Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Povestea unui bloc exterminator
Tania Radu - - - -
2013-02-26
Cultura
1

Cu Cătălin Mihuleac rămâne o problemă: se străduiește cam mult să-și contureze un profil de persoană publică, dar aproape că își blochează opera.

Pare un lucru aproape stabilit că pro­za­torii moldoveni de azi sunt tari în cheie comic-satirică și ludică, în timp ce ar­de­lenii rămân înrădăcinați istoric și moral, că bănățenii sunt dantelat-digresivi, iar regățenii (au­to)­dizolvanți și mai cinici. Împărțirea are bineînțeles toate defectele sche­ma­ti­zării, dar e greu să o dai cu totul la o parte și, pe dea­supra, are avantajul că poa­te pune oricând în valoare contraexemplele.

Cătălin Mihuleac este însă mai degrabă exemplul ti­pic, cu atât mai mult cu cât nu se bucură de cota unor coregionali, precum Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lă­zărescu. Un neafiliat, spun unii. Un chi­nuit de propriile frustrări, cam recunoaște singur, iar frustrările îi vin dinspre mediul literar-editorial care nu l-a așezat unde trebuie. S-a descărcat ani de zile în ga­ze­tărie iritată, de tip pamfletar, ba a făcut și un doctorat pe tema acestei specii literare. Dar, tot părerea autorului, nu i-a folosit la nimic: „am fost foarte deranjat pentru că am făcut un doctorat în Litere, pentru că mi se spusese că astfel voi fi fixat la universitate, și m-am trezit cu doc­to­ra­tul, dar fără altceva“, declară într-un in­terviu recent, în care riscă să spună in­clusiv că nu „mai“ așteaptă nicio funcție.

După zece cărți, pe Cătălin Mi­huleac pare că nimic nu-l va pu­tea convinge de bunele in­tenții ale lumii înconjurătoare. Un șir lung de articole îl arată în război cu „o anumită parte“ a lumii cul­turale, pe care o consideră plină de par­tizanat politic, de interese, de alianțe sus­pecte cu „puterea“. Exemplu favorit, și vi­zitat până la obstinație, este – cum altfel? - Horia-Roman Patapievici. Din păcate, viața e mai complicată, dezamăgirile în­cer­cate de Cătălin Mihuleac au continuat și... post-Patapievici.

Mai știu o mică poveste, care face și ea par­te din tabloul malițios. În urmă cu vreo trei ani (sper că nu greșesc), Cătălin Mihuleac era prezentat în străinătate prin mult hulitul Institut Cultural Român, ca scriitor „vandabil“. La puțin timp, a scris ceva de genul „ia te uită ce chestie, m-a băgat și pe mine cineva în seamă, m-am văzut dus prin străinătățuri, dar uite că nu s-a întâmplat nicio minune, tot acolo sunt“. M-a amuzat reacția și chiar am stat pe gânduri: oare cum s-or vedea lucrurile dinspre ei? Schimbă ceva în viața autorilor să fie traduși? Cu siguranță că da. Dar nu aduce nici bani și nici nu ține loc de re­cunoașterea de acasă, singura care le lu­brifiază, la urma urmei, starea de spirit.

Problema lui Mihuleac e că nu are su­ficientă încredere în sine, că se uită în­ver­șunat spre podium, ceea ce îi împuținează bucuria scrisului. Păcat. Multe dintre pro­ze­le lui scurte sunt admirabile și n-ar avea cum să lipsească dintr-o antologie exi­gentă, iar recentul roman de la Cartea Ro­mânească, Aventurile unui gentleman bolșevic, chiar e o reușită care ar trebui să-l extragă din autoblocaj.

Cartea face un interesant pandant la sa­ti­ric-crâncenul Viaţa şi faptele lui Ilie Ca­zane, romanul pe nedrept pierdut în ceață al lui Răzvan Rădulescu, dar și un contrast semnificativ cu Matei Brunul, al lui Lu­cian Dan Teodorovici, o tratare me­lan­colică și aproape dos­to­ievskiană a temei prezente în toate trei: securistul și mama lui, Securitatea.

Mihuleac se amuză copios să combine câteva referințe directe (Jaroslav Hašek, Pe­ripețiile bravului soldat Švejk, Boris Vian, Spuma zilelor) și destule altele indirecte (de la I.D. Sîrbu, Adio, Europa, la Bulgakov, Maestrul și Margareta, de la Marin Preda cu Cel mai iubit dintre pământeni, până la clasicele 451 de grade Fahrenheit sau 1984), obținând o farsă teribilă, în care mor și învie parodiate poncifele cele mai grețoase ale comunismului decrepit, la gră­madă cu locurile comune ale anti­co­mu­nismului de circumstanță (tema „tero­riș­tilor“ recrutați de Ceaușescu din orfe­li­nate, tema jurnalului ascuns între co­per­tele unui caiet de școală, bigotizarea lu­cra­tivă a securiștilor după ‘90, deghizamentul militantismului civic etc.). Cel mai bine îi reușește însă aplombul cu care se revarsă absurdul, felul cum se odihnește core­gra­fic pe platouri de lirism fantasmagoric, într-o suită de întâmplări care istorisesc exterminarea ingenioasă – iertată-ne fie for­mula – a unui artist.

Pictorul Emil Faure, pe numele lui ade­vărat Vasile Buliga, crescuse la orfelinat. Era un decrețel nefericit, a cărui mamă, studentă, se descotorosise de sarcina do­bândită prostește în vacanța de vară, la scurt timp după celebrul Decret 770 care interzicea avorturile. Talentat la desen, orfelinul învățase devreme să-și traficheze harul, pe de o parte, alimentând cu de­sene porcoase căpeteniile nemiloase din dormitorul casei de copii (așa a și scăpat neviolat), pe de altă parte, nimerind, la numai 12 ani, un portret foarte apreciat al Tovarășului. Cariera de pictor agreat de regim avea drum deschis, dar s-a poticnit într-o chermeză socialistă, la care l-ar fi înfruntat imprudent pe însuși Nicu Cea­u­șescu. Securistul care-l avea în grijă l-a cazat deci instant în „blocul de ree­du­care“, un incredibil concentrat de an­ti­utopie pe model carpatin.

Povestea blocului exterminator va rămâne una dintre cele mai reușite metafore satirice ale dic­taturii. Chiriașii sunt diverși căl­cători pe bec, cvasi-internați. Au regim de înviorare obligatorie la 6 di­mineața, pe platoul din fața blocului, apel de seară la ora 22, muzică patriotică pro­gramată să se declanșeze automat în fie­care apartament dacă locatarul e gălăgios, dar mai ales sunt controlați de un sistem de anticorpi - și aici imaginația explo­dează –, care se activează în mod fatal în prezența unui locatar recalcitrant.

Deja suspect regimului, Emil Faure o zbâr­cise grav: decorase cu eșarfă tricoloră și cască de miner manechinul unei oi pe ca­re primise comandă să o realizeze pentru Centrul de recoltare a spermei de berbec de rasă. Nu mai insist, dezlănțuirea co­mică e de savurat pe cont propriu, mai ales că scandalul cu oaia nu e singura pistă de urmărit: mai există și Ella, o fiică de ștab grăsană și oarecum non­con­for­mis­tă, care se deplasează incongnito, noap­tea, cu un covoraș zburător făcut din scui­pații condensați ai concetățenilor ei. Și alte asemenea.

Gentlemanul bolșevic nu este totuși ghi­nionistul pictor de partid, ci securistul lui, Ion Scutelnicu, produs alternativ al aceluiași orfelinat. Destinul lui Scutelnicu duce acțiunea până spre zilele noastre, în zeflemeaua cruntă a prezentărilor de la Muzeul comunismului, pe care omul „cu cei mai gri ciorapi din lume“ avusese geniala idee să-l înființeze împreună cu familia și care ajunsese să fie vizitat de hoarde exaltate de occidentali, dornici să trăiască un pic în realitatea virtuală a dic­taturii lui Ceaușescu.

Cele trei personaje din prim-plan se mișcă vioi, dar nu toate scenele țin ștacheta. Une­le sunt hazoase dincolo de logica na­rațiunii (scena de isterie colectivă în care Ella își scapă din văzduh covorul din scuipat, iar plutirea obiectului e iden­ti­ficată de trecători cu exclamația: „chiloții sfintei!“). Altele bat pasul pe loc, dez­lânate, parazitare. Câteva stupidități sunt chiar greu de trecut cu vederea: „Emil Faure zăcea gol în iarba udă a mochetei, dârdâind ca un diapazon confiscat la in­trarea în Auschwitz, de la un bătrân pro­fesor de muzică din Odessa“ (!!); „ar­tis­tul zăcea cu inerția lată pe fotoliul ca­merei sale“; sau fițele din descrierea bi­roului emotiv al pictorului, care-și schim­bă culoarea după starea de spirit.

Sâmburele tare al cărții rămâne ștergerea lui Emil Faure de pe fața pământului. Ella e martoră cum „intrarea în apartament se încorda ca un sfincter cauciucat“, în timp ce „blocul era cu totul pradă spas­melor, huruind ca un robot dat de viu la casare“. Practic, tehnica blocului pedep­sitor constă în contragerea violentă a lo­cuinței, cu tot cu locatar, de unde și tri­miterea ludică la Boris Vian.

La fel, sunt foarte bune pasajele care des­criu două dintre operele lui Faure, accep­tate cu tâmpă reticență de cenzura ceau­șistă. Un tablou parodiază revoluția Manet asupra academismului: „o ingineră goală în fața planșetei dintr-un atelier de pro­iectare, înconjurată de colegi care-și ve­deau respectabil de lucru“. Un altul, care va putea fi admirat peste mai bine de un deceniu în muzeul fondat de securistul răs­popit, fusese o comandă pentru Ziua mi­nerului: „un camion Steagul roșu, cu amortizoarele făcute praf. În mijloc, o bucătăreasă pătrățoasă, de la cantina unde se servea celebra masă caldă de la intrarea în șut. Femeia ținea în poală câteva căpățâne crăpate ale minerilor și, pe când camionul se hurduca prin ser­pentine, zdrâng-zdrâng, ea le scotea niș­te sâmburi din țeste, ca din interiorul unor dovleci pe cale de a-și pierde pros­pețimea. Erau niște capete urâte, care meritau încadrate cel mult în calitatea a treia: chelite de la iradiațiile din mină, compensând cu nări pe unde floacele țâș­neau ca fumul de țigară expulzat nazal, cu gurile pline cu cioturi de dinți mu­ribunzi, printre care sforăitul se bulucea ca o apă poluată de munte“.

Amestecul de deriziune, dis­pe­rare, sarcasm și fantasmagorie e remarcabil (îl încercase mult mai stângaci, acum aproape 20 de ani, Caius Dobrescu, în Ba­lamuc sau pionierii spațiului). Dar prin­tre hohotele de râs, îți vine nu știu cum să te întrebi ce vrea de fapt să ne spună Cătălin Mihuleac. Chiar, ce anume? O lu­me oribilă a fost înlocuită de alta, pro­fund dizgrațioasă. Bun, asta știm deja. E însă con­cluzia unui moralist sau a unui câr­cotaș care scrie bine? Îndoiala e numai conjunctural hazardată.

Cu Cătălin Mihuleac rămâne o problemă: se străduiește cam mult să-și contureze un profil de persoană publică, dar aproape că își blochează opera. Ține să își (și să ne) spună cât e de nemulțumit. Ne pune la curent cu modelele sale înalte și cam divergente (Dino Buzzati, Gabriel García Marquez, Van Gogh). Bine ar fi să se ia în serios ca excelent prozator satiric, fără să ne mai bruieze. //

 

// CĂTĂLIN MIHULEAC

// Aventurile unui gentleman bolșevic

// Editura Cartea Românească, 2012

TAGS :
Comentarii
Daniel 2013-04-19
Admirabila acuitate analitica. Ma indoiesc ca nu il cunoasteti personal pe Mihuleac. Pentru ca eu il cunosc . Poate mai bine decat se cunoaste ,inca, el insusi. Sau cel putin asa traduc ceea ce cred eu ca stiu despre el, saracul. Si ptr ca il cunosc recunosc in unele tuse ale cronicii oglindirea. Una care are nuante de realitate oglindita. Si mai e admirabil felul in care o mana mangaie iar alta plesneste. Mana care mangaie ie a cititorului iar cea care-l plesneste e a femeii cumva dezamagite. Sau poate gresesc. Poate a unui amic dezamagit. Ca i-a dezamagit pe toti cu falsa lui intransigenta si meschinariile pseudo-boeme. Nu cred ca textul cronicii il va trezi. Poate doar ii va avetiza pe unii cum ar trebui sa il citeasca pe Mihuleac. In ce cheie.
Total 1 comments.
Mai multe din Cultura
734
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22