Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 129 - Fotoliul verde: un topos singular
Constantin Abaluta - - - -
2013-11-19
Bucurestiul Cultural
0

În Prefaţa volumului*, Eugen Negrici afir­mă tranşant: „George Almosnino a con­tribuit cu cele cinci volume de versuri ale sale, într-o măsură nebănuită, la in­tra­rea în veritabilă modernitate a poeziei româneşti din comunism“. Cunoscând bine cele cinci volume încă de la apa­ri­ţie, de data aceasta m-am gândit să în­­cep a citi antologia de la sfârşit, adică de la zguduitorul portret intitulat Nino, pe care, cu un har deosebit al reamintirii esenţiale, i-l face poeta Nora Iuga, soţia autorului. Asta pentru că de aici se vede cel mai bine unicitatea (organică, psiho­lo­gică, comportamentală) a omului. Iar din ciudatele sale obiceiuri zilnice, din preferinţa sa pentru umilele colţuri ur­ba­ne, ne pare că înţelegem demersul scrii­turii sale minimaliste, uneori aflată la confiniile somnului, alteori la inter­sti­ţii­le gândului necenzurat. Ca urmare, în­­ca­drarea poetului în curente şi şcoli nu ne va aduce vreun spor de înţelegere. În schimb, inefabilul instabil al stărilor, trans­mis cel mai adesea printr-o con­fi­gu­ra­ţie textuală aproape monadică, ne va da cheia acestor poeme. De altfel, tot în Prefaţă, Eugen Negrici, vorbind despre noutatea poeziei lui Nino pentru anii ‘70–’80 ai secolului trecut, scrie: „(cri­ti­cii)... nu şi-au dat seama sau pur şi simplu pe atunci nu ştiau că poate fiinţa o specie de limbaj poetic care comunică o stare, nu un sens“. Aserţiunea de mai sus trebuie corectată cu constatarea, pe care o îndrituieşte întreaga antologie de care ne ocupăm, că această stare nu este una îngust autobiografică, ci ea se con­fundă cu un frison ontologic, antropic, cosmic. Tot aşa cum sumbrul peisaj plu­vios al lui Bacovia (Plumb, Lacustră etc.), chiar dacă ar putea descrie fidel anume averse băcăuane, nucleul ascuns al poe­mu­lui vizează direct universul şi sensi­bi­li­tatea umană ultragiată. Un om tăcut, interiorizat, umilit şi ultragiat – asta a fost Bacovia, asta a fost Almosnino. Bună­tatea lor funciară îi face să nu se revolte făţiş, să nu vitupereze, ci să se mulţumească a transfera peisajelor, lu­cru­rilor, micilor întâmplări toată această forţă a împotrivirii la dezumanizarea ac­cen­tuată a epocii. Epoca burgheză, la Bacovia; epoca semidoctă, la Almosnino, respectiv timpurile agresate „de gâfâitul avioanelor/ treptele scării pe care stă mai­muţa/ şi cerşeşte/ câteva semne de punc­tuaţie (înainte de culcare).

S-a observat modicitatea elementelor din care se compune universul lui George Almosnino. Însă, printr-un para­dox de care beneficiază numai marii poeţi, în ciuda unei „game extrem de re­strân­se de acte mărunte, prozaice, de pos­turi ale inerţiei, indiferenţei, prostraţiei“ (Eugen Negrici), Almosnino nu este un poet de cameră, el este un trubadur al singurătăţii funciare a fiinţei umane. O sin­gurătate nu clamată zgomotos, ci su­ge­rată, dedusă din contextul emergent al banalului. Modernitatea lui constă toc­mai în firescul unor notaţii aparent oare­ca­re şi, mai ales, în legăturile neaş­tep­tate şi tulburătoare prezentate neutru, printr-o fină glisare a sensului ori prin­tr-un colaj. Iată cum sună două versuri rupte dintr-un context neasemănător: „Fără păsări pădurea are mirosul/ co­ri­doa­relor de spital“. Comparaţie voalată, metaforă sinestezică, spuneţi-i cum vreţi, principalul e că după lectură ţi se pune un nod în capul pieptului. Vă amin­tiţi distihul folcloric Aşa merge de fru­mos/ Că parcă scrie pe jos? Nimic de ana­lizat, nimic de adăugat. Nici la Almos­nino, nici la rapsodul popular. Lirism primordial transmis printr-o for­mu­lare deschisă, logică şi inteligibilă. Eşti tentat să schimbi celebrul dicton, afir­mând că Inspiraţia e mama înţe­lep­ciu­nii!

În ciuda multor asemănări, este totuşi greşit să se creadă că Almosnino ar fi un Bacovia al zilelor noastre. Căci pei­sa­jul disoluţiei nu este neapărat însuşit de poet, care-l şi punctează cu puternice reac­ţii vitale, împietrite, e drept, fără ur­mări directe, dar asta dintr-o pudicitate a spunerii şi întru sugerarea postmo­der­nei figuri a suspansului. Suspendare de sens care produce suspans: „Dacă până la noapte/ nu aflăm nimic din pri­mă­va­ra/ sturzului mort,/ vestitorii vor trece pe lângă uşa închisă,/ vor trece alături, vor trece aiurea/ şi noi vom rămâne cu degetele/ amorţite pe trăgace pentru tot­deauna/ în faţa acestei bunici ţintuite în jilţ“. (Primăvara sturzului). Poem în care totul este presimţit, dibuit, nu spus. Poe­mul unei stări din gama de violenţe ale lumii în care trăim.

Polisemia joacă un rol central în poe­ti­ca autorului acesta de radiografii exacte, colorate de melancolie şi-nsufleţite de-un animism neaşteptat: „Dacă toate s-ar putea număra/ şi preschimba în cai/ lumea ar fi mai liniştită înainte de somn/ şi copii s-ar juca cu praştiile numai seara.// Câte scaune scârţâie în oraş/ fără ca cineva să se aşeze pe ele/ pentru că nimeni nu poate/ să-şi rupă pantalonii de două ori“. Sunt disparităţi, însă nimic cifrat. Sunt obiectele vieţii noas­tre, sunt fanteziile unui copil sin­gu­ra­tic. Sensurile circulă liber, fiecare lector e ghidat de propria sensibilitate. Nu se poate pierde, căci lucrurile cu­nos­cu­te nu-l lasă: scaunele şi pantalonii, caii şi numerele. Lirismul devine ceva in­trinsec acestor lucruri şi poziţiilor lor în spaţiu. Senzaţia de linişte şi de împă­ca­re revine în final, cu dimensiuni cosmice de astă dată, însă, splendid!, fără nici un iz pedagogic-concluziv: „între aceste linii de orizont/ trecerea se face egal/ de la pământ la lună de la lună la pă­mânt/ fără o singură picătură de sân­ge.“ Şi subtilitatea, şi intuiţia poetului sunt nemăginite, căci imaginea „fără o singură picătură de sânge“ poate să sugereze, printre altele, şi că, „de data asta“ a fost fără nici o sângerare, spre deosebire de alte dăţi când... De altfel, caracterul instabil şi transformabil al scriiturii este relevat în câteva versuri cu alură de ars poetica: „Piaptănă-te/ aran­jează-ţi cravata/ sfidează/ nimeni nu trebuie să ştie/ ce este o scrisoare/ ce este un poem/ vorbirea ta cu tine/ eva­da­rea dintr-un sicriu/ amânarea“ (frag­ment din poemul Noaptea).

Peisajul interiorizat este o altă ca­rac­te­ris­tică a poetului. Notaţii egale ale stă­ri­lor lăuntrice şi ale percepţiilor exterioare ale lumii. Versuri disparate, amalga­ma­te, uneori cu sens oprit, fără verb, doar cu imagini substantivale, îngheţat stop-cadru dintr-o curgere amânată. De la Villon încoace, amintirea ca factor activ este izvorul lirismului. Enumerarea de astfel de împrejurări în care detaliile pre­zentului capătă o aură străveche este cel mai simplu procedeu prin care un poet poate trece cu uşurinţă pragul re­cep­tării empatice: „orologii cu picoteli de fată bătrână în faţa unei pasienţe/ pen­dule învăluite în depărtări acvatice/ am avut un gând/ venea dinspre mine ră­tă­ci­rea unui glonţ alb/ mai insinuant decât aroma cafelei la 5 dimineaţa/ când tramvaiele din depouri casele cu bal­coane solemne/ câinii şi străzile mici“ (citatul nu e arbitrar, aici se sfârşeşte real­mente strofa (nota mea, C. Ab.) (Muncile memoriei, 2). Iar apogeul acestui poem, din seria celor ce ar putea fi puse sub semnul unui baroc al cotidianului, este şi el memorabil, căci statuează fe­meia într-un mod uimitor de liber şi imaginează cuplul în aura pasională a filateliei: „iată un alt povârniş pe care muntele îl dezvăluie/ nu mai contaţi pe mine/ sunt prea dedat cu orele care se as­cund/ ca un trandafir în dispreţul ro­chiei de seară/ asftel ochii au zărit/ cum din carnea femeii se ridică litigii edicte/ şi cum din toate părţile strigătul geamăn/ ca două timbre filatelice sin­gu­re pe pagina goală“.

A crede că toate acestea sunt întâm­plă­toa­re, că sunt rodul hazardului. A crede că o ars combinatoria însufleţeşte ideile interstiţiale. A crede că toate acestea sunt doar „rătăcirile pensionarului pe stra­da pe care a stat/ fosta lui colegă de gră­diniţă“. O.K. Putem crede toate as­tea. Doar că ele se petrec sub numele de George Almosnino. Întâmplarea, hazar­dul, ars combinatoria l-au iubit mult pe Nino. Şi poate că un dram de dum­ne­zeire s-a strecurat, fără să ne dăm sea­ma, şi le veghează pe toate.

 

* George Almosnino: Fotoliul verde, antologie de poezie 1971–1995, Editura Paralela 45, 2013, 328 pag.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Bucurestiul Cultural
1879
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22