Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 123 - Un palimpsest bucureştean
Andreea Rasuceanu - - - -
2013-04-23
Bucurestiul Cultural
0

La o trecere în revistă a dosarului re­cep­tării de care s-a bucurat romanul Si­monei Sora de la apariţia sa, în toamna anului trecut, până în acest moment este evidentă aprecierea unanimă a criticii de întâmpinare, care a văzut, pe rând, în Hotel Universal, „o carte de vâf a prozei noastre din ultimii ani“ (Paul Cernat), „o admirabilă proză hi­tech şi deo­potrivă un roman-eseu“ (Tania Radu), care „descoperă un romancier autentic“ (Adriana Stan), „o carte barocă, ame­ţi­toa­re (Adina Diniţoiu), deopotrivă „pentru cititori «inocenţi» şi pentru cei dedaţi la rafinamente“ (Luminiţa Corneanu). Fără îndoială, Hotel Universal e un roman cu toate ingredientele necesare unui best­seller autohton: amplasare în spaţiul exo­tic, pestriţ – atât ieri, ca şi astăzi – al centrului bucureştean, ezoterism, in­tri­gă subsidiară de policier, straniu şi fan­tastic, o saga pe linie feminină, ale cărei protagoniste sunt pitoreşti deţi­nă­toa­re a tot felul de secrete, atmosferă şi parfum de epocă, totul condimentat cu ele­mente de psihanaliză, politică recentă (e vorba despre Revoluţia din ‘89) etc. Dar Bucureştiul Simonei Sora nu e nici pe departe unul idealizat, autoarea e de­par­te de acea „sfinţenie de tumbe şi leşi­nuri“ a unora dintre alcătuitorii mito­lo­giei sale (cu o sintagmă a lui Ion Vianu, de pe coperta a patra a cărţii), iar acest lucru, o empatie scăzută cu „Bucureşcii de pe gârlă“ (formula îi aparţine Radei şi e oarecum peiorativă, Capitala fiind nu­­mită astfel după un sat din Hu­ne­doa­ra), se simte mereu pe parcursul lecturii. Prin urmare, cititorul care se va aştepta la învierea unor locuri ale memoriei care, deşi poate sordide, să aibă aura lor de frumuseţe şi întristare (ca în paginile prozei cărtăresciene, sau, într-un alt re­gis­tru, la Eliade, dar şi la autoare pre­cum Ioana Pârvulescu sau Doina Ruşti) va trebui să se mulţumească cu rare, dar emblematice, imagini ale Bucu­reş­tiu­lui d’antan: precum, de pildă, mahalaua ce se întinde dincolo de Turnul Colţei, în­­vă­luită, în zorii zilei, într-o ceaţă aurie, când „aburii ce ies din caldarâm se în­­nă­desc cu primele raze de soare“, din ul­ti­ma secvenţă a cărţii. Alta este însă di­men­siunea spaţiului bucureştean sur­prin­să de Simona Sora, iar una dintre cheile ei de interpretare e umorul, cum tot Ion Vianu observă, şi ironia. Aceasta îşi alege drept cadru al acţiunii un spa­ţiu prin excelenţă al sordidului şi pro­mis­cuităţii (în anii de după Revoluţie, când devine cămin studenţesc, dar şi îna­inte de ‘89, când era casă de toleranţă, cu sinistrele camere de tortură absente din planul clădirii), un Turn Babel bu­cu­reş­tean născut din dorinţa trufaşă a lui Hagi Tudorache de a avea un han – „nu bezesten pentru negustori, ci o casă pen­tru oameni mai subţiri şi prietenele lor de suflet“. Într-un pasaj de o rară fru­mu­se­ţe, nucleu semantic din care se desfac firele unei motivaţii artistice abil con­strui­te, pare să stea indiciul despre cum autoarea ar vrea să-i fie citit şi înţeles ro­manul: „(...) cealaltă viaţă, de noapte, era mai riguroasă, prin ea se săvârşea o aş­teptare care nu era doar a Maiei, ci, în­­tr-un fel, a tuturor ce locuiseră vreodată în hotel Universal – de la ibovnicele ne­gus­torilor din primii ani, până la târfele proletare şi, mai apoi, la studenţii-biş­ni­ţarii-procurorii care găsiseră în simu­la­crul de bezesten din centrul Bucureştilor pământul mai multor făgăduinţe. Se spu­nea chiar că în Universal timpul nu tre­cea ca în afara lui, oamenii se schimbau imperceptibil şi nu îmbătrâneau, mai mult ca prezentul fiind – poate chiar din cauza promiscuităţii de nenumărate feluri – cum zicea profesorul de greacă ve­che – singura vreme posibilă“. Ima­gi­nea Hotelului Universal e cea de stâlp al lumii, axă ce ordonează deopotrivă di­men­siunea spaţială – existenţa per­so­na­je­lor se învârte mereu în jurul acestuia, semnele acestora transgresând secolele şi constituind, pentru cei din viitor, o che­mare irezistibilă şi inexplicabilă –, ca şi pe cea temporală –, el descrie diferite vârste bucureştene şi, implicit, ale Isto­riei şi ale oamenilor care încearcă să su­pra­vieţuiască în vâltorile ei. Dar, cum spu­neam, această imagine nu e una exem­plară, nici măcar dublată de o nos­tal­gie sau simpatie care să o transfi­gu­re­ze, oferindu-i aura pe care o conferă de obicei trecerea timpului oricărui lucru, deci trebuie citită în cheie ironică, şi aceas­­ta constituie amprenta de necon­fun­dat a autoarei. Bucureştiul e cel imund, mizer, fără nimic pitoresc în mi­ze­ria lui, populat de făpturi groteşti, „ca­rac­tere“ cu alură breugheliană, o lume a şmecherilor mărunţi, a chiromantelor şi cititoarelor în tarot (foarte bune sunt pa­gi­nile în care Aliona identifică în căr­ţile de tarot elementele propriei existenţe şi persoanele care o populează şi, în ima­gi­nea Casei Domnului, pe cea a Univer­sa­lu­lui) şi abia în ultimul rând a stu­den­ţi­lor, care au şi ei „personajele“ lor emble­ma­tice (de pildă, sinucigaşul ratat Mohi­ca­nu, care trăieşte într-un scaun cu ro­ti­le). Toţi aceştia sunt locuitorii Univer­sa­lu­lui (păzit de Cerberul Dincă, eternul său administrator), care, deşi nu are de­cât câteva etaje şi o mansardă adăugată în anii ‘70, pare a se prelungi la infinit, atât pe verticală, ca un veritabil Turn Babel fără sfârşit, cât şi în adâncurile sale pe care nimeni nu le mai ştie, în pivniţele unde misterioşii membri ai Frăţiei au săvârşit jurământul ritualic ce a dus la fundarea hotelului, mereu în­­vă­luit în aburii pestilenţiali ai fumului de ţigară care nu se împrăştie niciodată. Din acest receptacul de emoţii, speranţe şi deznădejdi omeneşti pornesc firele de mătase ale poveştii: aici se întâlnesc dorinţele primei Rada, salvatoarea de la Topoli a lui Vasile Capşa, care o aduce şi o instalează el însuşi la hanul Teo­do­raki, cu cele ale Maiei, care ajunge aici peste mai bine de un secol. De la această primă, mitică Rada moştenesc de altfel femeile din neamul Maiei miraculoasa re­ţetă a dulceţii de trandafiri, a cărei ela­borare sofisticată Maria, bunica ei, o împleteşte cu poveşti despre vremuri de demult, menite să o atragă şi să o ini­ţie­ze pe năbădăioasa nepoată în secretele acestei familii: pregrinările întristatului Vasile Capşa în nădejdea alinării unui dor sufletesc inexplicabil (secvenţele ce sur­prind aventura de la Sevastopol, când acesta pierde toată marfa şi ajunge la Topoli mai mult mort decât viu, aju­tat de Costache, sunt printre cele mai reu­şite din carte), obsesia ciocolatei, elixir miraculos ale cărui taine Vasile le află de la farmazonul Grahoui-Ahmad, dar mai ales secretul suprem, care gu­ver­nează implacabil existenţele tuturor – că nimeni nu-şi trăieşte (numai) pro­pria lui viaţă. Ideea e ilustrată de ima­gi­nea eczemei atopice, care lasă o hartă vie, metamorfotică, pe spatele Maiei, şi care e deopotrivă un stigmat (însemnele tuturor durerilor date la spate de femeile din neamul Maiei) şi o cale de citire a pro­priului trecut (imaginea aminteşte de cea a hărţii ciudate tatuate de Her­man pe ţeasta Ancăi, din Aripa stângă a Orbitorului cărtărescian): „Sub firul lim­pe­de care străbătea spatele Maiei se afla însă o întreagă lume. Dacă un bătrân mi­niaturist din Constantinopol ar fi ţi­nut să descifreze desenele adânci de pe pielea pergamentoasă, ar fi dat la lu­mi­nă mici pâlcuri de case albe cu aco­pe­ri­şuri roşii, palate rectangulare, nu prea înalte, dar ample şi maiestuoase în mijlo­cul chiţimiilor de chirpici, curţi nesfâr­şi­te cu turnuri fără noimă şi grădini geo­me­trice în spate. Între ele nu era însă ni­mic – nici un interval, nici o poartă. Când Maia se ridica, acoperindu-şi sânii cu palmele şi adunându-se ca o pasăre sur­prinsă pe pervaz, casele şi conacele de pe spatele ei se suprapuneau, şarpele al­bi­cios din mijloc se adâncea în el însuşi“. Imensul tatuaj natural aminteşte de Bucureştiul veacului al XIX-lea şi al lui Vasile Capşa, părând a fi harta unui te­ri­toriu unde „o fostă civilizaţie preke­ra­ti­noasă şi-ar fi lăsat urmele pentru a şti mai târziu unde să se întoarcă“, imagine enigmatică ce sintetizează sensurile pro­funde ale romanului, precum importanţa genealogiei şi legătura indisolubilă din­tre oameni şi locuri.

În roman nu sunt volute stilistice spec­ta­culoase, care să fure ochiul cititorului, ritmul interior al frazelor se lasă des­co­perit pe măsură ce înaintăm în lectură, la fel cum mecanismul narativ se pune în mişcare treptat, din toate rotiţele sale, ca o maşinărie perfectă, complexă, unde fiecare piesă îşi are rolul bine sta­bi­lit. Bucureştiul din romanul Simonei Sora nu e unul parfumat şi poetic, deşi ecourile cărtăresciene nu lipsesc din tabloul final – de altfel, atmosfera chi­nui­ţilor şi haoticilor ani ‘90 – „o lume nea­şezată“ – îi iese mai bine prozatoarei decât cea – bucureşteană – a secolului al XIX-lea. Capitala e un uriaş palimp­sest (la fel cum e, la alt nivel, şi hotelul Universal) din care se desprind, într-o armonie pe care cititorul n-o va regăsi în cronologie, în continuitate, ci în chiar dinamica sufletească, interioară a Maiei, aşa cum se dezvăluie aceasta în timpul dialogului ei cu psiholoaga, chipuri, fap­te, momente din două istorii: Marea Is­to­rie, care angrenează în resorturile sale uriaşe vieţile bucureştenilor, şi cea a în­­tâmplărilor mărunte, cotidiene, ale per­so­najelor, care de fapt comunică prin fire nevăzute cu ceea ce se întâmplă la nivel universal. Dar toate acestea sunt doar câteva dintre straturile de sem­ni­fi­caţie ale complicatului şi subtilului pa­limpsest iniţiat de Simona Sora în ro­ma­nul său, a cărui descifrare completă cere o atentă recitire.

 

 

Simona Sora, Hotel Universal, Polirom, 2012, 272 p.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Bucurestiul Cultural
1042
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22