Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 129 - Istorie şi viaţă interioară
Doris Mironescu - - - -
2013-11-19
Bucurestiul Cultural
0

Romanul Ioanei Pârvulescu Viitorul în­­cepe luni (2012) este o carte a trecutei Belle-Époque româneşti de pe la 1900, re­descoperită sau reinventată de către o scriitoare cu apetit pentru arheologia afec­tivă. De câtva timp angajată în cer­ce­tări de istorie literară şi nu numai asupra secolului XIX, autoarea aduce în ro­manele ei recente produsul reflecţiei asupra temelor implicate de materia stu­diu­lui său: timpul, memoria, nostalgia, intimitatea şi, în fine, puterea ficţiunii de a vorbi despre toate acestea. Rezul­ta­tul este unul de toată isprava: Ioana Pârvulescu ocupă un loc special în seria ro­mancierilor contemporani, prin plaja sa tematică unică, dar şi prin calitatea me­ditaţiei asupra unor chestiuni de ma­ximă importanţă literară.

Şi noul titlu, ca şi cel de mai înainte, cu­prinde o referire dublă la timp, su­bli­niindu-i durata lungă, colectivă, deper­so­na­lizată („viitorul“) şi caracterul mo­men­tan, instantaneul intim, cu un ton şi o atmosferă unice şi personale (ziua săp­tă­mâ­nii). Dialogul dintre aceste două mo­duri ale temporalităţii este, de fapt, pariul romanului de faţă. Încercarea de a-l situa pe unul în raport cu celălalt, de a le studia compatibilitatea şi, poate, de a le împăca în final e una dintre ma­rile provocări pe care trebuie să şi le asu­me un roman angajat pe calea re­com­pu­nerii unui timp istoric. El trebuie să facă altceva decât muncă de re­con­sti­tui­re factologică (deşi nici aceasta nu poate să lipsească), şi anume să caute a recu­pera dimensiunea interioară a epocii tre­cute, să regăsească „timpul pierdut“, să cerceteze latura sa de „umanitate“, cu ciu­dăţeniile şi cu firescul ei. Romanul poate sonda în istoria vieţii interioare aşa cum istoria însăşi rareori o face, in­ven­tariind forme stranii şi spectaculoase ale intimităţii şi, eventual, atrăgând aten­ţia cititorului contemporan, măcar puţin, la ciudăţeniile incluse în propria de­finiţie a „firescului“.

Istoriile bucureştene din Viaţa începe vineri (cartea anterioară, publicată în 2009) sunt continuate în noul roman, la o distanţă de doar două luni, pe par­cur­sul a şapte zile, de la 23 februarie până la 1 martie 1898. Timp suficient pentru ca cititorul să se refamiliarizeze cu fi­gu­rile doctorului Margulis şi a familiei sale, a micului comisionar Nicu, a fra­ţi­lor Pavel şi Peppin Mirto şi a redacţiei de la ziarul „Universul“, galerie com­ple­ta­tă cu subprefectul poliţiei capitalei Vasile Boerescu şi cu doctorul Dimitrie Gerota, faimos mai ales datorită unei pledoarii împotriva purtării corsetelor în faţa unui public scandalizat, de am­bele sexe, la Ateneul Român. Multe eve­ni­mente notabile ale vremii sunt reche­ma­te în această carte cu excelent back­ground documentar, de pildă, moartea lui Alecu Beldiman, înlocuit ca director al ziarului „Adevărul“ de Constantin Mille, sau atentatul asupra lui Carol I în­­treprins de Preda Fântâneru. În jurul acestora, romanciera imaginează o reţea de întâmplări care modifică istoria, sub­or­donând-o ficţiunii. Nefericirea de ro­man­cier aspirant a lui Pavel Mirto, altfel gazetar la „Universul“, nedume­riri­le comisionarului Nicu, dificultăţile fi­nan­ciare ale doctorului Leon Margulis şi jocurile intelectuale ale generalului Algiu condimentează romanul, transfor­mân­du-l dintr-o reconstituire istorică în­­tr-o creaţie de atmosferă. Mai impor­tan­tă decât soarta organizaţiei socialiste de terorişti (camuflată drept „Casa de Co­merţ Albina“) care acţionează în Bu­cu­reştiul anului 1898 este analiza ti­mi­di­tăţii erotice masculine, prezentarea re­veriilor asupra viitorului dintr-o epocă lăsată în urmă, detaliile fine despre cărţi, ziare şi odăi, despre dejunuri şi veş­minte de demult.

Lumea din roman trăieşte mai mici sau mai mari drame personale, care oco­lesc naraţiunea istorică din care au fă­cut, cândva, parte. Visul mărturisit al ma­jorităţii personajelor de a trăi într-un viitor îndepărtat, în care totul va fi „altfel“, este poate reflexul unei epoci con­siderate în mod fundamental opti­mis­tă, dar totodată şi semnul dorinţei de independenţă a fiecăruia dintre eroi faţă de lumea pozitivă în care îşi duc exis­tenţa. Într-un episod al cărţii, Iulia Margulis, o domnişoară de la 1898 care citeşte Vanity Fair (cartea, nu revista), călătoreşte în „viitorul“ de azi, refăcând ast­fel în sens invers o călătorie sime­tri­că din romanul anterior. Iar roman­cie­rul aspirant Pavel Mirto scrie, coinci­den­ţă, la un roman ce se va intitula Vii­to­rul începe luni. Titlul conţine nemul­ţu­mi­rea cu sine şi nerăbdarea de a deveni altceva a unei epoci pe care cititorul o priveşte acum cu nostalgie, ca pe un mo­ment de fericire care ar fi meritat să fie îngheţat acolo în trecut, ca să nu se degradeze, să nu se ruineze. E un para­dox al percepţiei temporalităţii pe care ro­manul îl oferă spre reflecţie.

O dimensiune inedită a romanului Ioanei Pârvulescu este povestea poliţistă a organizaţiei secrete de anarhişti care vrea să-l ucidă pe rege. Autoarea s-a ju­cat de-a intriga poliţistă şi în romanul an­terior, folosind-o ca pe o pistă falsă în­­tru seducerea cititorului comod, gata ori­când de o istorisire cu cheia la sfârşit. În cartea de faţă, intriga poliţistă există cu adevărat şi e urmărită cu tot dina­din­sul, chiar dacă iţele ei sunt evidente încă de la început. Un răuvoitor ar pu­tea spune că romanciera a acceptat re­gu­la jocului, venind în întâmpinarea ci­titorului leneş. Eu cred mai degrabă că intriga poliţistă, cu borfaşi precum Fane Inelaru, cu poliţai sumbri precum Car­bo­na­rul şi cu conspiratoare ca Elenuţa, re­prezintă o tentativă a autoarei de a in­tro­duce în literatura ei ceva ce lipsea cu desăvârşire din cartea anterioară, şi anume Răul, într-o formă a lui oarecare. Însă tipul de roman pe care îl scrie Ioana Pârvulescu nu permite astfel de in­tervenţii. Răul şi cazuistica morală ţin de o altă literatură decât romanul nos­talgic, de problematizare intelectuală sub­ţire, din Viitorul începe luni. Nu pen­tru intrigă se citeşte cartea de faţă.

Dimensiunea meta- nu avea cum să lipsească din compoziţia acestei cărţi. Au­toarea se foloseşte de bogatul instru­men­tar accesibil unui profesor de litera­tură pentru a crea un metaroman care sti­mulează interesul cititorului doritor de teorie literară în acţiune, şi nu doar de „povestire“ pur şi simplu. Doar că Vii­torul începe luni nu e un leviatan ro­ma­nesc postmodern, un Moby Dick narativ care a înghiţit de toate, într-o aglo­me­ra­ţie şi cu o densitate marcând dimen­siu­ni­le colosale ale ambiţiei creatoare. Aş spune mai degrabă că romanul Ioanei Pârvulescu pare o mică bijuterie, ale că­rei dimensiuni modeste dirijează atenţia privitorului spre rafinamentul minia­tu­ris­tului care a lucrat-o. Cititorul va fi fascinat de farmecul retro al recon­sti­tui­rii, de tot ceea ce apare în roman ca apar­ţinând unei epoci dispărute. Dar interesul cărţii stă mai cu seamă în jocul ei de oglinzi între atunci şi acum. Ro­manul are o identitate hibridă, vor­bind despre lumea „cuminte“, timidă şi retractilă de pe la 1900 cu mijloacele unei naraţiuni postmoderne. Pe lângă amintirea lumii de demult, el include şi ingeniul tehnic al unei alte epoci, a cărei glorie stă în capacitatea de a-şi aduce aminte.

 

Ioana Pârvulescu, Viitorul începe luni, roman, Bucureşti, Humanitas, 2012

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Bucurestiul Cultural
2453
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22