Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 129 - Cu oglinda pe marginea istoriei
Bogdan-Alexandru Stanescu - - - -
2013-11-19
Bucurestiul Cultural
0

Romanul lui Ioan T. Morar este, indu­bi­tabil, unul polemic. Ţinta lui, neo-na­ţionalismele de forum, acea extremă dreaptă lipsită de discernământ, în faţa căreia nu au greutate nici documentele (pe care romanul de faţă se sprijină, în­­tr-o căutare aproape nevrotică a legi­ti­mă­rii), nici evidenţa.

Pe scurt, pentru a putea trece apoi la dis­cuţia pur literară: Jurjan Nicolae, ţigănuş cu ten ca laptele şi ochi albaştri, îşi ia soarta în mâini şi, cu ambiţia unui Rastignac de secol XX, dar nelipsit de baze morale, îşi asumă masca ro­mâ­ni­tă­ţii, începând din liceul militar, pentru a putea urca pe scara socială. Va deveni, astfel, Georgian Nicolau, elev eminent, po­sesor al unui bunic grec, copil ma­tu­ri­zat prematur, cititor avid – lectura îi va oferi evadarea chiar din primele pagini ale cărţii, când, la tema Amintiri din co­pi­lărie, va spune că nu are aşa ceva, că toată copilăria lui se reduce la cărţile pe care le-a citit. Va ajunge, mai departe, ofiţer în armata română, îl va adopta pe Ma­reşal, în lipsa unui tată biologic (mort la scurt timp după Marele Război), ca tată simbolic, de unde şi întreaga sa evoluţie ulterioară.

Ajuns în faţa Odessei asediate de ro­mâni, îşi va oferi serviciile de iscoadă şi va intra în oraş deghizat (adică ară­tân­du-şi faţa adevărată) în ţigan, va spiona şi va oferi soluţia pentru cucerirea unei po­ziţii aparent inexpugnabile: dându-se drept contrabandist de alcool, va aranja ca mai multe lăzi de votcă să fie aban­do­na­te în apropierea liniilor de apărare ruseşti. Intrat în graţiile ofiţerilor su­periori, tânărul ofiţer Jurjan va prinde firul conspiraţiei ruseşti ce avea ca ţintă Comandamentul militar, însă sugestiile sale nu vor fi ascultate de general. Aşa că atentatul îl va prinde în braţele unei fru­moase ţigănci, pentru ca apoi destinul să-l transforme în contabilul militar al victimelor masacrului din 22 octombrie 1941.

Ironia sorţii îşi face din nou prezenţa în jobul post-Odessa al tânărului ofiţer, ajuns la conducerea Centrului Naţional de Românizare, de unde va afla despre de­portarea mamei sale în Transnistria. Încet, figura Mareşalului îşi pierde din autoritatea paternă, în confruntarea cu mama reală, a cărei imagine prinde un con­tur din ce în ce mai distinct în min­tea ofiţerului. Hotărăşte să-şi salveze mama şi inventează o inspecţie în Trans­nis­tria, nu înainte de a fi cooptat într-o con­spiraţie la nivel înalt, ce viza în­­toar­ce­rea armelor împotriva naziştilor. De­ghi­zat în călugăr (aici Negru şi Roşu se va transforma, sub imperiul aceleiaşi iro­nii, în Roşu şi Negru), va intra în con­tact cu Moscova, unde va fi transferat şi pregătit pe linie ideologică pentru schim­bă­rile iminente din ţară. Ca picanterie, educaţia sa va deveni şi sexuală, în urma unor figuri impuse de Ana Pauker (că­reia Ioan T. Morar – a.k.a. naratorul – îi face un memorabil portret cari­catu­ri­zat). Naratorul îi pune în cârcă ţiganului Jurjan chiar şi găsirea numelor „Tudor Vla­dimirescu“ şi „Horia, Cloşca şi Cri­şan“ pentru celebrele divizii pregătite la Mos­cova.

În final, complexul oedipian al per­so­na­jului îşi găseşte rezolvarea în rea­li­ta­tea literaturii: Georgian Nicolau conduce plutonul de gruzini care îl execută pe Ma­reşal, ba mai mult, este cel ce trage focurile finale, „de curăţare“: „Ion An­to­nes­cu e mort!, a auzit, în spate, pe cineva vorbind la un telefon de campanie. Da, a confirmat şi medicul, Mareşalul nu mai avea semne vitale. Faţa i se crispase şi peste ea se aşternuse paloarea morţii. În pri­virea sticloasă, golită de viaţă, parcă pâlpâia întunericul. Un întuneric în care, de acum, se îngropase imaginea unei lumi pe care Antonescu a stăpânit-o şi a împuţinat-o, dar nu a înţeles-o“.

Negru şi Roşu este, pentru mine, o re­plică antagonică oferită minimalismului te­matic din Lindenfeld. Dacă acolo ironia este una a punerii în scenă, a mimării unei realităţi re-construite de dragul unui singur personaj, aici, aceeaşi ironie devine una apocaliptică, jocul măştilor are drept dirijor Istoria însăşi, un dirijor că­ruia îi place să-şi batjocorească mem­brii orchestrei. La nivel micro, romanul este unul picaresc, pentru ca autorul să poată sfida evidenţa şi să-şi poată plim­ba eroul prin mai toate momentele im­por­tante ale feliei de istorie pe care o par­curge. Neverosimilul este asumat toc­mai prin adoptarea picarescului: ţigă­nu­şul Jurjan este întotdeauna în centrul eve­nimentelor şi primeşte mereu cele mai bune locuri la lojă, atunci când nu e invitat de-a dreptul pe scenă. Dacă vreţi, putem face paralela cu un film is­toric, unde Jurjan este, pe rând, narator, personaj principal, dar şi cameraman. Bineînţeles, respectând tradiţia stendha­lia­nă, care constituie scheletul asumat, atât stilistic, cât şi tematic, el se lasă po­se­dat de mintea regizorului, care-şi per­mite să-i invadeze cele mai ascunse zone ale sufletului, pentru a spune mai de­par­te: „Avea şi el momente în care se simţea fragil, se îndoia de justeţea cauzei, se simţea străin în interiorul acestei mi­siuni «sfinte» de purificare a neamului, dar aceste momente se răriseră. Nu-şi pu­tea permite să fie luat prin surprindere de slăbiciuni. Ce ştia Ştefan despre fră­mân­tările lui din vremea liceului, despre schimbarea lui de identitate încât să-l judece?“.

Negru şi Roşu e un roman foarte bine con­struit, un roman inteligent, cu o temă principală mare şi cu una secun­dară extrem de interesantă. Aş vrea să trec acum, însă, la reproşuri. Reproşuri despre care mi se va spune că sunt pure cârcoteli. Aşa or fi, însă nu mă pot des­părţi de ele, aşa cum Jurjan nu poate re­nun­ţa la măştile sale. Unu, tema schim­bă­rii de identitate a unui personaj apar­ţi­nând unei rase ameninţate: în 2000, Philip Roth publica The Human Stain (Pata umană), roman în care construia o intrigă neverosimilă, dar cu atât mai percutantă, dat fiind că romanul res­pec­tiv încheia o trilogie-frescă a Americii secolului XX, din care mai făceau parte M-am măritat cu un comunist şi Pastorala Americană. Naraţiunea este aşezată pe ume­rii personajului preferat al lui Roth, scriitorul Nathan Zuckerman. Romanul îl are însă ca centru de greutate pe pro­fe­sorul Coleman Silk, decan la Athena College, acuzat de rasism pentru că, re­mar­când absenţele a doi studenţi de culoare, îi numeşte, fără a cunoaşte rasa acestora, spooks. Este trădat, destituit, pensionat, soţia i se îmbolnăveşte şi moare, iar Silk se retrage într-o casă din sălbăticie, unde îşi scrie memoriile. De aici, naraţiunea devine o alternanţă de frame-uri, de analepse şi inter­tex­tua­lităţi, până când cititorul realizează că evreul Coleman Silk este, de fapt, negru. Un negru foarte alb, bineînţeles, care-şi ucide în mod simbolic familia, pentru a se realiza. Aşadar, aceeaşi sub-temă, care precede aplicarea ei de scriitorul ro­mân. Ceea ce reproşez aici este lipsa unui disclaimer...

Al doilea reproş, care vine ca urmare a unor experienţe de lectură, absolut per­so­nale, vizează partea „Odessa“ a ro­ma­nu­lui: aici, acesta se transformă într-un roman de război, însă Ioan T. Morar nu abandonează stilul seren-ironic din res­tul cărţii. Nu am putut să nu fac o com­pa­raţie cu Binevoitoarele lui Jonathan Littell, unde autorul, sub pretextul re­dării jurnalului lui Maximilien Aue, fost ofiţer nazist, mass-murderer şi om de bază în aplicarea „soluţiei finale“, tra­ver­sea­ză URSS, omorând în stânga şi-n dreapta, într-un vertij ce devine, spre final, pur stilistic. Da, ştiu, mi se va spune că literatura nu poate, oricât ar în­­cerca, să descrie grozăviile războiului. Poate încerca, aş răspunde. Iritarea mea vine în urma sentimentului că Ioan T. Morar nu prea încearcă. Este atât de rece, stilistic vorbind, încât partea aceea poate fi transferată fără probleme într-un manual de istorie sau chiar într-un eseu na­rativ: „Întâi, străzile au fost încercuite de soldaţi înarmaţi, să nu se strecoare ni­meni, să nu scape de răzbunarea ro­mâ­neas­că nici un ticălos. Înaintea tuturor mer­geau, răspândindu-se din casă în casă, douăzeci de soldaţi «hăitaşi» şi-i sco­teau pe toţi afară cu baionetele. Doar copiii erau lăsaţi în casă, încuiaţi, să nu iasă şi să încurce misiunea sau să im­pre­sioneze vreun soldat mai slab la cuget şi la inimă. (...) Apoi, ca la seceriş, coasa mor­ţii s-a înroşit de mii de ori. Armata a intrat în lanul cu oameni speriaţi, iar trupurile lor au căzut ca spicele lipsite de apărare“. Autorul abuzează, cred, de metaforă generalizantă, foloseşte un bird’s eye view care nu prinde detaliul. Iar detaliul este cel care contează aici. Amintiţi-vă descrierea serii de dinaintea deportării, în cartea lui Primo Levi (Mai este oare acesta un om?), unde întreaga greu­tate a premoniţiei stă într-un amă­nunt teribil: toţi bărbaţii s-au îmbătat, s-au luat la bătaie, pe când mamele din lagăr au spălat hainele celor mici, i-au pregătit cum se cuvine pentru ultimul drum. Numai că acolo este vorba despre o filmare de la nivelul solului.

Al treilea reproş, şi ultimul, are le­gă­tură cu limba folosită de ţiganii lui Ioan T. Morar care, cu regret, scârţâie. O spune un om care a crescut în blocul ITB-ului din Berceni. O ţigancă din ţigănie nu vorbeşte aşa: „Ştii că eşti singurul om din lumea asta pe care îl iu­besc. Să nu crezi că, dacă nu ţi-am spus, n-am observat cum te veştejeşti în ţi­gănie. Dacă am trăi într-o lume mai bună, locul tău ar fi în altă parte“.

În rest, numai de bine.

 

Ioan T. Morar, Negru şi Roşu, Ed. Polirom, 2013

TAGS :
Mai multe din Bucurestiul Cultural
Comentarii
Total 0 comments.
1866
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22