Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Ilina Gregori şi etica biografiei
Doris Mironescu - - - -
2013-12-17
Bucurestiul Cultural
0

Ilina Gregori este cea mai importantă au­toare care scrie despre biografie astăzi la noi. La publicarea cărţii sale Ştim noi cine a fost Eminescu?, în 2008, a reţinut atenţia analiza de operă şi context bio­gra­fic eminescian, excelent realizată, prin cunoaşterea de aproape a uni­ver­su­lui de referinţe germane din opera poe­tu­lui, ceea ce a deschis noi căi de inves­ti­ga­­ţie în acest prestigios, dar cam bătătorit câmp al studiilor literare. Noua ei carte, Cioran. Sugestii pentru o biografie im­posi­bi­lă, relansează discuţia în jurul biogra­fi­ei şi redimensionează, pentru cei atenţi, zona preocupărilor Ilinei Gregori.

Dacă cititorul nădăjduieşte să citească o biografie „ca la carte“ a lui Cioran, Ilina Gregori nici nu se gândeşte să i-o ofere. Pornind de la constatarea inten­si­fi­cării cercetărilor despre Cioran-omul şi de la expansiunea mitologiei biografice (în diferite studii academice române, fran­ceze, germane sau americane, în pu­bli­carea Caietelor, ca şi în noile lucrări de ficţiune avându-l pe Cioran drept per­so­naj), Ilina Gregori pune în chestiune ideea însăşi de biografie. Ce fel de bio­gra­fie ar fi acceptat un autor care spu­nea că perspectiva de a avea un biograf ar trebui să te facă să te privezi de viaţă şi care şi-a făcut o deviză din a „lăsa o ima­gine incompletă despre sine“? Pro­ba­bil niciuna. Iar aceste scrupule ale auto­ru­lui de monografiat sunt doar începu­tul. Însuşi biograful poate şi trebuie să se întrebe, dacă doreşte să realizeze mai mult decât o operaţie mecanică, de ar­hi­vă, cine este, în mod fundamental, au­to­rul de care se ocupă. Iar Ilina Gregori o face în repetate rânduri, în asemenea mă­sură, încât întrebările sunt neo­biş­nuit de numeroase în carte. Dacă, de obi­cei, prin întrebări este urmărită diri­ja­rea atenţiei cititorului către anumite unghiuri ale obiectului de studiu, ceea ce le dă o funcţie pedagogică, în cazul Ilinei Gregori avem de-a face cu altceva. Arătând onestitatea cercetării care nu ia de bun ceea ce doar bănuieşte a exista în operă, întrebarea capătă o funcţie me­to­dologică. Ea semnalează existenţa şi funcţionarea unei etici a lecturii. Lec­tura, şi deci interpretarea, nu se poate face apelând pur şi simplu la o „tehnică“ prestabilită ce operează asupra unui material indiferent. La fel de important este cine întreabă şi cu ce scop o face, dacă obiectul „acceptă“ sau nu lectura şi cum anume „răspunde“ la ea. Dacă acest lexic pare să descrie fantome, asta e pen­tru că interpretarea este oricum o ope­ra­ţie imponderabilă, printre spectre. Într-o formulare inspirată, preluată de la Saint-John Perse, Cioran vorbea despre „istoria sufletului“ propriu pe care poetul încearcă să o expună, dându-şi seama că ea nu poate fi scrisă decât indirect, oblic, „impenetrabil, din pudoare“. Nu atât o bio­grafie se va strădui deci să recom­pu­­nă Ilina Gregori, ci o istorie interioară, care aboleşte cronologia evenimentelor şi le aşază într-o succesiune inedită, in­ter­textuală, în care trecutul citeşte pre­zentul, iar acesta invadează şi modifică trecutul.

Cum se întâmplă acest lucru, exact? Au­toarea îşi începe investigaţia dintr-un loc straniu al operei lui Cioran, de la pri­ma carte a sa care „a mers“ şi care ori­cum iese din rând prin raportare la cele­lalte, anume Exerciţii de admiraţie, din 1986. Este o carte de portrete şi, prin asta, deja atipică în opera unui scriitor bolnav de egomanie; pentru Simone Boué, era o carte în care eseistul, în sfâr­şit, vorbea „şi despre altceva, nu numai despre sine însuşi“. Într-adevăr, deşi predilecţia pentru portret a lui Cioran este cunoscută, lui aparţinându-i chiar o Antologie a portretului de la Saint-Simon la Tocqueville, apărută în 1996, prin care îşi reafirma „descendenţa“ din mo­ra­liştii francezi, scriitorul a practicat destul de intermitent genul, permiţând să-i apară culegerea din 1986 (con­ţi­nând, în majoritate, pagini scrise mai de­mult) cumva à contre coeur. Autorul nu avea motive să îşi divulge admiraţiile, după ce spusese de mai multe ori cât de indecentă i se părea o astfel de postură: „Nu-i poţi ierta pe cei pe care i-ai ridicat în slăvi“. Iar titlul, echivalând cu o pa­li­no­die (admiraţia este „exersată“ trudnic, ca o corvoadă), descria o dată mai mult ra­ritatea acestei întreprinderi. Intuiţia Ilinei Gregori este că aceste portrete con­ţin, în majoritate, cele mai autobiografice fragmente din opera antumă a lui Cio­ran, evocând întâlniri, întâmplări, scene şi personaje şi, prin acestea, vorbind de­spre propria biografie cu o sinceritate de nesperat altundeva. În realitate, aşa cum afirmase Simone Boué, „tot despre sine însuşi vorbeşte Cioran şi aici“, dar vorbeşte mai pasionat şi mai aproape de confesiune decât în fragmentele sale aforistice.

Portretul este un mod de auto­pre­zen­ta­re la Cioran, autor care ştia cât de mul­tă falsitate se poate ascunde în cea mai despletită confesiune. Scrie Ilina Gre­gori: „Dacă acceptăm alteritatea ca di­mensiune constitutivă a identităţii, ca pe un altul în mine însumi, un «străin in­tim» plantat ca prin metempsihoză în mine, altfel decât Ceilalţi din anturajul meu, atunci vom recepta portretistica cio­ra­niană în spaţiul semantic ce i se cu­vi­ne (...). Captivat de «misterul» Celuilalt, în­cercând să «fixeze» personajul, por­tre­tis­tul sondează, fără să vrea, şi în sine însuşi, forează în propriul său «mister», după cum privirea pe care o îndreaptă asupra «străinului» din faţa sa este deja grea de mirarea acumulată prin intros­pec­ţie“. Autoarea descoperă punctele co­mu­ne biografice care-l apropie pe Cioran de obiectele admiraţiei sale în „expe­rien­ţa pascaliană“ a insomniei traversată de romancierul Francis Scott Fitzgerald sau în pasiunea pentru peisaje funebre a lui Samuel Beckett. Ilina Gregori pro­pune şi o lectură a delirantului „portret interior al Căpitanului“ făcut de Cioran în noiembrie 1940, observând neobiş­nui­tul fapt că eseistul priveşte mişcarea le­gio­nară drept ceva ce îşi supravieţuieşte, practicând totodată asupra lui Codreanu o neobişnuită „excizie a biografiei“, o ig­no­rare programatică a „omului exterior“. Sensul acesteia se va schimba însă ra­di­cal în portretele, tot „interioare“, de mai târziu.

A doua secvenţă a cărţii se concen­trea­­ză pe un singur fragment din Demiurgul cel rău, eseul Paleontologie, ale cărui îm­­pre­jurimi biografice, muzeistice şi de lec­tu­ră Ilina Gregori le investighează cu acri­bia cunoscută încă de la cartea de­spre stagiul berlinez al lui Eminescu. Chiar şi tehnica eseistică de descriere a obiec­tului prin nenumărate ocoluri date aces­tuia, numită în cartea anterioară „oni­robiografie“, revine acum drept „onei­ro­mancie“. Aceasta desemnează o ana­li­ză culturală de fineţe, cu atât mai di­fi­ci­lă cu cât obiectul este aici Parisul, care e un artefact cultural foarte complex. Prin promenade în Parisul de rive-gauche al lui Cioran şi al Mariei An­toinette, prin inventarierea Muzeului de Is­torie Naturală evocat în eseul ciora­nian şi decriptarea discursului trium­fa­list al ştiinţei atotbiruitoare, dar mai ales prin revenirea asupra unor lecturi cioraniene ale anilor ‘60 din mistica indiană, Baudelaire, Eliade, Nietzsche şi Swift, Ilina Gregori reconstituie un portret complex al lui Cioran însuşi. Eseistul apare, astfel, fascinat în egală măsură de budism şi de maimuţele care au premers omului, dar totodată şi con­so­lat de prezenţe animaliere în ceasuri ne­fericite („simplu spus, Miluţ iubea animalele“, arată autoarea), preocupat de spectrul îmbătrânirii şi al pierderii me­moriei (ceea ce i s-a şi întâmplat, în chip dramatic), tulburat de verticalitatea scheletului uman ca singurul fapt care atestă o oarecare demnitate a existenţei, dar abia după ce existenţa s-a sfârşit. Toa­te acestea pot părea simple bana­li­tăţi, însă aduse laolaltă ele dau o ima­gi­ne convingătoare a eseistului navigând în­­­tre renunţarea budistă şi acceptarea creştină sau între ura faţă de materia cărnii şi acceptarea acesteia. Şi tocmai cu asta se ocupă „biografia imposibilă“: cu ezitarea omenească între alternative inacceptabile a unui scriitor prins în pactul onestităţii cu sine însuşi.

Rezultatul lecturii biografice de felul celei la care ne invită Ilina Gregori este unul neobişnuit. Textul operei devine unul dens, înţesat de aluzii şi referinţe oblice, care trebuie citite în palimpsest: „Un paragraf cioranian trebuie desfăcut ca un bileţel secret, pentru a reconstitui pa­gina împăturită de multe ori şi a des­ci­fra în cutele lui urmele altor texte, pro­prii sau străine, citite şi recitite, scrise şi re­scrise, uitate şi totuşi prezente. Frag­men­tarismul, din care Cioran şi-a făcut un program estetic, ar fi rămas steril, au­to­distructiv, fără această expresivitate a discursului, ridicată «la puterea n»“. Dar expresivitatea nu este totul: nici pentru Cioran, nici pentru cititorul său, care caută altceva decât fraze frumoase. De fapt, într-o astfel de analiză, Cioran este relevat drept scriitor, autor de literatură adevărată. Dacă Cioran însuşi refuza eticheta de filosof, pe care o asocia cu de­testata filosofie de sistem, un mod de a-i da satisfacţie ar fi a-l citi ca pe un scrii­tor angajat într-o operaţie de mărturisire fără rest. Lectura se va face cu atenţia în­­dreptată nu doar către coerenţa gân­dirii sale, ci şi către propriile incoerenţe, către intertextualitatea internă a operei, către dialogurile cu alţi autori şi alte per­soane. Iată ce înseamnă lectura bio­gra­fică, o lectură imposibilă, aşa cum este ea propusă de Ilina Gregori.

 

Ilina Gregori, Cioran. Sugestii pentru o biografie imposibilă, Bucureşti, Humanitas, 2012

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Bucurestiul Cultural
2486
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22