Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 129 - Alchimia golului. Două oglinzi faţă în faţă
Serban Axinte - - - -
2013-11-19
Bucurestiul Cultural
0

Prezenţă constantă în lirica ro­mâ­neas­că a ultimelor trei decenii, Ioana Iero­nim şi-a cultivat în timp o manieră personală de investigare sensibilă a rea­lităţii, inserând în poezia sa un substrat mitologic ce aureolează de multe ori as­pec­tele comune, cotidiene. Din acest mo­tiv, Nicolae Manolescu aprecia la un mo­ment dat că „viziunea poetei este înţe­le­gă­toare, de o cruzime indirectă, căci nicio­dată observaţia nu e alterată de aprecieri şi judecăţi. Mitologiile Ioanei Ieronim nu fac altceva decât să valorifice comunul şi derizoriul, să identifice ra­ţiu­nea lor internă de a fi“. Amintesc aici câ­teva dintre titlurile cele mai importante ale autoarei: Vară timpurie (1979), Proiect de mitologie (1981), Eglogă (1984), Luni di­mi­neaţa (1987), Triumful Paparudei (1992). Cel mai recent volum, Când strugurii se prefac în vin (2013), este din punctul meu de vedere un poem amplu prin coerenţa sa internă, tematică şi vizionară, centrat pe ideea de alchimizare paradoxală a ace­lor rămăşiţe de viaţă netrăite cu ade­vărat, poate, dar care îşi împlinesc şi ele menirea de a contura un destin. Ceea ce rămâne în urmă ca fapt neîmplinit are aproape aceeaşi valoare ca şi trăirea plenară, căci ambele situaţii existenţiale conduc către interogaţii de substanţă la care nu se poate da un răspuns direct: „Ierburi toropite/ arbori cuprinşi de flă­cări mici/ durerea/ uitată în alt ano­timp./ Hotarul dintre suflet şi trup/ unde este/ la vremea când strugurii ne­cu­leşi/ se prefac în vin?“ (Vremea când stru­gurii).

Am spus că nu se poate da un răspuns direct, pentru că acesta este disipat totuşi în mai multe poeme ce conturează un parcurs alchimic, după cum sugeram mai sus, sinusoidal. Dar, până la urmă, ce se transformă în ce? Încerc apro­xi­ma­rea unui răspuns analizând o parte din­tre textele cărţii de faţă. În poemul de deschidere, Apă şi pământ, se poate ob­ser­va schimbul de esenţe şi complinirea celor două elemente naturale, primor­dia­le din care s-a plămădit şi omul la înce­pu­turi. Aceste două elemente sunt în per­fectă armonie. Apa e tandră şi vio­len­tă în acelaşi timp, pământul este uscat, moale şi măcinat de deşert. Dar ceea ce este jos nu poate fi decât aidoma cu ce e şi sus. Cerul şi pământul sunt două oglinzi dispuse faţă în faţă, între ele, pelicula vibratorie a apei ce trans­for­mă: „apa care inundă şesul/ cu bolta ce­rească răsfrântă în adânc/ şi iarba plă­pândă a lui martie, între lumi,/ stră­punge oglinda/ apa, apa cântată/ apa descântată/ apa ce va sfinţi grădina/ pe care o udă“. Aşa cum strugurii necopţi se prefac în vin, la fel şi logosul neauzit bine îşi are materializarea sa para­do­xa­lă, neliniară: „într-o zi poate vom aş­ter­ne/ pe calea noastră înceată de perga­ment/ câteva nume dintre cele care/ nu s-au auzit bine/ când s-au spus la înce­put“ (Pergament). Lucrurile din jur sunt mo­dificate de cel care trăieşte prin ele, pe de o parte, şi de cel care le contemplă, pe de altă parte. Trăirea şi contemplaţia nu pot fi înţelese ca două faze ale ace­lu­iaşi proces, pentru că se manifestă în simultaneitate: „Un ochi trăieşte celălalt con­templă/ o inimă trăieşte/ cealaltă con­templă/ între ele firul Ariadnei/ clep­si­dra care ne-a fost dată“ (Pas de deux). Atenţia, focalizarea pe un anumit lucru îl desprinde pe acesta din rândul celor­lal­te, îl individualizează, îi fixează pre­zen­ţa. Din acest motiv, deşi privirea e una şi aceeaşi, între percepţii există o falie de timp ce oferă răgaz viziunii să se închege. Aceeaşi idee, dar constituită pe imaginea multifaţetată a oglinzii spar­te, se regăseşte şi în poezia Anotimp.

 

Potenţialitatea întregului

Am afirmat mai sus că apa este o pe­li­cu­lă vibratorie ce reflectă şi transformă. Iată că în prima parte a textului in­ti­tulat Trei dansuri sub lună putem înţelege acest principiu generalizat la nivelul a tot ce există şi are legătură cu prezenţa şi trecerea omului prin lume: „o chemare ne apropie/ zigzagul secundei/ reflectat în stele/ propulsat în fiecare celulă/ miş­ca­rea noastră/ coincidenţa/ unda“. De alt­fel, motivul reflectării, al oglinzii se regăseşte în foarte multe dintre poezii. E liantul dintre ele, e permanenţa unei lirici ce îşi află esenţa prin ma­teria­li­za­rea unui anumit dublu al fiinţei. Cu­noaş­te­rea ezoterică, de care Ioana Ieronim face dovadă, aduce în tensiune adevăruri înţelese parţial, din perspectiva unui unghi restrictiv de vedere, dar care con­ţine în sine potenţialitatea întregului. Acesta nu are însă o reprezentare. El e încă imaterial ca o împlinire doar pro­iec­tată: „Ce suntem noi?/ lupi, dragoni, sa­la­mandre? Palmele ne păstrează mirosul focului/ pe care l-am aprins la răscruce/ răscrucea care nu promite nici o alegere bună./ Ne-am hrănit cu jăratec/ am des­chis o mie de ochi/ dar de văzut vedem numai/ prin lentila flăcării/ în care sun­tem captivi“ (Captivi într-o flacără).

Mai multe poeme cu substrat biblic au rolul de a lărgi sfera elementelor intrate în procesul alchimic. Dumnezeu e în acest caz entitatea care transformă pre­zen­ţele. Dar maniera de ilustrare a aces­tor „adevăruri“ nu poate fi decât in­di­rectă. Lumea conceptualizată prin logos are nevoie de viaţă adevărată, aşa că nu avem de-a face cu o transcriere poetizată a unor scene sau taine desprinse din căr­ţile sfinte. Importantă se dovedeşte re­la­ţia care se stabileşte între substrat şi experienţa concretă a vieţii: „nu-nu, era altă dată, ne trezisem devreme,/ se fă­cuse ziua plecării, într-adevăr,/ părul ne lucea a rouă/ cum scânteiază toamna în vie/ pânzele de păianjen/ vrei să zici – când nu fusesem încă/ alungaţi din Gră­dină?“ (Întâlnire). Un text despre trans­cen­denţa dinspre „nenăscut“ spre viaţă (o transcendenţă uşor atipică, mai puţin întâlnită în literatură decât cealaltă trans­cendenţă) propune o viziune în care din nou pământul şi cerul par două oglinzi dispuse faţă în faţă, totodată, omul şi corespondentul său astral se oglindesc unul în altul. O uşoară nos­tal­gie după un paradis amniotic pierdut aduce o tensiune sporită poemului prin ul­timul său vers: „asemenea stelelor pe or­bită/ cel nenăscut se roteşte cu tălpile mici/ înăuntrul sferei sale./ Un pas ur­mea­ză celuilalt/ înainte de a te naşte/ mersul dintâi este zbor/ în blânda gra­vi­ta­ţie/ Mai departe mai târziu/ pe asfalt, parchet şi ţărână şi piatră/ te poţi lovi şi sângera/ (...)/ mersul va fi zbor/ şi aici/ va fi zbor câteodată“ (Paşi). Prin texte de genul Rap sau Astfel vânăm în te­ri­toriul interzis cartea câştigă în dina­mism, în tensiune. Discursul poetic cu tentă narativă concentrează metaforele recurente din volum şi le amplifică energia.

 

Firul încâlcit

De cele mai multe ori, recurenţele me­ta­forice, mai ales atunci când au valoare de anaforă, sunt cele care rotunjesc scrie­rea în ansamblul ei. Cartea de faţă se împlineşte însă prin ciclul Firul Ariadnei. Aici, deşi substratul e, în mod evident, mi­tologic, „istoriei“ primordiale îi este dictat un cu totul alt curs. „Firul“ nu mai are menirea de a te face să nu mai pierzi calea. Dimpotrivă, urmărind firul Ariadnei poţi pierde calea. Pentru că, aşa cum deja am sugerat mai sus, re­fe­ri­tor la poemul Pas de deux, atenţia, foca­li­za­rea pe un anumit lucru îi determină acestuia prezenţa. Ariadna ţese, dar se ţese pe ea însăşi. Ea însăşi e firul. Celui ce vrea să iasă din întuneric nu-i mai ră­mâne decât să se orienteze după ecoul în­­şelător al torsului ei: „ea nu-şi mai vede mâinile ţesând/ nici desenul voa­lu­lui regal/ făcut să găsească/ să piardă/ calea/ poeme, scame/ şoaptele Ariadnei/ ecoul torsului ei/ care ne poartă prin în­­tuneric/ paşii“ (Torcătoarea). Firul e şi un element care ar separa lumile. Firul nu se rupe, dar se încâlceşte, aşa că lu­mi­le nu pot fi perfect separate, ele co­mu­ni­că prin cel care trăieşte în lumea de aici şi în cea de dincolo în acelaşi timp. Umbrele sunt cele care aparţin ambelor dimensiuni. Umbrele aduc frica şi atunci când un pericol iminent a fost depăşit. În poemele de la sfârşitul volumului Când strugurii se prefac în vin există şi o anu­mită candoare, un fel de a se ma­ni­fes­ta al inimii ce face ca fiinţa să devină uşoară, volatilă. Poate astfel pluti între timpul de dinainte şi cel de după: „Ai ucis fiara înfometată/ în noi e pace/ lu­na şi soarele deasupra ta/ răsar din nou./ Eu nemişcată stau/ doar vălul mi se zbate/ mă ţin de grumazul tău în gând/ iar tu/ – pământeană cum sunt,/ ca aerul de uşoară –/ mă duci peste mare“ (Coarnele taurului orizontul).

 

Seminţele vidului

În poezia Ioanei Ieronim, chiar şi în zo­nele ei cele mai sensibile sau diafane, se simte muchia tăioasă care separă un adevăr de reversul său. De pildă, în Tu cine eşti?, poem ce face corp comun cu Cine a spus?, se simte puternic ruptura dintre fiinţă şi manifestarea ei prin cuvânt. O durere discretă, anticiparea unei alte răscruci, un drum ce depinde, poate, de răspunsul la o ghicitoare, toate acestea sublimate în emoţia întrebărilor: „Doar cuvintele mele întreabă, nu eu/ nu eu care aud cu întreaga fiinţă/ simt cu auzul, gustul, ating, suspend peisaje/ care au lunecat dincolo de orizont./ Pod peste apă/ şi păienjeniş peste hău/ bu­curia/ adăugată la bucurie/ răspunsul, poate, salvator/ la ghicitoare/ când va fi timpul“. În poemul de închidere a căr­ţii, tensiunile, rupturile şi interogaţiile sunt înlocuite cu o linişte transbiologică (dacă îmi este îngăduit termenul). Tru­pul e în cădere liberă. El „ştie atât de mult/ şi atât de mult ştie să uite“.

Se poate înţelege mai bine acum de ce chiar există o vreme în care şi „strugurii neculeşi se prefac în vin“. După cum am spus şi la început, ceea ce rămâne în urmă ca fapt neîmplinit are o valoare asemănătoare cu viaţa trăită plenar. Asta deoarece interiorizarea prin toate for­mele ei la care am făcut referire im­plicit este cea care transformă seminţele de vid în seminţe roditoare. Golul con­ţi­ne în potenţial plinul. Cartea Ioanei Iero­nim este în esenţa ei transcrierea unui proces de alchimizare a golului.

 

Ioana Ieronim, Când strugurii se prefac în vin, Editura Cartea Românească, 2013

TAGS :
Mai multe din Bucurestiul Cultural
Comentarii
Total 0 comments.
1876
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22