisica pe acoperișul fier­binte, și-a mărturisit cu sinceritate țelul său de scriitor: să capteze, într-un fel, acea calitate a existenței mereu eva­nes­cente. Și acest lucru se vede în detalii fine, ca de exemplu în replica lui Blanche în Un tramvai numit dorință: „Ce e drept în viață? O linie poate fi dreaptă sau o stra­dă, dar inima omului, nu; e șerpuită ca o cărare de munte“. Când a început să scrie ceea ce în final se va numi Un tram­vai... în Memoriile sale este amintită pri­ma variantă de titlu: Scaunul din lună al lui Blanche și ar fi interesant de speculat cu privire la destinul acestui personaj atât de sensibil creionat și atât de aproape de „existența mereu evanescentă“, țelul său de scriitor.

Williams a avut mereu șansa ca piesele sa­le să fie jucate de mari actori. E interesant că le aminește pe: Edwige Feuillere, Anna Magnani și Laurette Taylor, dar nu și pe Vivien Leigh, celebra lui Blanche în filmul lui Elia Kazan, Un tramvai numit dorință. Și nu se poate să-i fi scăpat asta, pentru că, după actrițele lui preferate, Williams îl amintește pe Marlon Brando, celebrul par­tener al lui Leigh în filmul amintit. Despre Brando, Williams spune că îl considera mai bun decât Olivier. Amintește cum s-a dus la premiera filmului Ultimul tango la Paris, cu inima strânsă, pentru că auzise că este un film „pornografic“, dar că s-a dovedit a fi cel mai bun rol pe care Brando îl făcuse vreodată.

Memoriile sale sunt o minunată carte des­pre o lume bântuită, despre umbre și de­moni, despre muzică și viața artistică ame­ricană în anii ’40-’70, despre actori, spec­tacole, filme, despre căderi și succes. Cine iubește teatrul va iubi această carte, iar autorul ei va deveni rapid dramaturgul pre­ferat. Iar un cititor obișnuit va fi in­trigat și va căuta să vadă unde se joacă un spectacol după o piesă a sa.

„Poate că sunt o mașină, un simplu dac­tilograf. Un dactilograf constrâns de îm­prejurări și un scriitor forțat de îm­prejurări. Dar asta-i viața mea și ce veți găsi în aceste Memorii nu constituie de­cât periferia vieții mele intense, pentru că adevărata mea viață intensă e munca mea.“ //

 

// TENNESSEE WILLIAMS

// Memoriile unui bătrân crocodil

// Editura ART, 2011

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
1655
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22