Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Mea culpa in "Cazul Eliade"
CATALIN AVRAMESCU - - - -
2006-07-28
Cultura
2

Eliade, o parte a culturii americane

 

Aparitia biografiei lui Florin Turcanu despre Eliade a generat cateva reactii, dintre care unele au vizat si doua articole critice ale subsemnatului, publicate in 22 si in Idei in Dialog. Nu am sa revin asupra argumentelor de atunci, pentru ca tin de la inceput sa corectez una din afirmatiile deja facute. Ii reprosam lui Eliade ca el si generatia sa au fost ostili valorilor anglo-americane si concluzionam ca aceasta este o "tragedie culturala". Intr-un fel, imi mentin critica. Dar e ceva ce trecusem cu vederea. Eu il tratam pe Mircea Eliade ca parte a culturii romane. Or, am realizat ca acest lucru este, in principiu, fals. Ca savant, Eliade este de fapt o parte a culturii americane.

Nici eu si nici admiratorii lui Eliade nu am sesizat acest fapt elementar: din 79 de ani de viata, aproape 50 i-a petrecut in afara Romaniei. Daca scadem anii copilariei si studentiei, vedem ca Eliade a stat, ca om de cultura, doar cativa ani in Romania. Din 1945, el s-a stabilit la Paris. Din 1956 si pana la moartea sa, in 1986, a locuit in Statele Unite. El a fost un profesor american, care publica in limba americana, la edituri americane, pentru studenti americani. De ce insistam sa credem ca Eliade a fost roman altfel decat prin nastere si prin accidentul unei perioade de tinerete eu unul nu inteleg.

Nu e vorba aici doar de cifre pure. Pot sa accept ca cineva e "roman" si daca isi petrece toata viata in exil. E vorba daca Eliade e parte a culturii romane. Or, afara de opera sa de tinerete, el nu este. Aproape toate lucrarile sale stiintifice au fost publicate fie in engleza, fie in franceza, pentru un public cu totul altul decat cel romanesc. Nici subiectul lor nu este romanesc. Profesorul Eliade de la Chicago trateaza despre religia australienilor, despre Patanjali sau despre Zen. Faptul ca acum el este exploatat in beneficiul unei culturi ce are dificultati in a functiona si altfel decat in regimul adulatiei nu e in regula.

Nu e prima data cand o asemenea frauda este perpetuata. Iata cazul lui Serge Moscovici, unul dintre cei mai importanti specialisti contemporani in psihologie sociala. Moscovici s-a nascut in 1928 la Braila, iar tara noastra a contribuit decisiv la formarea sa doar prin faptul ca a fost exclus din liceu, in 1938, datorita legislatiei antisemite. Dupa 3 ani de "munca obligatorie", in timpul razboiului, tanarul Moscovici a plecat in Franta, de unde nu a mai revenit. Este Moscovici, asadar, un psiholog roman sau francez? Mi se pare ca raspunsul e clar. Alt exemplu: inventatorul psihodramei, J.L. Moreno, despre care s-a facut caz ca este "nascut in Romania". In realitate, el a fost luat de familia sa (avea doi ani pe atunci) si dus la Viena. Din 1925 Moreno s-a stabilit in America. A murit in 1974, de unde deduc ca a fost un psiholog american. Drept este ca Moscovici si Moreno sunt evrei, asa ca nici nu ne vom osteni peste masura sa ii recuperam pentru o cultura neaos romaneasca asa cum o facem cu un fost legionar, nu-i asa?

Sa revin la chestiune. Aceasta este o recenzie la jurnalul lui Mircea Eliade recent aparut anul acesta la editura Humanitas, intr-un volum intitulat Jurnalul portughez si alte scrieri. Pe pagina de garda se afirma ca editia e ingrijita de Sorin Alexandrescu. In realitate, textul Jurnalului... a fost adus de la Chicago si descifrat dupa manuscris de Florin Turcanu, al carui nume, cred, trebuia sa figureze intre editori.

Prima nedumerire legata de aceste volume e includerea unor texte care nu au valoare stiintifica sau documentara. Acesta este mai cu seama cazul volumului II. Gasim, spre exemplu, cateva interviuri de circumstanta cu Eliade secretar la legatia din Lisabona, o piesa de teatru mediocra (Oameni si pietre) si o nuvela (Un om mare) unde Eliade pune la lucru, fara talent, o tema intens utilizata in literatura universala, aceea a gigantismului (vezi Swift sau Voltaire). In volumul I sunt incluse scrisori inedite din arhiva familiei. Ce sens are publicarea lor iarasi nu inteleg, pentru ca ele nu contin decat randuri de genul "Multa sanatate lui Nenea Mitica" (pag. 418) sau "Bostanian n-a prins legatura" (pag. 429). Revenind la volumul II, el include si textul Romanii, latinii Orientului, la origine o brosura propagandistica tiparita in Portugalia lui Salazar, care contine o serie de teze patriotarde, fara acoperire, spre exemplu aceea ca asaltul turcilor asupra Europei a fost "intarziat cu secole" de rezistenta opusa de romani (pag. 259). Mai gasim si o teorie despre "mitul mesterului Manole". Eliade sugereaza ca acest mit ar fi "central" spiritualitatii poporului roman. Nu am gasit nici cea mai mica dovada a acestei intuitii si ma indoiesc ca savantul nostru ar fi putut furniza vreuna, de vreme ce tot el accepta ca "legende asemanatoare se gasesc pretutindeni" (pag. 342).

 

Demolarea catorva mituri

 

Textul propriu-zis al Jurnalului... insa, dincolo de orice indoiala, merita sa fie publicat. Printre altele, pentru ca demoleaza cateva mituri. Unul dintre acestea este cel ce priveste legionarismul lui Eliade. Din Jurnal... rezulta limpede ca Eliade se socotea pe sine legionar chiar si dupa ani intregi de la infrangerea Legiunii. In Introducerea sa, Sorin Alexandrescu incearca sa atenueze implicatiile unei afirmatii socante din textul Jurnalului... - "desi legionar…" - speculand ca ar fi vorba de un simpatizant al unui legionarism spiritual, nu de un aderent al Miscarii. Diferenta nu imi pare semnificativa in acest context, ea a mai fost invocata, cu diferentele de rigoare, in cazul lui Heidegger, dar, chiar si asa, pasajele incriminatorii sunt mai numeroase. In decembrie 1942, Eliade afirma ca Zelea Codreanu a facut din el "un fanatic roman". In ianuarie 1943 el gaseste intelegere pentru Germania, care ar fi avut dreptate sa declanseze razboiul (de notat ca englezii, in schimb, duc un razboi "ridicol"). Pe 11 iunie 1943, Eliade regreta ca Hitler nu a invadat Anglia (pentru ca nu ar fi fost marinar, ne explica autorul). Dupa capitularea Italiei, Eliade se declara ultimul simpatizant din Lisabona al regimului fascist italian, calitate in care "intoarce capul si scuipa" pe strada dupa tradatori. In trecere prin Toledo, Eliade ajunge sa viziteze sinagoga locala. E vorba, probabil, de Santa Maria la Blanca, cladita in secolul al XII-lea si abandonata dupa pogromurile de la finele secolului al XIV-lea. Eliade nu remarca decat "nobila ei parasire" (pag. 144).

In general, judecatile politice ale lui Eliade sunt discutabile. "Ca roman, nu mi-e teama de socialism, nici macar de comunism", arata anticomunistul Eliade. "Mi-e teama, pur si simplu, de Rusia. N-am nimic de pierdut prin socialism; totul, prin rusificare" (pag. 371-372). Sau nici macar: "In fond, am toate motivele sa cred ca Rusia Sovietica trebuie sa biruie si sa inceapa un nou ciclu istoric… De la Renastere si revolutia industriala incoace, asistam la o alta antropologie. Numai omul sovietic o poate realiza integral" (pag. 221).

Ma opresc aici cu exemplele acestea, pentru ca nu aspectele politice mi se par cele mai relevante in Jurnal..., un text care, cred, trebuie citit in primul rand ca o marturie culturala si biografica. Or, un alt mit e pus in discutie chiar de textul lui Eliade, anume acela ca el a fost "seful de scoala" al generatiei sale. Ca a fost lider, Eliade o afirma cu emfaza. Dar despre ce fel de "scoala" sau "generatie" ar fi vorba? E o solidaritate de idei, preferabil una faurita prin discutie rationala? Judecati singuri: cu Noica si Cioran, intalnirile se consuma doar "cu discutii politice, anecdota si zeflemea". Cu cine intra in dialog, asadar, Eliade? E greu de spus. In sinea sa, el pare sa nu simta decat dispret pentru interlocutorii sai. "Sunt ani de zile de cand lucrez nestimulat de prezenta unei fiinte exceptionale in jurul meu. Am foarte buni prieteni, insa legaturile cu ei nu ma sporesc intelectualiceste" (pag. 154-155). Fata de critici si comentatori, e indiferent: "Nu ma intereseaza aproape deloc ce se scrie despre mine" (pag. 172); "Opera mea e abandonata pe mana catorva critici mediocri si interpreti modesti" (pag. 115). Nici cititorii romanelor sale nu scapa mai bine: "acest public de domnisoare si de elevi de liceu" (pag. 300).

Senzatia inconfortabila care se degaja e aceea de rafuiala sistematica. "Romanele mele vor fi singurele citite din toata productia 1925-1940, peste o suta de ani!" (pag. 100). Firesc, de vreme ce George Calinescu e de "rea-credinta" (pag. 176), Blaga e un "grandoman... cu obsesia sistemului... care fura idei si sugestii din toate partile" si a carui ultima carte e "lamentabila" (pag. 188). Caragiale "ne-a facut mult rau" (pag. 117), iar Ionel Teodoreanu si Cezar Petrescu "n-au scris inca o capodopera" (pag. 177; interesant e ca, inainte cu nici doua luni, Eliade ii trimitea o scrisoare siropoasa aceluiasi Cezar Petrescu, pretinzand ca o scriere a acestuia i-a provocat entuziasmul: "un prilej de combustiune… crize si lacrimi".

 

Un personaj izolat

 

Pana sa citesc Jurnalul portughez, eu credeam ca Eliade era un fel de volant al discutiilor intelectuale, atata cate vor fi fost, din epoca. Textul Jurnalului... dezvaluie insa un Eliade foarte diferit, un personaj izolat si - asa cum se plange frecvent chiar autorul nostru - deja aproape uitat in propria tara. Surpriza a fost sa descopar un Eliade adept al unei culturi inegale, idiosincratice. "Niciodata n-am avut o pasiune, cat de mica, pentru carti vechi si rare" (pag. 152), marturiseste istoricul ideilor. Din Herodot, admite ca a parcurs doar fragmente, iar din Plutarh nu a mai citit nimic din liceu, iar acelea erau, oricum, niste "nimicuri" (pag. 172). Pentru Eliade, Bamby (sic), filmul lui Disney, este "o opera de arta" (pag. 222). El isi reciteste, extaziat, propriile romane si il socoteste pe excentricul René Guénon drept "cel mai interesant om al zilelor noastre" (pag. 183). Lecturile din filozofie, mai cu seama, sunt, ca sa ma exprim caritabil, episodice. Pentru el, Nietzsche scrie in Vointa de putere zeci de pagini "faraminoase (sic), de o coplesitoare mediocritate" (pag. 308). El ii rasfoieste pe Dilthey si Heidegger, pe care ii critica pentru ca nu ar fi tinut seama de existenta yoghinilor.

Ajunsi in acest punct, intelegem ca Jurnalul portughez nu este, de fapt, un jurnal de idei. Mircea Eliade trece pe langa cativa mari intelectuali ai epocii sale aproape fara sa le sesizeze prezenta. Despre Carl Schmitt are ceva de spus doar cand acela se intereseaza de filozofia lui Nae Ionescu sau a lui Blaga. La Paris, ii vede pe Cocteau, Paul Morand si Dumézil, dar nu gaseste nimic demn de mentionat decat numele acestora. Doar cu Ortega y Gasset pretinde ca a avut o conversatie "lunga si fructuoasa", o marturie probabil nesincera, de vreme ce atunci cand, dupa o vreme, se revad la masa, Eliade prefera sa taca, "sa nu il mai enerveze" (pag. 230). Pentru dictatorul Salazar insa, el nu are decat cuvinte de lauda, cu toate ca e vorba de omul sub care Portugalia a ajuns cea mai saraca tara din Europa.

E foarte dificil de spus ce fel de text este acesta, al Jurnalului portughez, pentru ca in unele ocazii el decade in incoerenta. Spre exemplu, in cateva randuri Eliade regreta ca nu este pe front sau macar in tara, dar alteori recunoaste ca se simte agasat de atmosfera de acasa si multumit ca a evitat frontul. Alt exemplu: in numeroase pasaje, Eliade se prezinta drept savantul absolut ("De la Eminescu incoace neamul romanesc n-a vazut o personalitate atat de complexa, de puternica si de inzestrata", pag. 205). In altele, insa, el isi declara dispretul ("ma voi departa de savantlac!"; pag. 134) sau disperarea ("Desi am acces la cele mai inalte concepte filozofice, n-am scris inca nimic. Desi am geniu epic, n-am terminat inca nimic", pag. 120). In fine, uneori Eliade se declara un nationalist cultural ("am sa ma sterilizez daca mai raman mult in strainatate", pag. 157), iar alteori sustine ca nu mai poate ramane in cadrul unei "culturi minore" (pag. 216).

O tema aparte este aceea a relatiei cu sotia sa, Nina. Pana cand aceasta ajunge la Lisabona, e abia mentionata in Jurnal... Dupa ce Nina moare, in decembrie 1944, ea devine personajul central al Jurnalului... Eu insa m-as feri sa il socotesc pe acesta un jurnal al dragostei lui Eliade pentru Nina, si nu doar pentru ca ea nu e mentionata, totusi, decat in final. Dominant este mai degraba un egoism feroce. Asadar Nina este suferinda, agonizeaza cu cancer, tuberculoza, sciatica si o infectie a gatului. Si ce credeti ca face acest marele nostru roman? Isi plange de mila siesi. "Constiinta ca am trait alaturi de Nina zece ani e un prilej de disperare" (pag. 197). La Cordoba, cu numai doua luni inainte ca sotia lui sa se stinga, Eliade flirta cu o necunoscuta si glosa liric asupra sexului (pag. 254-256). Avea, se pare, la ce sa reflecteze: "Oare nu ma tradez pe mine, neamul meu, lasandu-ma absorbit exclusiv de boala Ninei?... Poate ar trebui sa fiu mai egoist. Sa ma gandesc in primul rand la datoria pe care o am fata de geniul meu" (pag. 262). In cele din urma, biata femeie moare, iar savantul nostru gaseste ca si asta are un sens. Legat, evident, tot de el: "Dumnezeu mi-a luat-o pentru a ma face sa gandesc creator" (pag. 270).

Ajuns aici, cititorul s-ar putea intreba daca nu cumva am cules, din cele aproape trei sute de pagini ale Jurnalului portughez, doar citate razlete, calculate pentru a face ca textul lui Eliade sa para ridicol. Il asigur ca nu. Iata, deschid la intamplare cartea, de trei ori. La pag. 108: "continui sa imi pierd timpul cu fleacuri... daca m-as fi aflat in strainatate, in postul de azi, de cinci-sase ani, as fi fost un scriitor european". La pag. 192: "Satul Fuente de Piedra. Incep case galbene". In fine, pag. 263: calcule despre cat il costa boala Ninei.

 

Stilul Jurnalului

 

Frapant, la acest jurnal, e si stilul in care e scris. Epoca a dat ocazia unor jurnale remarcabile, dintre care merita sa le amintim pe acelea ale lui Ernst Jünger si Salvador Dali. Eliade, in schimb, compune, de regula, doar un inventar plat al evenimentelor. "Intram seara in Coimbra. Plimbari in oras. Luminile putine." (pag. 212). Sau: "Itinerar pe urmele Sfintei Tereza. Unde s-a nascut ea astazi e altar. Relicvele (neinteresante)" (pag. 190).

Jurnalul portughez nu este decat contabilitatea presarata cu greseli de gramatica a unui megaloman sfasiat de crize de neurastenie. "Nimeni nu poate banui cantitatea de geniu… cheltuita zi de zi in lupta cu mine insumi" (pag. 199), sustine Eliade. Sau, pentru a nu avea nici un dubiu: "Sunt clipe in care cred ca cel din fata mea se simte uluit de personalitatea mea… Mi-e rusine de proportiile mele, de singularitatea mea" (pag. 167). Ori: "Este fara margine capacitatea mea de a intelege si simti cultura, in toate formele ei… Nu cred ca s-a mai intalnit un geniu de o asemenea complexitate - in orice caz, orizonturile mele intelectuale sunt mult mai vaste ca ale lui Goethe" (pag. 112).

Cu asemenea calitati, planurile lui Eliade sunt pe masura. "Cred ca am de spus ceva mare. Cred ca sunt ceva mai mult decat un simplu savant" (pag. 216). Iata un rezultat: "Am citit enorm. Am suferit enorm. Am meditat asupra sistemului meu filozofic. Am descoperit formula viitorului centru de misionarism romanesc pe care vreau sa-l intemeiez" (pag. 116).

Ciudat, in Jurnal..., e ca Eliade, la 35 de ani, nu pare sa se fi hotarat ce fel de intelectual este. In unele pagini, el pare convins ca este, mai ales, un scriitor fara egal. Pasajele despre propriile sale nuvele sunt mai numeroase decat cele despre istoria religiilor. Despre Intoarcerea din rai: "O carte mare! Cate poti numara ca ea in literatura romaneasca?" (pag. 185). Sau: "sunt total convins de geniul meu literar" (pag. 100). Ori: "Recitesc, pentru o noua editie, Domnisoara Cristina. Sunt surprins de valoarea ei" (pag. 175). Dar cel mai bizar aspect, cred, dezvaluit de Jurnal... este tentativa lui Eliade de a edifica un sistem filozofic. Pentru el, istoria religiilor pare sa nu fie decat un pas initial si necesar pentru a ajunge la altceva, la un sistem. In Jurnal nu avem o schita a acestui sistem, dar avem dovada ca Eliade se considera pe sine ca posedand "vocatie de metafizician": "Vad lucruri pe care putini moderni lucizi le pot atinge" (pag. 169 si 166). Cat despre scopul acestui elan metafizic: "vreau sa validez stiintificeste sensul metafizic al vietii arhaice" (pag. 233). Altfel spus, instituirea unui gen de paganism spiritual: "Misiunea mea in cultura sec. XX este sa redescopar si sa o fac vie, lumea presocratica" (pag. 284). Sistemul acesta filozofic Eliade nu va ajunge niciodata sa il aseze pe hartie. De ce? Probabil pentru ca avea altceva de contemplat: "Uneori, sentimentul maretiei fara egal a operei pe care mi-am propus sa o dau neamului meu paralizeaza opera" (pag. 396).

 

Un moment de criza, de separatie

 

Poate ca pentru unii dintre cititorii mei, acest Eliade disfunctional nu e plauzibil. Problema, cred, este ca Eliade e citit adesea intr-o cheie inversa. Altfel spus, pornim de la realitatea unui Mircea Eliade eminent profesor de istoria religiilor la Chicago si coboram, in timp, catre un tanar Eliade despre care presupunem ca este similar acestuia. Jurnalul portughez ne dezvaluie, insa, altceva: un moment de criza, de separatie. Din 1945, cand se stabileste la Paris, probabil ca urmare a socului razboiului si a ocuparii Romaniei de catre sovietici, Eliade lasa in urma cultura romana, precum si unele din valorile si atitudinile de pana atunci. El s-a adaptat, cel putin in persoana sa publica, la o lume in care a devenit un savant respectabil. (In paranteza fie spus, si rolul lui Eliade la Chicago e, de regula, exagerat: studiul comparat al istoriei credintelor la Divinity School datoreaza mult, inaintea lui Eliade, activitatii lui Joachim Wach.) Dar momentul surprins in Jurnalul portughez dateaza dinaintea acestei transformari, cand Mircea Eliade era departe de a fi autorul tomurilor Istoriei credintelor si ideilor religioase (1976- 1983).

Scopul unui jurnal este acela de a-i cunoaste pe aceia care l-au scris, impreuna cu timpurile lor. Eu am incercat sa inteleg ce fel de om si ce fel de savant a fost Mircea Eliade intre 1941 si 1945. Am scris cu alta ocazie ca influenta, nefasta, in cultura romana, a tanarului Eliade si a generatiei sale e o "tragedie culturala". Acum, datorita Jurnalului portughez, cred ca l-am inteles mai bine pe Eliade si doresc sa aduc, public, o corectie la ceea ce am sustinut in articolele precedente. In fond, o tragedie are o maretie a ei. Tragic a fost destinul culturii ruse sub stalinism, tragic a fost drumul colaborationistilor francezi, tragica e cultura diasporei sefarde. Dar nu e nimic tragic in profilul cultural al tanarului Eliade. Aici suntem in plina tragicomedie.

 

*Mircea Eliade, Jurnalul portughez si alte scrieri, vol I-II, 511+506 pag, Editura Humanitas, Bucuresti,  200
TAGS :
Warning: mysql_fetch_object(): supplied argument is not a valid MySQL result resource in /home/rev22/public_html/system/functions/query_function.php on line 24
Comentarii
lostirtel 2009-04-29
Interesant articol, scris intr-un stil riguros care se vrea savant, doar ca sintagma "limba americana" spune foarte multe despre calitatea cunostintelor pe care le are autorul, deci atitudinea fata de acest articol trebuie sa fie pe masura...
Barbabeu 2013-08-25
lostritel, tata, atata ai inteles tu din tot articolul? despre ironie ai auzit?
Total 2 comments.
Mai multe din Cultura
706
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22