Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 129 - Un previzibil 'criminal gregar' şi câteva surprize plăcute
Alexandru Matei - - - -
2013-11-19
Bucurestiul Cultural
0

Unul dintre capitolele manualului neal­ternativ de istorie a României înce­pea aşa: „fusese o iarnă grea“ (era vorba despre preludiul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan). Mi-am reamintit-o ci­tind această frază semnată de Ştefan Bo­so­mitu, coordonator, alături de Mihai Bur­cea, al volumului publicat sub egida IICCMER: „Către sfârşitul lunii fe­brua­rie a anului 1956, un avion românesc ate­riza pe pista îngheţată a aeroportului din Kiev.“ (Bosomitu este povestitorul aces­tui volum). Cred că istoria, astăzi, are două şanse: să fie bine povestită de că­tre istorici care nu uită că sunt, ba chiar vor să fie scriitori, sau să deseneze geometrii interpretative livrate ca frag­mente de structuri. Altfel spus: o istorie bine spusă este una credibilă, chiar dacă lucrurile nu s-au întâmplat chiar aşa: efectul de real ajută însă verosimilul. Pe de altă parte, o istorie civilizaţională (sau culturală) face Lévi-Strauss în mul­te din volumele lui. Acolo, adevărul nu mai contează ca experienţă personală a po­vestitorului sau a „personajelor“. O dată, pentru că istoricul încearcă să îşi în­­­chidă canalul afectiv de înţelegere, conştient de distorsionările pe care le poate induce, iar apoi pentru că ex­pe­rien­ţa personală nu este un inteligibil al lu­mi­lor de referinţă. Altfel spus, sunt spec­ta­culoase atât istorii scrise în secolul al XIX-lea, cât şi Istoria nebuniei a lui Fou­cault; până la un punct, aduc cunoaştere şi istoriile duratei lungi, dar pozitivismul lor pare uneori exagerat.

Pentru că eu unul sunt format în me­diul textual al culturii franceze moderne şi recente, dar şi pentru că îmi place is­to­ria care mă ajută să înţeleg cum şi ce se citea în secolul al XVIII-lea mai de­gra­­bă decât să desfac iţele unei cabale de curte, prefer istorii care să îmi dea idei. Ştiu, ştiu, în felul acesta voi fi ma­nipulat – şi ce vreţi să fac? Nu pot citi tre­nuri de date fără gări şi peisaj, nu pot citi nici doar poveşti, pentru că ştiu că istoria e mai mult decât povestea in­ter­minabilă a unui eveniment. Despre Gheor­ghiu-Dej am aflat prima oară din­tr-un număr din Secolul XX, numărul din aprilie 1965, şi niciodată n-am reuşit să simt ceva în relaţie cu fostul ceferist şi nici cu epoca lui. Nu reuşesc să-l se­par de alţi potentaţi ai vremii, de Bârlă­dea­nu, de Apostol, de Maurer, de Voitec sau chiar de Ana Pauker – pe toţi i-am văzut în diverse filme (şi cu toţii par alt­fel decât Ceauşescu). Cel mai aproape de „el“ am fost după cartea lui Pavel Câm­peanu Anii numărătorii inverse, din 2002 – o carte mai mult despre Dej de­cât despre Ceauşescu. Lider al unui par­tid măcinat de diverse lupte intestine – ca fraţii lui stalinişti –, Dej s-a impus ca lider al unui PCR (PCdR, PMR) aflat me­reu în criză de personalităţi autohtone şi ieşite din clasa pe care trebuia să o re­pre­zinte cel mai bine – muncitorii. După două epurări, cea din 1952 şi cea din 1957, dar şi după uciderea altor lideri din ilegalitate, Ştefan Foriş şi Lucreţiu Pă­trăşcanu, Dej ajunge, în ultimii ani de viaţă, lider necontestat al partidului – dar urma să fie şters cu buretele din is­toria post-1944 a României de către suc­cesorul lui, Ceauşescu. Problema me­mo­riei lui Dej este următoarea: până la sfârşitul anilor ’50, Dej era, vrând-ne­vrând, omul ruşilor în România, chiar dacă nu era nici un intelectual care să fi stu­diat la Moscova, nici evreu, nici un­gur, nici burghez. Figura lui devine in­te­re­santă după retragerea sovieticilor, în 1958: el inaugurează atunci o re-na­ţio­na­li­zare a politicii şi culturii române şi, pe de altă parte, reia hotărât campania de industralizare extensivă a ţării, în ciuda planurilor regionale ale sovieticilor. Ceau­şescu va intensifica în condiţii tot mai grele cele două direcţii dejiste – re­nunţând, însă, pe parcurs, la toţi oa­me­nii de valoare de care se înconjurase Dej (până şi Popescu-Dumnezeu îşi începe cariera de lider ideologic al partidului tot pe vremea lui).

Volumul, de dimensiuni remarcabile, de­spre viaţa şi regimul dejist afirmă o sumă de tineri istorici – unii dintre ei cu ca­riere în cadrul diverselor avataruri ale IICCMER (mulţi dintre ei ieşeni sau clujeni). Pe de altă parte, istoria Ro­mâ­niei dejiste merita cunoscută mai bine, şi iată că în acelaşi an, 2012, la editura Compania, apare cartea masivă a lui Dorin Liviu Bîtfoi – Aşa s-a născut omul nou – În România anilor ‘50 – 704 pagini nu­mai despre regimul Dej. Cred însă că volumul colectiv de la Polirom suferă de un anume „monografism“. Uneori, înce­pând cu Studiul introductiv al lui Dennis Deletant, istoria este naiv înlocuită de condamnare: „ce reiese, în parte, este imaginea unui criminal gregar, lipsit de scrupule, ale cărui cinism şi perfidie ră­mân neegalate în istoria românească a secolului XX“. Asta ca să ne întoarcem la „fusese o iarnă grea“...

Cea mai bună carte despre România so­cialistă pe care am citit-o recent îi aparţine unui american de 62 de ani care predă la University of North Caro­lina la Greensboro şi a fost publicată în 1988, ca rezultat al unei cercetări doc­to­rale. În acest moment, datorită unor plat­forme de difuzare gratuită a unor cărţi, ea este accesibilă oricui: se nu­meş­te Politica economică a României socialiste şi este semnată de William Crowther. De ce ajung aici? Pentru că această car­te este una dintre puţinele în care o is­to­rie evenimenţială este mixată cu una struc­turală. În plus, cartea vorbeşte pe larg despre ideologie, societate şi cultură în România socialistă. În 1988, multe dintre sursele autorului sunt fie cărţi şi articole apărute atât în străinătate, cât şi în România (un excelent studiu despre mo­bilitate socială are, de pildă, Hono­ri­na Cazacu, în 1974, dar şi lucrările de so­ciologie despre calitatea vieţii, ale lui Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, sunt de neocolit pentru cercetătorul socia­lis­mu­lui românesc), dar şi interviuri pe care autorul le-a luat „pe teren“, cu oca­zia unor burse la Bucureşti, de-a lungul anilor 1980. Într-un volum publicat în 2004 şi ajuns anul acesta la a treia ediţie, The Handbook of Political Change in Eastern Europe, acelaşi Crowther rea­li­zea­ză, împreună cu Oana-Valentina Suciu, capitolul despre România, în care scrie: „În perioada interbelică, ţara s-a găsit într-o stare de confuzie, sfâşiată de fracturi interne şi asaltată de probleme economice. (...) Mai degrabă decât să eli­mi­ne idiosincraziile naţionale, experienţa comunistă a României a subliniat as­pec­te cruciale ale culturii politice tradi­ţio­na­le a ţării. (...) Sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducerea politică a României a adoptat o strategie «stalinistă» inde­pen­den­tă de industrializare şi a făcut primii paşi înspre o strategie de legitimizare «na­ţional㻓. Aş fi vrut să citesc, în acest volum, despre rupturi şi conti­nui­tăţi în istoria României. Aşteptarea mi-a fost împlinită parţial.

Dej moare la 19 martie 1965, la 64 de ani. Dar regimul său, scrie Dennis Dele­tant în studiul introductiv la cartea pe care o prezint, „l-a făcut posibil pe Ceau­şescu“. În sine, ca un fel de silogism, asta e tot atât de adevărat precum e ade­vărat că întoarcerea armelor împotriva Germaniei a făcut posibil comunismul românesc – dar de asta e responsabilă mai ales situarea geopolitică a ţării. Poa­te că Crowther ar fi putut la fel de bine deschide acest volum, explicându-ne cine şi în ce măsură „l-au făcut posibil pe Dej“. Cartea, care adună textele pre­zen­tate la conferinţa organizată de IICCMER cu titlul „Spectrele lui Dej“. (Aluzia la titlul volumul lui Derrida despre Marx nu trebuie să ne păcă­leas­că: autorii trimit de fapt la Fantoma lui Gheorghiu-Dej de Vladimir Tismă­nea­nu.) Subtitlul abia anunţă ceea ce vom citi: Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator. Argumentul lui Dennis Deletant îl explicitează, prin recursul la un citat, Fantoma lui Gheorghiu-Dej: nu doar Ceau­şescu a fost dictator, ci şi Dej. Nu tre­bu­ie să uităm că, înaintea lui Ceauşescu, Dej este tartorele comunismului româ­nesc, vreme de două decenii, între 1944 şi 1965. Ceea ce e adevărat, dar numai în măsura în care regimul Dej, ca regim mimetic faţă de cel sovietic, era în sine – oricine l-ar fi condus – unul dictatorial. Dacă Dej a fost „mai dictator“ decât Ceauşescu sau nu, iată o întrebare care, în lipsa unei perspective de context, este gre­şită. De aceea, dintre cele 15 texte pe care le adună volumul, mă grăbesc spre cel al mezinei, Alexandra Toader, care scrie despre „aspecte ale cultului per­so­na­lităţii lui Gheorghiu-Dej: sărbătorirea zilelor de naştere“. Într-o cercetare inte­re­santă, autoarea demonstrează că vâr­ful cultului personalităţii lui Dej a fost atins la aniversarea vârstei de 50 de ani, în 1951, când sărbătorirea sa devine eveniment „naţional“. Multe dintre practicile care compun cultul lui Ceau­şescu de mai târziu se regăsesc aici, dar, cum bine scrie autoarea, în cazul lui Dej este vorba despre o practică sovietică. Unul dintre evenimentele care mar­chea­­ză jubileul lui Dej, în 1951, diferit de ceea ce ştim despre Ceauşescu, este in­sti­tuirea a 35 de burse de studiu „Gheor­ghe Gheorghiu-Dej“ pentru studenţii merituoşi, în valoare de 6.000 de lei (au­toarea nu ne spune ce însemnau aceşti bani atunci). Fapt e că, 10 ani mai târ­ziu, şi asta după momentul Congresul XX al PCUS, aniversarea a 60 de ani a fost mai reţinută. Dej însuşi, proaspăt ales preşedintele Consiliului de Stat al RPR, răspunde laudelor prin trimiterea la „conducerea colectivă“: „tot ce s-a spus la adresa persoanei mele este spus la adresa Comitetului nostru Central, la adre­sa Partidului, pentru că de unul sin­gur nu faci mare lucru“. Printr-o ho­tă­râ­re din 1952, aniversările marilor per­so­na­lităţi nu aveau să fie sărbătorite la nivel naţional decât la împlinirea a 50, 60, 70 şi 80 de ani. Această decizie a fost respectată, astfel că, între 1951 şi 1961, aniversarea lui Dej n-a pătruns în media (cu o excepţie, „insignifiantă“ scrie autoarea, în 1956, la împlinirea a 55 de ani). Bun, deci cât de dictator a fost Dej faţă de Ceauşescu?

Studii foarte bune cuprinde ultima sec­ţiune a volumului – Identitate şi cotidian în România populară. Preluând modelul ana­lizei lui Mark Smith despre penuria lo­cuinţelor în URSS-ul stalinist şi încercarea de rezolvare a ei de către Hruş­ciov (într-o carte din 2009, Soviet State and Society Under Nikita Khruschev), Mara Mărginean scrie despre indus­tria­li­zare şi urbanizare în Hunedoara anilor 1950 şi despre preeminenţa primeia asupra ultimei. Octavian Roske, într-un excelent studiu, scrie despre „cotidianul satelor“ şi despre ce însemna, din datele epocii şi din măr­turiile supravie­ţuito­ri­lor, să fii ţăran în România lui Dej. Într-un text din altă sec­ţiune, Luciana Jinga scrie despre „po­litici de gen“ şi remarcă im­portanţa in­stau­rării comunismului din perspectiva acestora. Nici unul nu cedează tentaţiei moralizatoare. Se aduc în faţa cititorilor date şi mărturii. Pe de altă parte, Spec­trele lui Dej demonstrează cât este de greu în România să lucrezi
în echipă. Nu reuşesc să-mi dau seama în ce mă­sură autorii acestui volum au lu­crat în echipă, în ce măsură coor­do­na­torii au putut interveni în textele fie­că­rui con­tri­buitor. O să iau două exemple. Dan Drăghia, în capitolul său din cel mai coerent grupaj al volumului (cel de­spre rivalii lui Dej), face un excurs teoretic despre leadership. Rândurile sunt foarte interesante, dar cele şase pa­gini care le adăpostesc nu trebuiau, cred eu, incluse aici. Nu cred că un studiu cu titlul Gheorghe Gheorghiu-Dej vs Grupul Moscovit are nevoie de un text separat despre leadership. Capitolul Mariei Mu­re­şan, intitulat Economia României în anii socialismului. Un model de dezvoltare de tip extensiv, se ocupă prea puţin de regimul Dej. Doar şase pagini îi sunt dedicate, restul de douăzeci vorbesc despre anii 1949-1989, astfel încât ne întrebăm care ar fi, dacă sunt, specificităţile economiei româneşti din perioada Dej. Tabelele cu date sunt binevenite, desigur – dar şi ele merg din 1950 în 1989 şi lasă deoparte „moştenirea“. Ce-a moştenit socialismul românesc? – iată o întrebare nepusă. Unele explicaţii ale autoarei rămân naive. Ca să pui productivitatea scăzută a muncii pe baza planificării centralizate ar trebui să o compari cu rezultate din perioadele anterioară şi posterioară. Să nu insişti pe faptul că industrializarea României a întâmpinat dificultăţi mari din cauza lipsei competenţelor, pentru că mâna de lucru era aceea a ţăranilor care-şi părăsiseră satele (ne spune asta Octavian Roske), mi se pare o neglijenţă.

Spectrele lui Dej, chiar dacă adună texte eterogene ca abordare şi încadrare, are câteva puncte tari pentru istoricii „de evenimente“, dar şi pentru cei care vor să înţeleagă diverse de ce-uri ale prezentului. Echilibrul şi bogăţia de informaţie caracterizează un „nou istorism“ românesc, care trebuie însă şi mai mult, îndrăznesc să spun, adus la zi. Pentru că o carte despre comunismul / socialismul românesc nu merită scrisă în 2013 pentru a ne informa că a fost rău. Povestea cu „să nu uiţi, Darie“ nu ţine decât dacă am trăi în acelaşi context istoric ca-n urmă cu 60 de ani. Nimeni nu va scrie vreodată că totalitarismul – de orice culoare – e preferabil pluralismului. Dacă însă prin asta nu facem decât să închidem discuţia despre prezent şi trecut, atunci mai bine nu mai scriem nimic. Istoria României este una din care, cu rele şi cu bune, fac parte şi Cuza, şi Dej; şi, cu voia dumneavoastră, şi oamenii de bine, şi criminalii. Cu toţii, aceştia suntem noi.

 

Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea (coordonatori), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, Polirom, 2012, 424 p.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Bucurestiul Cultural
2351
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22