Mircea Cartarescu: Am fost eliminat din viața publică de la noi cu o brutalitate securistică. Mă consider deja un expatriat.

Catalin Gombos | 18.06.2013

Pe aceeași temă

În romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert al lui Joel Dicker, scriitorul Harry Quebert îi spune discipolului său, „Formidabilul“, care vrea să devină un om de litere, că va ajunge un mare scriitor în momentul în care va avea curajul să alerge prin ploaie. Când se va trezi dimineaţa şi îşi va da seama că nu poate trăi altfel decât scriind, atunci o să ştie ce are de făcut. Scrisul înseamnă de fapt a trăi la limită?

Eu n-am alergat prin ploaie decât o dată, la 16 ani, și m-am ales cu o pareză facială care mă sâcâie și azi. Îi las, deci, pe alții să ajungă mari scriitori cu metoda asta hidrologică. Pe de altă parte, când mă trezesc diminețile, am cu totul alte gânduri decât la scris. Mai curând mă gândesc la ale vieții, la listele cu lucruri nerezolvate, la fiul meu care trebuie dus la școală, la mașina ce trebuie dusă la revizie. Poate că sunt unii autori care „nu pot trăi fără să scrie“, dar mie lucrul ăsta mi se pare o ipocrizie și un clișeu. Scrisul, pentru mine, e în primul rând o responsabilitate, o obligație morală, un lucru care trebuie făcut fiindcă nu se poate altfel, ca obligația față de părinții sau față de copiii tăi. La fel, ești obligat față de ceea ce ai primit gratis și fără s-o meriți: bruma ta de talent.

Îi las, de asemenea, pe alții să trăiască la limită. Eu cred că nici viața, nici scrisul nu au limite, după cum nu au nici un centru. Oriunde te afli ești legitim dacă ești un artist și ești ilegitim dacă doar mimezi arta.

 

Aveţi frici legate de scris, temeri în faţa paginii albe?

Frica este reală, nu e un clișeu, pentru că șansele de eșec în artă sunt mai mari decât oriunde altundeva - există un singur mod de a ordona un pachet de cărți de joc și zeci de mii de moduri de a așeza cărțile haotic. Dar frica nu apare în fața paginii albe, ci în momentele în care trebuie să iei decizii cruciale, de care depind următorii ani din viața ta. Am cunoscut frica teribilă în fața deciziei de a începe un roman. Nimic nu se compară cu asta. Te ucide, te paralizează. Dacă-l începi prost, ai s-o duci așa fără ca măcar să-ți dai seama timp de un an sau doi, pe care nu ți-i mai dă nimeni îndărăt. Abia la sfârșit vei fi copleșit de rușinea și obida de-a fi scris o carte proastă. De-aceea mi s-a-ntâmplat să aștept și trei-patru ani o situație favorabilă în care să-ncep o carte. Și n-am regretat niciodată întârzierea asta. Să gândești lent și să te miști greu poate fi un mare avantaj câteodată.

 

Decenii de criză
Sunt născut în 1956 și pot face azi un racursiu simplu al vieții mele. Anii ‘50 ,‘60, ‘70, ‘80, ‘90 au fost mizerabili. A fost mizerabila mea soartă și viață. Abia de la jumătatea anilor 2000 am simțit că lucrurile se schimbă, dar tocmai atunci a început implacabila destructurare a valorilor, a educației, a culturii, a artelor la care asistăm azi. Pentru că nu criza economică și financiară e lucrul cel mai neliniștitor azi, ci criza morală și intelectuală a lumii în care trăim.

Pentru că am pomenit mai devreme de romanul lui Dicker care a cunoscut un mare succes (mie sincer îmi pare scris după o reţetă şi mai e şi mediocru absolut), cum înţelegeţi scrisul? O muncă continuă şi cursuri de creative writing sau o muncă continuă şi lipsa oricăror constrângeri de metodă?

Am spus-o de mai multe ori: nu degeaba e numit uneori procesul ce duce la o carte „gestație“. Da, e o gestație, asemenea celei a femeii însărcinate: nici ea nu știe, cum se spune în Cartea lui Iov, „în ce fel se formează oasele pruncului în pântec“. Oricum și-ar duce viața, fie că va fi atentă la ce se petrece cu sine sau nu, fătul tot crește. Poate că unii autori planifică dinainte ce au de scris. Eu prefer să-mi văd de viață, de citit, de toate obișnuințele mele în timp ce cartea crește și se face de una singură. N-am scris niciodată altfel. Scrisul e o chestiune de credință. Dacă nu crezi, liniștit, că ești făcut pentru scris, cum e o femeie făcută, anatomic, să aducă oameni pe lume, nu-mi imaginez cum ai putea scrie.

 

Se vorbește deseori despre melanjul genurilor. Într-un roman ar putea apărea versuri sau o pagină de dramaturgie sau, de ce nu, un interviu. Cum se împacă poetul cu scriitorul?

„Melanjul genurilor“ a fost mai curând regula decât excepția în istoria literaturii europene, nu e nimic deosebit aici. Poți amesteca orice cu orice, poți face avangardă sau mainstream, poți alege una dintre multele idei despre ce e arta, literatura, poezia, nu te-mpiedică nimeni. Totul e să-ți iasă, aici e greul. Cu aceleași mijloace, un scriitor va reuși, iar altul nu, căci nu în mijloace stă valoarea scrisului. Există arte ale purității și arte ale impurității. Joyce a amestecat toate genurile, Kafka e pur ca lacrima. Cine dintre ei e mai modern? Nu știu și nici nu mă interesează. Nu modernitatea îl face pe un scriitor mare și adevărat.

 

Lumea literară
N-am trăit niciodată între scriitori. Nici nu m-am luat în serios ca scriitor, cum fac atâția. Cred că relația dintre mine și lumea literară de la noi, întotdeauna una incomodă, a depășit și invidia, și ura pe care le-am suportat 30 de ani în șir. Peste toate s-a așternut cea mai senină și mai sinceră indiferență. Reciprocă și reciproc avantajoasă. Mă bucur acum de această indiferență mai mult decât de orice, e lucrul meu cel mai prețios.

Fostul editorialist Mircea Cărtărescu îl lasă pe prozatorul Mircea Cărtărescu să se desfăşoare? Scriitorul Filip Florian spunea că i-a luat mai bine de un an, după ce a renunţat la presă, să reuşească să scrie. Unde se opreşte autoficţiunea şi unde începe ficţiunea în scrierile dumneavoastră?

E adevărat că jurnalismul e o catastrofă pentru un scriitor, dar nu doar din cauza diferenței stilistice, oricum mare, dintre scrisul de foiletoane și cel de literatură. Important e că jurnalismul e un stil de viață și de gândire diametral opus celui al scriitorului. Kafka, fiindcă tot am pomenit de el, vorbea mereu, chinuit, despre incompatibilitatea dintre munca lui de la birou și scrisul său. Spunea că slujba-l aduce în pragul nebuniei. Ce-ar fi făcut el dacă ar fi trebuit să-și câștige viața ca jurnalist? E de neimaginat un Kafka autor de editoriale, cum nu ți-l poți imagina nici militant sau dizident. Dar mulți scriitori români, unii la fel de delicați ca autorul praghez, au fost constrânși să trăiască din scrisul de articole. „Scriu la gazetă, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc!“, izbucnea Eminescu într-o scrisoare. De câte ori nu mi-am spus și eu asta în cei 7-8 ani în care-am scris articole!

 

Anii ’90 sunt cei mai mizerabili pe care i-aţi trăit, spuneaţi într-un alt interviu. Cum vedeţi anii 2000?

Sunt născut în 1956 și pot face azi un racursiu simplu al vieții mele. Anii ‘50 au fost mizerabili, anii ‘60, mizerabili, anii ‘70, mizerabili, anii ‘80, mizerabili, anii ‘90, așijderea, fiecare decadă altfel mizerabilă, căci istoria e mai mult decât inventivă în rele. Îmi spunea cineva: istoria e ca inelele copacului, o alternanță de cercuri luminoase și cercuri întunecate. Dac-ai avut nenorocul să te naști într-unul întunecat, ai încurcat-o, acolo rămâi, ca insecta în bobul de ambră. A fost mizerabila mea soartă și viață. Abia de la jumătatea anilor 2000 am simțit că lucrurile se schimbă și că soarele parcă stă să iasă din nor, dar tocmai atunci a început implacabila destructurare a valorilor, a educației, a culturii, a artelor, la care asistăm azi. Pentru că nu criza economică și financiară e lucrul cel mai neliniștitor azi, ci criza morală și intelectuală a lumii în care trăim.

 

Mai luaţi în calcul posibilitatea de a pleca din ţară? În ce măsură vă afectează scrisul societatea românească actuală?

Mă consider deja un expatriat. Am fost eliminat din viața publică de la noi cu o brutalitate securistică, și nu mi-a luat nimeni apărarea. Cei din lumea culturală m-au tratat la fel. Am înțeles, în fine, că nu însemn nimic pentru nimeni în România de azi. Nu mai am nicio legătură cu viața publică românească și nici nu vreau să mai am. Trăiesc în colțul meu liniștit, pentru prima dată împăcat cu mine însumi, relaxat, fără nimic de arătat în afară. Îmi ignor compatrioții la fel de mult cum mă ignoră și ei pe mine. S-au rupt legăturile, nu mai am nimic să le spun. Că trăiesc în Austria, în America sau în România e total indiferent pentru mine. Înstrăinarea e aceeași.

 

Cum aţi caracteriza lumea scriitorilor din România? Aş spune că se află undeva între invidie şi admiraţie pentru opera dumneavoastră. Vă afectează atacurile din partea oamenilor de litere, fie că e vorba de scriitori, fie că e vorba de critici?

Puține lucruri mă interesează mai puțin. N-am trăit niciodată între scriitori. Nici nu m-am luat în serios ca scriitor, cum fac atâția. Cred că relația dintre mine și lumea literară de la noi, întotdeauna una incomodă, a depășit și invidia, și ura pe care le-am suportat 30 de ani în șir. Peste toate s-a așternut cea mai senină și mai sinceră indiferență. Reciprocă și reciproc avantajoasă. Mă bucur acum de această indiferență mai mult decât de orice, e lucrul meu cel mai prețios, alături de singurătatea în care mă adâncesc cu tot mai multă voluptate.

 

Despre noul ICR
În privinţa războiul culturii din România ce are loc de la numirea lui Andrei Marga în fruntea ICR, am încercat acum câtva timp un protest, dar nu m-a sprijinit aproape nimeni. Atunci am renunțat, bănuind că artiștilor noștri le convine noua „filozofie“ a ICR. Iar dacă lor le convine, nu mai e nimic de zis. Fiecare își merită soarta. E doar păcat de munca de ani de zile a vechii echipe, care-a fost dărâmată cu un lat de palmă într-un moment de mânie proletară.

Filmul românesc a reuşit să treacă barierele ţării şi să se impună în Europa, şi nu numai. Va călca literatura pe urmele lui? Dacă da, cine ar reuşi această performanţă? Romanul, proza scurtă, poezia?

Există în lume, azi, aproximativ un milion de scriitori. Unul din 7.000 de oameni scrie cărți de literatură. Din acești un milion, există vreo 50 de nume familiare tuturor. Pentru fiecare dintre marii autori cunoscuți de toată lumea există deci câte 20.000 de scriitori necunoscuți publicului larg. Iată care e dimensiunea notorietății internaționale în literatură. Numai vârfurile vârfurilor acced la ea, numai o minoritate de 1 la 20.000. Cât de bun trebuie să fii, deci, ca să răzbați la vârf, între primii 50, când vii dintr-o cultură mică, o limbă fără circulație, o țară cu o reputație proastă și când ai nevoie de traduceri și de susținere logistică? O victorie e dacă reușești să convingi pe cineva să-ți citească o carte.

 

Gabriel Liiceanu l-a propus ca brand de ţară pe scriitorul Mircea Cărtărescu. Am amintit acest lucru pentru a vorbi puţin despre relaţia scriitor-editor-librar. Cum vi se pare că funcţionează în România?

Mai întâi trebuie să ai o țară și apoi un brand de țară. Când vei avea o țară, va apărea și brandul de țară potrivit. Dar toate eforturile politicii noastre sunt concentrate spre distrugerea acestei țări. De aceea, poate cel mai potrivit brand de țară pentru noi ar fi buldozerul.

La Gabriel Liiceanu nu mă gândesc vreodată ca la editorul meu, ci ca la un intelectual pentru care am mult respect și la un om care mi-a făcut onoarea de a mă accepta ca prieten. N-am nimic interesant de spus în privința relației mele cu editura care mă publică în România: de 20 de ani totul decurge fără asperități, fără pretenții exagerate și fără constrângeri din niciuna dintre părți. Vorba lui Dan C. (Dan C. Mihăilescu, critic literar – n.r.), „ne îngăduim“.

 

Actualitatea
Încă mai citesc ziarele, din obișnuința anilor când trebuia să fiu la curent cu ce se-ntâmplă. Contemplu, încă, un peisaj dominat de minciună, impostură și fraudă. Dar azi văd totul prin partea cealaltă a lunetei. Mă simt renăscut după șase luni de când am scăpat de corvoada jurnalismului. Sunt din nou un autor viu, aflat în mijlocul unei cărți ce va fi revenirea mea în literatura înaltă, și privesc totul mai liniștit ca oricând.

Într-un interviu pe care scriitorul Gabriel Liiceanu l-a acordat RFI România, în urmă cu mai bine de trei ani, a fost întrebat dacă ar trebui să ne fie ruşine pentru trecutul pe care tot nu reuşim să ni-l clarificăm. Aminteam în acel interviu de experimentul Piteşti, puţin cunoscut la noi. Răspunsul scriitorului a fost: „Nouă să ne fie ruşine? Lor să le fie ruşine“. Credeţi că va putea România să-şi recupereze memoria recentă aşa cum au făcut-o Polonia sau Cehia?

Pentru mine nu există România, Polonia sau Cehia, există doar oameni. Dacă am căzut de mult de acord că nu există vinovăție colectivă, de ce credem mai departe în superstiția gândirii colective? Eu nu mă identific cu România și nu știu ce a recuperat și ce n-a recuperat România. În fața istoriei (dacă voi fi vreodată adus înaintea acestei doamne) sunt singur cu conștiința mea, cu gândirea mea, cu înțelegerea mea. Ca și Joyce, încerc și eu să mă trezesc din coșmarul istoriei. Da, mi-e rușine de fapte întâmplate cu mult înainte ca eu să mă nasc, mi-e rușine adesea că sunt om. Mi-e rușine și de slăbiciunile și greșelile mele. Fiecare dintre noi, cum știa Baudelaire, ca și orice alt artist adevărat, este fratele criminalului și al prostituatei. Degetul arătător este un organ vital al omului când e îndreptat către propriul piept înainte să fie-ndreptat spre al altuia.

 

Herta Müller a declarat în urmă cu ceva vreme, la Ateneul Român, că rezistenţa prin cultură a intelectualilor este vorbă în vânt. „În România, dacă vrei să vorbeşti de dizidenţă, nu ai ce să spui, decât, eventual, că nu a fost dizidenţă organizată. Radu Filipescu, preotul Calciu, Paul Goma au fost lăsaţi singuri, cine i-a sprijinit? Protestatarii au fost prea puţini şi cine şi-a ridicat capul a fost lăsat singur.“ Cum vi se par aceste critici? Ce a însemnat pentru dumneavoastră rezistenţa prin cultură?

Am trăit, ca autor, ultimii 10 ani ai comunismului românesc (aveam atunci între 24 și 33 de ani). Eram un om foarte tânăr care nu cunoștea viața decât prin literatură. De fapt, literatura era mult mai importantă pentru mine pe-atunci decât însăși viața mea (cum a rămas până azi). La fel era pentru toți oamenii pe care i-am cunoscut și iubit atunci. N-am făcut niciodată „rezistență prin cultură“, am scris doar poeme și povestiri, așa cum aș fi făcut-o oricând și oriunde. Literatura nu e o zorzoană a vieții, ci o parte vitală a ei. Literatura e la fel de eroică și de importantă ca și acțiunea politică. Dacă nu înțelegi asta, nu ești scriitor. Nesupunerea la ideologia epocii, libertatea interioară, dorința de a nu pierde decenii pentru literatura română i-au unit pe Gellu Naum și pe Dimov, pe Sorin Titel și pe Mazilescu, pe Ion Mureșan și pe Șerban Foarță, pe Emil Brumaru și pe Ursachi, pe Ștefan Bănulescu și pe Florin Iaru, pe Mircea Ivănescu și pe Andrei Pleșu, pe Nicolae Manolescu și pe Gheorghe Crăciun, pe Radu Petrescu și pe M.H. Simionescu, pe alți zeci, poate sute de autori care nu și-au murdărit numele și n-au întinat arta scrisului într-o epocă tragică.

 

Credeţi că literatura despre comunism mai poate interesa publicul? Mă refer şi la cel din România, şi la cel din ţări care nu au trecut prin dictatură.

Literatura nu e niciodată despre ceva exterior, ci întotdeauna despre tine însuți. Comunismul a fost backgroundul unei mari părți a vieții noastre, este aproape imposibil să nu fie cuprins în ceea ce scriem. Eu nu sunt un scriitor politic, și totuși mi-a fost cu neputință să nu încerc și eu, mai ales în Orbitor 3, o privire asupra acelei lumi care nu era doar o „orânduire“ politică, ci o planetă străină, cu geologia, flora și fauna ei exotice. Nu privesc înapoi la acea epocă nici cu ură, nici cu nostalgie, ci cu fascinația cu care descopăr detaliile atroce sau bizare ale unei picturi de Tanguy.

 

Cum a fost primit Orbitor, Aripa stângă în Germania?

Entuziasmul sincer al editorului meu de la Paul Zsolnay Verlag, din Viena, față de această carte a împins-o înainte. Ambele volume publicate până azi sunt acum, din câte pot să-mi dau seama, destul de așezate, ca reputație, într-o țară cu memorie culturală bună, care nu te uită a doua zi. Aștept, la anul, al treilea volum. Germana va fi atunci a cincea limbă în care există trilogia Orbitor completă, după franceză, suedeză, norvegiană și bulgară. Primul volum va apărea în toamnă în Statele Unite. Câte un volum sau două mai există și în Italia, Spania, Olanda, Israel, Ungaria etc.

 

Frica
Frica nu apare în fața paginii albe, ci în momentele în care trebuie să iei decizii cruciale, de care depind următorii ani din viața ta. Am cunoscut frica teribilă în fața deciziei de a începe un roman. Nimic nu se compară cu asta. Te ucide, te paralizează. Dacă-l începi prost, ai s-o duci așa fără ca măcar să-ți dai seama timp de un an sau doi, pe care nu ți-i mai dă nimeni îndărăt. Abia la sfârșit vei fi copleșit de rușinea și obida de-a fi scris o carte proastă.

O operă de artă poate transmite mesaje sociale, ideologice? Dacă da, în ce măsură sunt corelate valoarea artistică şi valabilitatea unui astfel de mesaj? Poate o operă să fie viabilă artistic şi, în acelaşi timp, cum se mai spune, „reacţionară“ sau altcumva „incorectă politic“?

Opera de artă e operă de artă și nu articol de ziar tocmai pentru că nu transmite mesajele despre care vorbiți. Ea transmite presimțiri și neliniști, frumusețe și tulburare, dar mai ales transmite forța și splendoarea unei minți care se desfășoară-n fața ochilor tăi. Bineînțeles că subiectul ei poate cuprinde fapte politice și de orice alt fel, dar un roman politic nu trebuie să-ncerce să te îndoctrineze. De-aceea nu sunt viabile apologiile, a comunismului sau a nazismului sau a capitalismului, sau a oricărui alt -ism. De aceea o carte corectă (sau incorectă) politic și care nu mai are nimic altceva de spus e o scriere moartă.

 

Ce poziţie aveţi, acum, „în războiul culturii din România ce are loc de la numirea lui Andrei Marga în fruntea ICR“ – v-am citat aici cu o declaraţie mai veche?

Am încercat acum câtva timp un protest, dar nu m-a sprijinit aproape nimeni. Atunci am renunțat, bănuind că artiștilor noștri le convine noua „filozofie“ a ICR. Iar dacă lor le convine, nu mai e nimic de zis. Fiecare își merită soarta. E doar păcat de munca de ani de zile a vechii echipe, care-a fost dărâmată cu un lat de palmă într-un moment de mânie proletară.

 

Jurnalismul
Jurnalismul e o catastrofă pentru un scriitor, dar nu doar din cauza diferenței stilistice, oricum mare, dintre scrisul de foiletoane și cel de literatură. Important e că jurnalismul e un stil de viață și de gândire diametral opus celui al scriitorului. Kafka vorbea mereu, chinuit, despre incompatibilitatea dintre munca lui de la birou și scrisul său. Spunea că slujba-l aduce în pragul nebuniei. Ce-ar fi făcut el dacă ar fi trebuit să-și câștige viața ca jurnalist?

Credeţi că putem ieşi din această veşnică dilemă - intelectualii să participe sau nu la viaţa cetăţii? Dacă o fac, sunt criticaţi că de ce nu-şi văd de reflecţiile lor, dacă n-o fac, sunt criticaţi că de ce se refugiază în „jocul cu mărgele de sticlă“ şi nu iau parte activ la „trebile“ cetăţii. Aş da şi un exmplu aici: John Lennon, artistul implicat.

Lennon nu-i un exemplu bun, el a fost un încurcă-lume care-a avut geniu muzical. Nici vorbă să fie un intelectual. Ca „artist angajat“ a făcut gafe de care mai bine să nu vorbim. Intelectualul, de la Zola încoace, e prin definiție un animal politic. Problema cu el e că, în epoci tulburi, poate face mai mult rău decât bine. Eliade spunea într-un articol că intelectualul nu e responsabil de consecințele ideilor pe care le exprimă, pentru că atunci când ideile sale se transformă în catastrofe sau în tragedii, el deja s-a mutat cu gândirea sa mai departe. Mi se pare una dintre cele mai cinice fraze spuse-n istorie.

Eu n-am fost niciodată un intelectual, ci doar un artist. Cine nu înțelege acest lucru nu înțelege nimic din mine. Când m-am implicat politic nu m-am simțit la largul meu, dar am făcut-o totuși din datorie civică și nu cred că am greșit în părerile mele. Dovadă e ce se-ntâmplă-n România din iulie trecut până azi.

 

În urmă cu mai bine de un an, la începutul lui februarie 2012, aţi anunţat că renunţaţi să mai comentaţi politica românească. „De astăzi, voi părăsi orice preocupare politică, orice implicare, prin scris sau chiar şi numai prin citit în orice ţine de acest domeniu“, spuneaţi atunci. În vara lui 2012 aţi revenit cu un comentariu politic. Care este situaţia acum? În ce măsură vă interesează ceea ce se întâmplă în politica românească? De la modificarea Constituţiei la numirile de procurori.

Încă mai citesc ziarele, din obișnuința anilor când trebuia să fiu la curent cu ce se-ntâmplă. Contemplu, încă, un peisaj dominat de minciună, impostură și fraudă. Dar azi văd totul prin partea cealaltă a lunetei. Mă simt renăscut după șase luni de când am scăpat de corvoada jurnalismului. Sunt din nou un autor viu, aflat în mijlocul unei cărți ce va fi revenirea mea în literatura înaltă, și privesc totul mai liniștit ca oricând.

 

Interviu cu MIRCEA CĂRTĂRESCU, realizat de DRAGOŞ GHIŢULETE

14 iunie 2013

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22