Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 123 - Literatura nu-i mai interesează decât pe câţiva nehotărâţi - Interviu cu un cristian
- - - -
2013-04-23
Bucurestiul Cultural
0

un cristian (pseudonim al lui Cristian Cosma, n. 1977) este redactor la Observator cultural, coordonator de proiecte al Uniunii Scriitorilor din România şi editor al Casei de Pariuri Literare. După 10 ani de underground editorial, a fondat în august 2010, alături de Victor Jalbă-Şoimaru, Editura Casa de Pariuri Literare. Producător al mai multor documentare cu scriitori români în proiectul personal Mitologii literare (Sânge albastru – Angela Marinescu, 2012; Aici – Nora Iuga, 2013; 10xObservator cultural, 2013; Sala Oglinzilor, 2013)

 

„Să ne imaginăm o clipă cum ar suna, pentru un librar care se respectă, solicitarea unui cumpărător oarecare: «Cumpăr şi eu Morţii Mă-tii». Sau cum ar reacţiona o editură mainstream în faţa propunerii de publicare a unui asemenea titlu (suntem mult mai puţin emancipaţi decât ne place să credem...). Deja, în 2010, organizatorii Târgului Gaudeamus i-au cenzurat romanului cu pricina
ti­tlul în revista-program: nu era educativ. Numai că sub acest titlu-şoc, al unei înjurături ce-l loveşte-n plină figură pe ipocritul cititor, un cristian, alias Cristian Cosma, ne întinde o capcană. Anunţat prin publicarea fragmentară în câteva antologii şi reviste literare, romanul său de debut, publicat la editura pe care o conduce, este, înainte de orice, cartea unei revolte genuine în faţa vieţii (şi a morţii), definitorie pentru psihologia unei generaţii literare “.

(Paul Cernat, „Pe viaţă şi pe morţi“, Observator cultural nr. 624, mai 2012)

 

„Până acum în slujba altora, un cristian debutează cu o carte cvasibiografică, de mărturie personală, o confesiune ca o profesiune de credinţă, având şi caracterul unui manifest, dar şi al unui testament literar. Romanul Morţii Mă-tii vine, aşadar, să contureze portretul acestui personaj din umbra literaturii punându-i în scenă propriile umbre. Cum s-a remarcat deja, romanul este o carte a contrariilor: tristă, dramatică şi cu umor; morbidă, licenţioasă, protestatară şi sentimentală; minimalistă şi satirică, construind, de-a lungul celor cinci părţi ale sale, un rollercoaster narativ, un Bildungsroman compozit şi fragmentat al tînărului pasionat şi fascinat nu doar de cărţi, dar şi de ideea de carte. “

(Marius Chivu, „înjură aici!“, Dilema veche nr. 446, 30 aug. – 5 sept. 2012)

 

 

La înfiinţarea Editurii Casa de Pariuri Li­te­rare, în 2010, vă propuneaţi ca aceasta să func­ţioneze „pe o nişă a pieţei de carte, în­­cu­ra­jând literatura română“, îndeosebi pe cea tâ­nără. Care sunt aspectele cele mai deza­mă­gitoare cu care, alături de colegii de la edi­tură, aţi avut de-a face în aceşti 3 ani?

De 16 ani am în vedere literatura ro­mâ­nă. De la debutanţi, la scriitori con­sa­craţi, de la instituţii, la reviste. Ion Cucu, cel mai pasionat fotograf al lite­ra­tu­rii române, mi-a povestit cum a fost ne­voit să aştepte 10 ani până ce lumea li­terară (care are nevoi speciale) a în­­ce­put să-l bage în seamă serios. Ca în ori­ce domeniu, în România trebuie să stai la coadă. S-aştepţi să-ţi vină rândul. Cu­nosc foarte bine sentimentul şi marea dezamăgire când alţii te consideră un ele­ment second-hand, de decor, ceva con­junc­tural şi pasabil. Ei, surpriză, în rit­mul în care se mişcă lucrurile, mare lu­cru ca din mulţi dintre scriitorii români (de raftul doi-trei, atenţie!) să nu ră­mâ­nă decât portretele lui Ion Cucu. Eu am depăşit borna celor 10 ani de rodaj, dar se păstrează zona indiferenţei.

Aspecte dezamăgitoare? Vedetismul ief­tin, copy-paste-ul generalizat, pieţele pa­ralele, tupeul librarilor, eroarea noas­tră de a crede că putem schimba ceva în­­tr-o industrie a orgoliilor nejustificate şi aflată într-o fundătură strategică (con­tro­lată şi incontrolabilă).

Ce v-aţi propus să aducă nou această edi­tură pe piaţa de carte din România? V-a fo­lo­sit experienţa în promovarea de proiecte şi evenimente culturale? Sunt lucruri la ca­re nu v-aţi aşteptat şi le-aţi învăţat pe parcurs?

Un aer proaspăt. Venim din under­ground, am început cu 2.000 de lei (1.000 eu, 1.000 prietenul meu DTP-ist, Victor Jalbă-Şoimaru, că doar suntem o edi­tură 2000-istă), am avut cel mai tâ­năr PR din industria editorială (Cătălina Bălan acum are 18 ani, deci a fost PR junior, la propriu), un festival lunar de edi­tură în Club A, o emisiune la re­por­to­fon, un site care să arate bine, cu pagină de autor, răsfoirea cărţii, ebook. Ne-am pro­pus să facem diferenţa şi ceva per­for­manţă, nu să cheltuim banii bunicilor. De folosit nu ne-a folosit nimic la nimic. Lu­mea-i rea, noi ne încăpăţânăm s-o cre­dem altfel. Nu ne-am aşteptat să ajun­gem să fim cenzuraţi. Asta întrece orice aş­teptare, calcul, imaginaţie.

Cum ar arăta un bilanţ al Editurii Casa de Pariuri Literare pe anul 2012? Ce s-a rea­li­zat din ce v-aţi propus?

Bilanţ contabil: nesatisfăcător. Vindem in­suficient (ca acoperire, tirajele se epui­zea­ză) pentru a ne acoperi tiparul, ne certăm prea mult cu intermediarii (li­bră­rii­le), şi nu din vina noastră (recupe­ra­rea banilor se prelungeşte), 20 de titluri (deci suntem o editură activă). Cam 5 ani ne-ar trebui rodajul. E prea mult pen­tru ce putem şi pentru timpul nos­tru. La palmares: Premiul Best New Entry Editorial la Gala Bun de Tipar şi mai multe nominalizări la premiile mari plus două premii la Chişinău.

Ce este Best New Entry Editorial?

Din 2012, Oana Boca Stănescu şi Ioa­na Gruenwald, adică Headsome Commu­nication, alături de Federaţia Editorilor din România organizează Gala Bun de Tipar, Gala Industriei de Carte din Ro­mâ­nia. La secţiunea edituri noi, CDPL a fost votată drept cea mai bună nouă edi­tu­ră din perioada 2010-2012. E un pre­miu care ne onorează foarte mult, ca pre­miu de editură mai obţinând în 2010 premiul revistei Tiuk!.

Ce vă propuneţi pentru 2013?

Să scoatem dvd-urile cu documentare şi să edităm 20 de titluri. Să mai tragem puţin de timp înainte de a ne retrage, pentru că, lăsând gluma la o parte, ne depăşeşte situaţia, suntem prea mici şi stăm prea mult la coadă. Deşi nu me­ri­tăm deloc asta, dar e altă discuţie. Vorba unui principial: de ce nu vă faceţi cre­dit la bancă, dacă tot vreţi perfor­man­ţă? Pentru că vrem să putem pleca din ţară oricând – e răspunsul.

Cum pot proceda cei care vor să cumpere cărţile editurii? Ce variante au?

Intră pe cdpl.ro, există lista librăriilor cu care colaborăm. Distribuţie şi toate datele despre cărţi. E-book-urile se pot achiziţiona de pe elefant.ro. Lucrăm cu librării precum Cărtureşti, Eminescu, Bookstory, Librarium, Gutenberg, Şt.O. Iosif, GOG. În total, 25 de librării. Humanitas-ul ne-a ţinut cărţile în depozit câteva luni şi apoi le-a retras pe motive economice, spunând că nu se vând. Acum, om fi noi mai mici şi pro­ba­bil mai prostuţi, dar cum să vinzi dacă nu ai cartea la raft? Nu-i nimic, do­cu­men­tarele noastre nu vor ajunge în libră­rii­le de fiţe. Asta e România. Cu libră­rii­le e cea mai mare bătaie de cap. Toţi sunt profesionişti, ştiu unde să-ţi cocoaţe cărţile, după câte luni să-ţi plătească da­to­riile (ale lor, nu ale tale), ce se vinde şi ce nu. Am păstrat colaborarea cu libră­riile care îşi respectă contractele şi nu ne tratează ca pe un sac de gunoi. Deşi sa­cul de gunoi e cel mai căutat, te scu­teş­te de o spălare pe mâini (la o adică).

Ce autori a publicat până acum Casa de Pariuri Literare?

Nu lucrăm cu ideea de autor de edi­tură, ci carte de editură. Semnăm con­tracte pentru cartea cuiva, nu-l obligăm să facă figuraţie pentru noi. De cărţi ne ocupăm însă cum ştim mai bine. Poate şi pentru că tratăm fiecare carte ca pe ultima posibilă. Am început cu Nora Iuga (două reeditări, Spitalul manechinelor şi Dactilografa de noapte, şi ca un semn de respect, că nu descoperim noi piaţa). Norei i-am mai scos volumul Blogstory. Avem cărţi ale unor autori consacraţi: Nicolae Prelipceanu (la pierderea spe­ran­ţei, volum nominalizat la Cartea Anului a României literare şi acum, la ediţia din această lună a Galei Bun de Tipar), Octavian Soviany (Cinci decenii de ex­pe­ri­men­talism), Angela Marinescu (Sânge al­bastru), Constantin Abăluţă (Drumul furnicilor), romane (Mihail Vakulovski – Bi­blidioteca, George Vasilievici – Viseptol, Georgiana Sârbu – Despărţiri) şi cărţi de proză scurtă (Veronica D. Niculescu – Roşu, roşu, catifea, Lavinia Branişte – Cinci minute pe zi), cărţi de poezie (Şer­ban Axinte – păpădia electrică, Diana Iepure – O sută cincizeci de mii la peluze), mulţi debutanţi foarte buni (Mihai Ma­teiu – Oameni, Ana Puşcaşu – Te aştept ca pe un glonte, Radu Niţescu – gringo, A.R. Deleanu – Îmblânzitorul apelor, Mihai Bădică – Şoricelul din Kitej-Grad). Lista include 52 de titluri, nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni, îi găsiţi pe toţi pe site. Inclusiv cartea lui Doru Ionescu – Club A. Muzica tinereţii tale şi trilogia lui Ion Cucu (Cum ar arăta viaţa fără fo­to­grafie?, Sala Oglinzilor, Fotograf la zece pre­şedinţi).

Într-un articol recent din Observator cultural, Marea cantitate neglijabilă“, vor­biţi despre existenţa unor „adevărate reţele de prostituţie literară“ şi de faptul că „orice carte tipărită, te miri unde, te poate face scriitor“. Care este soluţia în faţa acestei rea­lităţi? Cine poate să facă selecţia?

Soluţia e circulaţia valorilor. Fiecare colţ de rai din România are pretenţia că scoate o revistă şi legitimează zeci de scriitori locali. Cu indulgenţă, avem 200 de scriitori în acest moment. Pe ei tre­buie mers, pe circulaţia lor, pe circulaţia revistelor serioase şi pe eliminarea pie­ţe­lor paralele. Cred că doar generaţiile mai vechi mai pot face astăzi o selecţie şi au o soluţie. Doar expertiza valorică reală poate schimba transferul litera­tu­rii spre figurativul-asistat. Cred că e mo­mentul ca scriitorii mari să dea un exemplu şi, alături de critica literară, să înceapă să mai smulgă din buruienile lite­rare ieşite din te miri ce ogor edi­to­rial. Generaţiile mai tinere nu pot fi cre­dibile, dar, pe de altă parte, nici n-au creat acest haos, n-au avut acces la bu­toane. După cum, tot ele, s-au rupt inex­pli­cabil de tradiţie şi trăiesc în virtual, ceea ce nu e deloc OK, pentru că numai legătura cu tradiţia produce continuitate şi dă un statut. Pe mine mă interesează strategiile, nu politicile ICR (vechi şi nou) sau cine ştie ce găşti editoriale care azi sunt şi peste 5 ani îşi numără tra­du­cerile pentru care n-au mişcat un deget. M-am săturat de scriitori europeni care au diurna mai mare decât numărul de spectatori la o lectură publică. Trebuie multă educaţie, atragerea tinerilor, pro­movarea tradiţiei, dar şi forţarea unui statut real. Literatura a ajuns ceva au­xi­liar. Mi se pare inacceptabil, cu atâtea structuri şi cu atâţia oameni cărora le pasă şi vor şi au cu ce.

Uniunea Scriitorilor a primit critici de-a lungul timpului, mai ales de la scriitori tineri. Este ea necesară? De ce? Ar trebui mo­dificat modul în care funcţionează? Dacă da, de ce?

Sunt într-o situaţie cumva partizană, pen­tru că lucrez, din ianuarie 2010, acolo. Sigur că e necesară, pentru că o li­teratură trăieşte, cum spuneam în ar­ti­colul de care pomeneaţi din Observator cultural, prin scriitori, prin instituţii, re­viste, festivaluri, târguri de carte, libră­rii şi edituri. Mi-am dorit să lucrez acolo pentru că în 2002 cărţile tinerilor nici măcar nu erau nominalizate la premiile USR. Puţini (şi dintre tineri) recunosc că atunci am protestat public, la acea gală, cerându-le drepturile. Acum ce să răs­pund aluziilor că m-am dat cu USR-ul? Eu sunt mai de modă veche. Mă duc la valori. Prefer să schimb lucrurile din in­terior, nu pe după gard. Mulţi tineri refuză, mulţi intră, nu asta e problema. Trebuie înţeles faptul că Uniunea e o tradiţie. Dacă 80-iştii şi-au ratat şansa prin ASPRO, de ce-ar fi cei mai tineri mai breji? Dacă marii scriitori români sunt în USR şi nu le e ruşine de asta, de ce să ne fie nouă? Nu doar că este necesară, dar este vitală pentru mulţi dintre scriitori. Dar e cool să fii îm­­po­tri­va a ceva, chiar şi când acel ceva dove­deş­te palpabil că se schimbă. Banii pot modifica totul. Găsiţi bani şi se vor rezolva toate lucrurile. Cu tradiţia e mai greu. Asta nu se poate cumpăra. Cred că Uniunea are o prestanţă pe care nu ştiu câte instituţii culturale o mai au. Nu trebuie decât promovate valorile şi lă­sată zgura deoparte. Iar criticile sunt constructive, nu ele sunt problema, ci numărul mare de veleitari intraţi din ‘90 încoace, localismul lipsit de valoare.

Vă descrieţi deseori ca „personal literar auxiliar“. Formula a devenit deja celebră. Ce înseamnă exact asta?

În toate proiectele mele literare a exis­tat respectul: cred în scriitor, dar el face aşa cum îi propun eu să facă. Nu sunt la mâna lui, după cum nici el nu e la mâna mea. Realizăm un proiect îm­­preu­nă, dar ideea îmi aparţine. Ca să fiu explicit: când Marius Ianuş m-a în­­trebat dacă vreau să-i scot un carnet underground care să se numească hârtie igienică, am acceptat pentru că m-am gân­dit că doar aşa, pe lângă carnetul pro­priu-zis, poate ieşi o ediţie de lux (texte capsate pe un sul de hârtie igie­nică), un spaţiu mobil (care a funcţionat în holul Facultăţii de Litere din Bucu­reşti şi care cuprindea ediţia sonoră a cărţii, în lectura autorului). Toate pro­iec­tele mele literare au în vedere scriitorul (uneori mai mult decât cartea acestuia), dar se fac după coordonatele mele. Blogstory, blogul Norei Iuga, trebuia să nască nu doar o carte (apărută deja), ci şi un documentar (Aici Nora Iuga, şi el realizat). De aceea mai toate proiectele au un caracter demonstrativ, un mani­fest, o finalitate nu doar teoretică (Bi­blio­teca de poezie de la Litere nu era doar un spaţiu de lectură şi audiţii so­no­re, ci şi o demonstraţie de animaţie cul­tu­rală în 2001, adică un proiect de cum se poate face animaţie într-o bibliotecă experimentală), cinema-ul literar deschis la Uniunea Scriitorilor nu e doar o serie de documentare, ci o soluţie concretă de cum poate fi apropiat publicul viitor de literatură. Carneţelele underground nu erau simple gratuităţi de poezie, scoase în sute de exemplare, ci un răspuns di­rect la ceea ce am numit editoriadă (fra­ie­rirea poeţilor de către edituri fantomă). Aşa puteau şi tinerii să fie publicaţi un­deva şi să primească nişte „cărţi“, să le circule textele (le mulţumesc puţinilor autori care le mai menţionează, acum că au fost deja topite în cărţi). Revista pana mea, iarăşi, nu era doar o simplă revistă literară, ci o încercare de a continua un program fracturist complet (cenaclu, re­vistă, editură, evenimente). Am spus-o şi-o s-o tot repet. Aceste proiecte, in­clu­siv editura, existau teoretic din 1999-2000. Ele au fost anunţate şi dezvoltate în evantai. Ediţii sonore de carte sco­team la reportofon din 2001. Frustrarea mea (că tot se spune că aş fi frustrat) e că nu fac decât să aştept punerea lor în practică. Generaţia mea avea un plan editorial cu mult înainte să fie aplaudate planurile deja devenite istorie. Ghinionul nostru a fost acelaşi ca la căminele stu­denţeşti: trebuie să aştepţi deciziile ad­mi­nistraţiei. De eşecul industriei literare contemporane (mă refer la infrastruc­tu­ră) nu poate fi acuzată generaţia 2000-istă. Aici discuţia e foarte amplă şi presupune atâtea elemente, că sigur am să supăr pe foarte mulţi. Dar nu accept în 2013 cenzura făcută pe criterii eco­nomice (editurile mici încep să fie scoase din librăriile de top pe motiv că autorii tineri n-ar vinde), cu-atât mai puţin cen­zura clasică (dacă criticăm un concurs de genul Premiului Augustin Frăţilă, sun­tem scoşi de pe culoar doar pentru că nu ştiu ce critici de lux îşi apără emo­ţiile estetice). Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: cenzorii de azi au adus li­teratura română în stadiul de asistat social: au preferat să vândă cărţi şcolare în loc să atragă profesorii de română cu cărţi ale scriitorilor contemporani (nu zice nimeni să le vândă prin şcoli, că oricum nu e voie, deşi nimeni nu opreşte această anomalie), dar nici să ne trezim că 9 din 10 profesori de română sunt rupţi total de ce se-ntâmplă în lite­ra­tu­ră. E o stare de fapt, funcţionăm în sis­teme paralele, în care literatura, deşi are parte de târguri, festivaluri, facultăţi şi programă şcolară obligatorie, nu îi in­teresează decât pe câţiva nehotărâţi. E clar că s-a ajuns într-o fundătură. Edi­turi mari, care au dus greul „educa­ţio­nal“, după ce-au vândut peste 10 ani auxiliare şcolare (a nu se confunda cu ma­nualele!), şi-au spălat urmele moşte­ni­rilor comuniste şi-şi cosmetizează ima­gi­nea afacerilor cu carte şcolară prin aşa-zisa promovare a scriitorilor contem­porani, începând să impună reguli şi să dea din coate, doar-doar or rămâne
s-alerge singure pe culoarul beletristic. Cu asta nu pot fi de acord. Şi ca prin­ci­piu, şi ca atitudine. De-asta îmi cer scu­ze au­torilor cu cărţi la CDPL pentru în­­târ­zieri, dar pe noi nu ne ţine nimeni în spate şi ne bazăm exclusiv pe vânzările din cărţile editate. Aşa se explică de ce mai pierdem nişte titluri, altfel am fi foarte departe (cu toată modestia). Dar e timp pentru toate revanşele şi meciu­rile posibile, avem antrenament. Şi eu, şi partenerul meu Victor Jalbă-Şoimaru. Doar că nu ştiu dacă vom mai avea multă vreme motivaţie. E prea mult gri în zona asta. Dacă pentru Best New Entry Editorial nu se poate face o in­vi­taţie la un târg de carte unde edituri de toată jena (nu mă sfiesc să dau nume, Amurg sentimental sau Vinea) au stan­duri, unele mai primesc şi premii, din partea celor 6 (atenţie la număr!) aso­ciaţii editoriale, e o problemă. Nu se în­­curajează nimic profi în industrie. De­geaba ai soft licenţiat, ai ebook-uri la toate cărţile, ai documentare cu scriitori şi cărţi care să arate a cărţi, nu a topuri de hârtie. Nici măcar un wild card, ca în tenis, nu-s în stare să-ţi ofere, sau nişte reduceri semnificative. E doar o piaţă. Ai tarabă, ai loc. N-ai, zic cei cu tarabe că nu exişti. Doar că tu exişti dinaintea lor şi cu mult mai mult decât orice-şi pot imagina pentru industrie, dar în tol­bă (am exagerat, fireşte).

Aţi debutat ca scriitor în 2011 cu ro­ma­nul Morţii mă-tii. Aveţi vreo altă carte în pre­gătire?

Nu sunt scriitor. Aş fi putut fi un fo­tograf (am destule fotografii OK, făcute la timpul potrivit), aş fi putut fi agent literar (dar e prea puţin). Scriitor nu sunt (şi nu e doar o reacţie la marea de scriitori autodeclaraţi). Nu cred că asta vreau. Sunt un om liber. Îi iubesc pe scriitori, dar nu vreau să am soarta mul­tora dintre ei. Puteam să scot o carte de povestiri, cei care au depăşit bariera titlului (altfel justificat, nu stau să apăr cartea, se apără singură) au putut con­stata că multe episoade se pot desprinde fără problemă. Dar proiectul cărţii a fost, vorba unui critic, mizerabilist. Adi­că despre cum pot cuvintele să redea realitatea mizerabilă, la o traducere simplă, pe înţelesul tuturor experţilor. Spun asta pentru că tot citesc despre faptul că aş fi scris o autobiografie. Cu­rios, mi se spune cum ar fi arătat viaţa mea. Am uitat-o cumva şi am nevoie de un cititor care să-mi explice asta? Eroa­re. Literatura, după cum ştim, sau am în­­­văţat la şcoală, dacă am învăţat ceva, e o convenţie. Personal m-am săturat de cititori naivi, care citesc literal, nu li­te­rar. Care-şi pun mâna la nas dacă gă­sesc un cuvânt care nu e decât prin dic­ţio­narele de argou, dar folosesc vocabu­larul respectiv sau îl acceptă zilnic prin preajmă. Ce-atâta sclifoseală? Nu comen­tez la cronicile criticilor, pentru că aşa e regula jocului şi pentru că MM-ul e o carte pentru sufletul meu şi pentru ci­titorii profesionişti. Pe ceilalţi îi respect pentru răbdarea de a o parcurge, dar când aud de autobiografie mă cam în­­spăimânt. Mulţi cred că tot ce scrie acolo s-a şi întâmplat, iau totul ca pe o dare de seamă. Îmi pare rău, cu acest tip de public nu rezonez. Şi dacă per­so­najul nu poate reacţiona (pentru că nu poate), măcar cel care i-a dat nume s-o facă. Prea ne-am învăţat s-ascultăm ori­ce doar pentru bunăvoinţa cuiva (repet, ne­profesionist), care are impresii.

În rest, prin lumea în care ne-nvârtim ca titirezul, cenzură, influenţă, pile, sfori, traseism, reprezentare interna­ţio­nală condiţionată de tricouri editoriale, suntem prea mici pentru o breaslă atât de sigură pe ceea ce reprezintă. Nu mai pregătesc nimic, decât o retragere în linişte, pentru proiecte individuale. Doar cu scriitori importanţi, nu pentru toată lumea, dincolo de lumea literară oficială şi dezlănţuită.

De ce ar fi o carte pentru sufletul dum­nea­­­voastră?

Am spus aşa pentru că unul dintre epi­soade, care are corespondent real, a stat la baza titlului şi a dus la o alegere. Da, ca şi personajul din carte, am scris ne­crologul tatălui meu, în lipsă de altceva (totul era pregătit, nu-mi găseam un loc). Da, necrologul a fost citit în biserică la înmormântare şi preotul a început să bocească citindu-l. Da, am înţeles atunci blestemăţia forţei cuvintelor şi am vrut să închid bucla acum, ca o penitenţă, tes­tând-o din nou, pe un teritoriu sensibil, plin de probleme, greu de acceptat, cum­va intolerat. El când înjură se roagă, spune un vers din Ioan Es. Pop. E motto-ul ne­folosit al cărţii, care altfel in­tri­gă, de­ran­jează, contrariază prin opţiu­nea de lim­baj. Dar limbajul e construit, se-ajunge în mod natural la el, într-o lume des­com­pu­să şi dezumanizată. Ştiu că iar deran­jez, mulţi se-aşteptau să dau o carte foarte proastă. Am vrut să ră­mână acest titlu şi pentru a se dovedi că în spatele cuvintelor (de orice natură, din orice mediu, din orice epocă) există o po­veste.

Spuneţi că proiectul cărţii dvs. a fost, „vorba unui critic, mizerabilist“. Nu credeţi ca epoca mizerabilismului a trecut, cel pu­ţin în literatura română?

Aş putea spune că-s defazat. Cum pro­iec­tele mele sunt proiectate cu ani îna­in­te şi se împlinesc tardiv, am ratat star­tul. Apoi, tipul de mizerabilism pe care marşez e teoretizat, nu e o modă. Mize­rabilismul de-aici se explică, are sens, culoare, parfum, dacă vreţi, dar şi logică. Lumea asta nu vine de nicăieri, nu vorbeşte aşa doar pentru că e cool. De fapt, primele două părţi ale cărţii adună aceste reziduuri şi resurse de ură. Ură transferată în cuvinte.

În fapt, cartea asta este despre matu­ri­zarea unui limbaj. Poate că eu nu m-am maturizat ca om, am nostalgii, frici, te­meri, dar limbajul s-a maturizat până-n­­­­­tr-acolo încât nu mai poate fi sensibil, normal, chiar raţional. Bildungsromanul mimează evoluţia personajului (altfel un inocent) şi aduce în scenă limbajul frust, adult, deprins treptat şi fără inhibiţiile obişnuite. Cel puţin în intenţie.

Şi cartea asta e tot o demonstraţie. Prefer mizerabilismul textului mizeriei morale şi umane. Cine citeşte doar în­­ju­ră­tura poate lua totul literal, inclusiv ideea că avem în MM o ilustrare a mi­ze­ra­bilismului. Să-mi fie cu iertare, ca să poţi îngropa mizeria în cuvinte nu e ne­voie doar de mizerabilism. Cred că înţe­le­gem ideea de mizerabilism diferit. Iar povestea că o temă sau o epocă ar fi fu­mată mi se pare perdantă. Suntem în plină mizerie (politică, civică, educaţio­na­lă, culturală, până la urmă), e abia un început. Sigur, pe mine nu mă mai in­teresează să apăs mai mult pe acceleraţia asta, dar procesul e evident. Cum să-l trec cu vederea, mai ales că s-a declanşat lent, cu puncte fixe şi cu mo­­men­te distincte?

 

Interviu realizat de Mădălina Şchiopu

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Bucurestiul Cultural
1430
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22