Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Aleşi pe viaţă, membrii juriului Goncourt nu sunt remuneraţi
Interviu cu PAULE CONSTANT - - - -
2013-12-17
Bucurestiul Cultural
0

În cadrul Târgului de carte Gau­dea­mus, la 24 noiembrie a fost anunţat pri­mul „Goncourt roumain“: Sorj Chalan­don – Le quatrième mur. Alegerea fusese fă­cută, prin vot deschis, de un juriu al­că­tuit din studenţi români care se pre­gă­tesc să devină specialişti în limba şi lite­ra­tura franceză. Juriul alesese unul din­tre cele 15 romane nominalizate de Aca­de­mia Goncourt la începutul lunii septem­brie.

Nu era o experienţă inedită. Exista deja un Premiu Goncourt polonez, unul sârb, unul libanez. Ca şi celelalte „va­rian­te“, Goncourt-ul românesc urma să aducă autorului o mediatizare în plus, o diplomă şi traducerea, sprijinită de Franţa, a cărţii respective în România.

Proiectul Premiului Goncourt român a fost realizat de directorul Institutului Fran­cez, Stanislas Pierret, la propu­ne­rea a doi dintre membrii Academiei Gon­court, Pierre Assouline şi Bernard Pivot, care vizitaseră România în 2012, când Franţa fusese ţară invitată la Bookfest. Ambasadorul Philippe Gustin a anunţat prima ediţie a Premiului Gon­court roumain într-o conferinţă de presă la care am fost pomenită şi eu, ca pre­şe­din­tă de onoare a juriului.

Lista celor 15 nominalizări făcute de Aca­demia Goncourt se găsise de la în­­ce­pu­tul lui septembrie pe Internet. La Bu­cu­reşti, o mică întârziere a „opera­ţiu­ni­lor“ s-a datorat schimbărilor de echipă la Institutul Francez. S-a adăugat, pen­tru facultăţile din provincie, şi o întâr­ziere datorată transmiterii cărţilor; doar Bucureştiul a câştigat câteva zile de lec­tură în plus, datorită Librăriei Kiralina. În a doua parte a lui septembrie, Chloé Becqueriaux preluase ştafeta lăsată de Bertille Détrie, care lucrase proiectul ală­turi de Stanislas Pierret. Studenţii ro­mâni aveau un interval foarte scurt de lectură, mai ales că Institutul Fran­cez a ţinut ca ei să păstreze lista iniţială de 15 cărţi. Între timp, juriul de la Paris renunţase deja la 6 dintre ele. Ul­ti­ma lui listă, cu doar 4 nume, avea să fie anunţată în zilele când juriul român îşi decidea opţiunea, adică la sfârşitul lui octombrie.

Şi eu am primit cu întârziere „cărţile mele“; ca atare, am plecat la Târgul de carte de la Goteborg cu prima, luată la întâmplare. Coincidenţa a făcut să fie exact romanul care avea să obţină pre­miul – Le quatrième mur de Sorj Chalan­don. O carte despre un război în 1983, în Liban, despre care aveam doar o ima­gi­ne confuză. Altele erau războiaele noas­tre atunci, alta informaţia despre ce se petrece în lume. O carte despre toate răz­boa­iele care se petrec sub ochii noştri, chiar şi cele mai recente – Siria, Mali etc. Despre încercările de a opri ma­şi­nă­ria războiului şi despre felul cum ea e mai puternică decât făptura umană, de­cât raţiunea, decât pacifismul. Despre felul cum maşinăria războiului con­ta­mi­nea­ză omul, îl otrăveşte şi-l aruncă în mal­dărul de cadavre anonime. O carte de­spre artă în confruntarea ei cu răz­bo­iul. Despre utopia idealistă a culturii. De­spre idealismul nostru, al celor care trăim închişi în bula noastră culturală, cre­zând că prin ea putem intra în rea­li­ta­te, ba chiar o putem schimba. O carte care demontează implacabil idealismele de toate felurile. Un epic dens, care nu te lasă să întrerupi lectura, o scriitură ra­finată şi mereu adecvată schimbărilor de planuri, de perspective.

Şi, ca un sâmbure, într-un fruct ne­gru, mitul Antigonei, polisemantic, cu mul­tiple interpretări: Antigona lui So­focle, Antigona lui Anouilh. Teatrul, ca ten­tativă pacifistă, urmând să adune, în ca­litate de actor, câte un reprezentat al fie­cărei comunităţi aflate în conflict. Şi când, în ciuda tuturor complicaţiilor, acest teatru al comunităţilor părea pre­gă­tit să iasă pe scenă, maşinăria războ­iu­lui înscenează un carnagiu din care nu mai există salvare.

Când am terminat lectura ei, m-am ui­tat la celelalte cărţi şi mi-am spus: n-au cum să fie mai bune decât asta! Le-am citit, însă, şi deruta şi entuziasmul meu au crescut constant. Ce bine că nu aveam drept de vot! În final, preferata mea a fost Karine Tuil – L’invention de nos vies, dar ea a ratat şi Goncourt-ul de la Paris, şi pe cel de la Bucureşti.

Am profitat de prezenţa, la Bucureşti, a romancierei Paule Constant, membră a Academiei Goncourt, pentru a-i pune câteva întrebări legate de Academia Gon­court. (Gabriela Adameşteanu)

 

Premiul Goncourt este foarte cunoscut şi urmărit de că­tre editori, dar şi de către publicul românesc şi traducătorii francofoni din România. În acelaşi timp, este şi cel mai prestigios premiu literar francez. Care este explicaţia? Este cel mai vechi? Cel mai substanţial? A fost aşa de la bun în­­ce­put sau semnificaţiile şi valoarea sa s-au schimbat, odată cu trecerea timpului? Există o ierarhie a premiilor literare franceze: Premiul Academiei, Fémina, Médicis?

Premiul Goncourt a fost creat în urmă cu 110 ani de că­tre fraţii Goncourt, ca alternativă la Premiul Aca­de­mi­ei Franceze, pentru a pune în valoare o literatură mai puţin clasică şi mai apropiată de contem­po­ra­nei­ta­te. Alegerea unei literaturi de tip realist care să redea lu­mea contemporană ţine de instinctul fraţilor Goncourt.

La începuturile sale, Premiul Goncourt oferea câş­ti­gă­torului o sumă de bani din care acesta se putea în­­tre­ţine 2-3 ani, însă ulterior această sumă s-a deva­lo­ri­zat, astfel încât, în prezent, câştigătorul primeşte un cec în valoare de 50 de euro care, de cele mai multe ori, este păstrat şi pus în ramă. Tirajele în care se ti­pă­resc volumele premiate – care pot ajunge până la un mi­lion de exemplare – sunt cele care aduc cele mai mari câştiguri autorului şi editorului său. În ordinea im­portanţei premiilor literare, Premiul Goncourt se află în frunte, la mare distanţă de celelalte, urmat de Pre­miul Renaudot şi Premiul Fémina, care pot atinge ti­raje de până la 200.000 de exemplare, apoi Marele Pre­miu pentru roman al Academiei Franceze şi Premiul Mé­dicis, cu tiraje de până la 100.000 de exemplare.

 

Este dificil să fii membru în juriul Goncourt? Care sunt avantajele?

Membrii juriului Goncourt, cel care conferă faimă şi pros­peritate autorilor şi editurilor, nu sunt remuneraţi. Juraţii lucrează benevol, dar nu sunt obligaţi să o facă la sediile editurilor. Restaurantul Drouant, unde îşi are fiecare furculiţa şi cuţitul suflate cu aur, oferă jura­ţi­lor câte o masă gratuită pentru întâlnirile din prima zi de marţi a fiecărei luni.

Juraţii sunt foarte buni profesionişti, capabili să ci­teas­că şi să selecteze între 150 şi 200 de titluri într-un in­terval de timp de 3 luni şi să prezinte, în luna sep­tem­brie – înainte ca acestea să apară în presă – o listă de 15 cărţi, bazându-se pe creaţiile franceze din anul res­­pectiv. În cele din urmă, juriul Goncourt este cel care pune în evidenţă un scriitor sau altul, impunându-l ast­fel pe scena literară. Membrii juriului sunt cooptaţi. În is­toria premiilor Goncourt, între aceştia au existat nu­me­roase dispute, însă interesul lor este să ajungă la un compromis pentru a coabita, fiind aleşi pe viaţă. Sigur că juriul face obiectul presiunilor din partea jur­na­liştilor şi a editurilor. Fiecare dintre juraţi rezistă mai mult sau mai puţin, în funcţie de temperament.

 

Ce câştigă un scriitor care primeşte Premiul Goncourt?

Beneficiul unui laureat al Premiului Goncourt este acela de a se afla în atenţia tuturor şi de a avea şanse ega­le cu un autor de best-seller, cu alte cuvinte, de a ajun­­ge la categorii nebănuite de cititori.

 

Câte premii există în Franţa? Cum se finanţează ele?

Se spune că, în Franţa, sunt decernate anual 2.500 de premii literare, chiar dacă uneori juriile îşi recom­pen­sează laureaţii prin mijloace proprii, de cele mai mul­te ori premiile fiind modeste ori, pur şi simplu, sim­bo­lice. Doar câteva dintre ele au o reală valoare, fiind re­cunoscute în lumea literară. Şi, în cele din urmă, asta e tot contează, chiar dacă nu aduc după sine ti­ra­je importante.

 

Aţi scris 11 romane, eseuri. Aţi fost laureata mai multor pre­mii, printre care Goncourt, Premiul Academiei Franceze. În urma experienţei pe care o aveţi cu juriul român, care cre­deţi că sunt cărţile care ar fi trebuit traduse şi publicate în România? Cum apreciaţi lectura? Ca pe o plăcere? Ca pe o dificultate? Există mai multe forme de lectură? Care este legătura dintre lectură şi scris?

Cred că ar fi trebuit tradusă White Spirit, una dintre fi­nalistele Premiului Goncourt şi laureată cu Marele Pre­miu pentru roman al Academiei Franceze; şi La Fille du Gobernator care a fost, de asemenea, în finala pen­tru Goncourt.

Pentru cartea cu care am câştigat Premiul Goncourt, Con­fidence pour confidence, s-a semnat un contract, însă nu a fost tradusă.

 

V-aţi petrecut o parte din viaţă în Africa şi America de Sud. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre această ex­pe­rien­ţă?

Pentru a răspunde la această întrebare, ar trebui să-mi scriu autobiografia! Însă puteţi descoperi aspecte ale experienţei pe cele două continente în toate roma­ne­le mele, cu precădere în C’est fort la France!.

 

Cum apreciaţi selecţia cărţilor pentru Premiul Goncourt din acest an? A fost un an bun sau un an prost pentru ro­ma­nul francez? Există titluri importante care au rămas în afara listei? Când începeţi lecturarea cărţilor dintr-un an? Care este aportul editurilor? Fac şi ele o selecţie a pro­prii­lor titluri, recomandări etc.?

Anul 2013 este, mai degrabă, un an bun prin va­rie­ta­tea creaţiilor sale. Nu văd nici o carte importantă care să fi rămas în afara listei. Fiind preocupate să facă drep­tate, editurile ne trimit toată producţia de carte pro­prie, acompaniind-o, uneori, cu recomandări mai mult sau mai puţin discrete. Juriul din 2013 a sus­ţi­nut, până în finală, sublimul roman al lui Frédéric Ver­ger (Arden), primul roman de până acum care nu a pri­mit nici o recomandare. În cele din urmă, Premiul Gon­court a fost câştigat, în al doilea tur de scrutin, de un ro­man cu numeroase recomandări din partea editorului său. Argumentul deloc literar al acestuia a fost că este un roman care se adresează unui public mai larg, fiind mai uşor de citit decât foarte inspiratul şi unicul ro­man al lui Frédéric Verger. Este, probabil, o mai veche me­teahnă a juriului, aceea de a preîntâmpina succesul, pu­nând faţă în faţă literatura elitistă şi pe cea populară.

 

De ce un Goncourt polonez, sârbesc, libanez, românesc? Cine decide introducerea lor în rândul premiilor Academiei Goncourt?

Nu Academia Goncourt este cea care a hotărât de­cer­na­rea câte unui premiu în ţările respective, ci ţările în­­sele, nerăbdătoare să ia parte la această sărbătoare a francofoniei.

 

Cum apreciaţi efortul depus de studenţi pentru primul juriu românesc?

Am apreciat implicarea, pasiunea, seriozitatea şi efor­tul depus de studenţii români. De asemenea, nive­lul excelent de cunoaştere a limbii franceze şi subti­li­ta­tea observaţiilor lor literare. Însă, din cauza timpului foar­­te scurt, efortul lor nu a fost dus la bun sfârşit. Două tiluri din cincisprezece înseamnă foarte puţin pen­tru o alegere obiectivă. Dacă acest juriu trebuie să par­curgă cincisprezece cărţi, trebuie să-i acordăm mai mult timp şi să stabilim data votului în martie sau aprilie.

 

Ce impresii v-a lăsat vizita, atât de scurtă, în România?

Dar vai, nu am văzut din România decât Institutul Fran­cez de la Bucureşti!

 

Traducere de Cristina Spătărelu

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Bucurestiul Cultural
2019
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22