Deconspirarea Securităţii (domeniul `Artă-Cultură`)

Pe aceeași temă

Miercuri, 26 februarie, la sediul Grupului pentru Dialog Social a avut loc ceremonia de decernare a Premiului GDS pe anul 2013 doamnei Germina Nagâţ, directorul Direcţiei de Investigaţii din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Cu această ocazie a fost organizată şi dezbatarea cu tema Deconspirarea Securităţii (domeniul „Artă-Cultură“), moderată de Andrei Pleşu şi Andrei Oişteanu. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere, dedicată memoriei martirului Liviu Babeş care, în urmă cu 25 de ani (2 martie 1989), în semn de protest faţă de regimul comunist, şi-a dat foc pe pârtia de schi de la Poiana Braşov.

Germina Nagâţ, Andrei Pleşu, Ion Caramitru şi Andrei Oişteanu în timpul dezbaterii de la GDS

MAGDA CÂRNECI (GDS):

Premiul GDS a fost înființat în 1994 și de atunci, în fiecare an, el este acordat cu consecvență unor personalități publice cunoscute, mai ales pentru atitudinea civică pe care o au în spațiul public, dincolo de valoarea lor profesională evidentă. Acest premiu a fost oferit unor personalități precum Mihai Şora, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Andrei Pleșu, Raed Arafat, Dan Tăpălagă etc. Pentru premiul pe 2013, acordat d-nei Germina Nagâț, îl invit pe Andrei Oișteanu să ne citească Motivația premiului.

Relativizarea traumelor comunismului

ANDREI OIȘTEANU (GDS):

„Premiul GDS pe 2013 se acordă doamnei Germina Nagâț, director al Direcției de Investigații din cadrul CNSAS, pentru devotamentul admirabil cu care servește cauza adevărului istoric, a confruntării cu un trecut traumatic (ale cărui efecte continuă să se facă din păcate simțite) și a consolidării culturii politice democratice din România. În condițiile atacurilor necontenite împotriva statului de drept și ale eforturilor de reabilitare a Securității, Germina Nagâț a dovedit că o instituție precum CNSAS trebuie și poate să acționeze cu probitate, demnitate și competenţă. Prezentul și viitorul României depind și de curajul investigării oneste a ceea ce a însemnat dictatura comunistă“.

Pentru Premiul GDS pe 2013 au fost mai multe nominalizări (vreo patru), disputate foarte acerb. Germina Nagâț a câștigat pe merit. Noi avem câteva cutume în cadrul Grupului: să nu ne premiem între noi și să nu acordăm premii funcționarilor publici, considerând că ei nu-și fac decât datoria, sunt plătiți pentru asta ș.a.m.d. Totuși, în această privință, facem câteodată unele excepții pentru oameni care, chiar funcționari publici fiind, şi-au depăşit „fişa postului“, au dat plusvaloare instituţiei, au adăugat un puternic suflu civic activităţii lor, pe lângă cel strict profesional. Germina Nagâț este în această postură. Sigur, e și meritul membrilor Colegiului CNSAS din ultimii ani, pe care îi salut în această sală. Dar ei sunt numiți politic şi pe o perioadă determinată. Am considerat că Germina Nagâț reprezintă un fel de constantă, o axă a CNSAS-ului care, de 14 ani, dă un anumit ton instituției. Şi asta în pofida presiunilor uriașe care se fac din partea „duşmanilor societăţii deschise“ asupra ei și a cercetătorilor care sunt în subordinea ei în Direcţia de Investigații. Sunt cercetători tineri (unii dintre ei prezenţi în sală) care în bună măsură au fost formaţi în acelaşi spirit.

În cea mai recentă carte a sa, Din vorbă-n vorbă, Andrei Pleșu spunea: „Sunt de acord să uităm trecutul, dar pentru asta și trecutul trebuie să se lase uitat“. Din păcate, trecutul nu prea se lasă uitat într-o societate în care vreo 40% dintre oameni rămân nostalgici la adresa comunismului și cu toate rețelele securisto-mafiote, politico-economico-mediatice care reușesc să conducă în continuare destinele țării. De aceea, mă miră faptul că unii intelectuali tineri propovăduiesc o relativizare, o cvasiamnezie în ceea ce privește traumele comunismului. Unii dintre ei se întreabă cum de mai putem fi pe o desuetă poziție anticomunistă după 24 de ani de la căderea comunismului. Ca și cum ar fi desuet să mai fii antifascist după 70 de ani de la căderea nazismului. E aici o păguboasă asimetrie pe care nu o înțeleg. Simplu spus, anticomunismul şi antifascismul sunt două faţete obligatorii ale medaliei democraţiei liberale.

Germina Nagâţ şi Premiul GDS pe 2013

GERMINA NAGÂȚ (CNSAS):

Vă mulțumesc fierbinte pentru această onoare și minunată bucurie pe care mi-ați făcut-o. Aș vrea să-mi permiteți să împart premiul cu mai mulți oameni lângă care am muncit timp de 14 ani şi lângă care am petrecut zile mai grele sau mai bune la CNSAS. Nu pot să fac o listă, ar fi mult prea lungă, dar vreau să vi-i descriu pe scurt, ca să înțelegeți cât de adecvate mi se par cuvintele pe care le-aţi citit în Motivația premiului, atunci când mă gândesc la ei. Sunt oameni care și-au cheltuit tinerețea, energia, unii sănătatea, care au renunțat la a citi cărți minunate pentru a citi cronicile sinistre din care este compusă arhiva fostei Securități. Sunt oameni care au fost de-a lungul timpului insultați, calomniați, unii amenințați chiar pe holurile tribunalelor, într-un cuvânt, care au muncit, așa cum s-a spus în Motivația premiului, „cu devotament“ și aș spune chiar cu stoicism, ştiind că orice victorie profesională pe care ar avea-o riscă să desființeze instituția, să ducă la abrogarea legii. Mă gândesc la toți cei care, într-un fel sau altul, în 14 ani în CNSAS, au răbdat și au sperat că deconspirarea nu va fi doar o propagandă, o chestie de vitrină pentru Occident, ci că o să fie o realitate și că ea va schimba ceva în bine în România. Consider că prin premiul pe care mi l-ați dat mie i-ați premiat și pe ei. Și în numele lor vă mulțumesc.

Dosare distruse în 1989

ANDREI PLEȘU (NEC):

Am cunoscut-o pe Germina Nagâț la CNSAS, am lucrat cu ea și pot să vă spun că ceea ce din afară se vede ca o luptă tenace, dar mai curând birocratică cu structurile vechii Securități, cu documentele, cu dovezile, dinăuntru se vede ca un război. Am putut s-o văd pe Germina Nagâț pe front. Ea este, de multă vreme, de când s-a înființat CNSAS, în mijlocul vârtejului și vă asigur, ca unul care am fost acolo, că lucrurile arată dur. Tenacitatea, rezistența nervoasă, răbdarea, combativitatea, în fine, toate virtuțile pe care frontul le implică sunt perfect întruchipate de Germina, pe care o admir și o omagiez din tot sufletul.

Am venit aici şi pentru că ar fi fost o ocazie unică să mă văd cu d-l general Mălureanu. Nu l-am văzut de 25 de ani. El era omul care se ocupa de cultură pe vremea aia. Mai erau şi alţii, pe fiecare uniune de creație. Pe vremea când se ocupa de mine, venea la instituție, dar a venit și acasă de două ori, s-a uitat la biblioteca mea și mi-a spus: „Tovarășu’ Pleșu, ce de cărți aveți! De ce nu vă ocupați cu ele? În loc să vă citiți biblioteca, tot timpul bombăniți... Vă spun drept, vorbiți cum vorbește maică-mea. De la ea înțeleg, că n-are studii. Dar dvs., om cu studii, cu atâtea cărți, sunteți la nivelul lui maică-mea?“.

Germina Nagâţ tocmai mi-a adus un document din care rezultă că un număr de opt bibliorafturi ale dosarului meu de urmărire, din 1979-1989, au fost distruse prin rupere din ordinul instituției, serviciul neavând tocătoare de hârtie mecanice. În Germania de Est, aveau tocătoare mecanice, au tăiat arhiva fostei Securități și au pus „tăiețeii“ de hârtie rezultați din tăiere în saci. Fiind nemți, au păstrat sacii, drept care, după unificarea cu Germania Federală, au fost aduse echipe întregi de experți care au lipit „tăiețeii“ la loc și au refăcut arhiva. La noi nu s-a întâmplat chestia asta. Ideea că mi s-au distrus 10 ani de biografie fără să fiu întrebat mi se pare scandaloasă. Știu tot de acolo că se distrusese și o parte din dosarele Doinei Cornea, al lui Mircea Dinescu, Ion Caramitru, Lucian Pintilie. Înțeleg că d-l Mălureanu a fost întrebat de curând la o conferință de ce a făcut asta și a spus: „ca să protejăm rețeaua“. Eu pot să înțeleg că voiau să protejeze rețeaua. Ceea ce mă neliniștește însă e că asta înseamnă că rețeaua e activă.

Procesul verbal care confirmă distrugerea, în decembrie 1989, a dosarelor de Securitate ale unor personalităţi culturale

ION CARAMITRU (directorul TNB):

Prima mea întâlnire cu Securitatea a fost când aveam şapte ani. Au intrat în casă securiștii, nu știu ce au căutat, i-au arestat pe tata, pe mama și pe soră-mea. Unul a spus: „Ia-l și pe ăsta“ - eram mai răsărit, dar când m-a întrebat câți ani am şi i-am spus, au plecat lăsându-mă singur într-o casă răsturnată, la şapte dimineața, un copil speriat. Sora mea a venit după două zile, mama după două luni și tata după doi ani. Se întâmpla în ‘49.

În ‘92, când a venit Regele Mihai în vizită, am fost la aeroport să-l primesc. S-a apropiat de mine un civil: „Să trăiți“, a spus. „Cine sunteți?“, am întrebat. „Sunt Suceavă. Am scris și o carte, v-am mulțumit în ea.“ „Pentru ce?“ „Sunt generalul Suceavă. Pentru că m-ați lăsat să vorbesc din Studioul 4 în decembrie ‘89.“ „Cum adică v-am lăsat?“ „Eu v-am cerut voie , dvs. ați spus «poftiți» și asta pentru mine a contat foarte mult.“ Am plecat cu suita aceea de mașini, am ajuns la Hotelul Continental, unde Regele urma să se întâlnescă cu noi. În așteptare, cineva mi-a spus că generalul Suceavă e la etaj și m-am dus acolo. El avea o echipă întreagă de militari în civil care asigurau paza. La un moment dat se deschide ușa și intră un domn în pulovăr, solid, care, când mă vede, dă să fugă. Îl recunosc, era securistul nostru de la Teatrul Bulandra, pe care nu-l mai văzusem din ‘89. A dat să fugă, și-a dat seama că nu poate, s-a întors și, de la ușă, a zis tare: „Pino, Hristos a înviat!“. La care Suceavă îi spune: „Băi, securist nenorocit, îl cunoști tu pe maestrul?“. Ăla îi zice: „Vai de mine, din câte l-am scăpat!“. „Din câte m-ați scăpat dvs.?“ „Din multe!“ „Dar de ce?“ „Nu pot să vă spun acum. Tovarășu’ Suceavă, trebuia să-l bag la economic, să știți!“ Și-i spun: „Dar unde-s dosarele?“. „Le-am ars... ăăă, sunt acolo“ – i-a scăpat. Am rămas cu această fixație că probabil s-or fi ars niște dosare. Iată-mă acum pe lista celor „arși“.

Când d-na Nagâț a răspuns invitației de a ține o conferință la Teatrul Naţional, d-l Mălureanu s-a prezentat cu aroganță și cu siguranță de sine ca fost lucrător al SRI și înalt funcționar al Securității și a spus: „Lucrul cel mai grav este că se fac asemenea gen de dezbateri și conferințe și noi nu suntem chemați să fim de față și să ne spunem părerea, că așa ar trebui să fie democratic“. A spus că lucrează la o revistă, Vitralii, despre care eu n-am auzit, dar pe urmă m-am interesat și am văzut că sunt organizați, au o societate a foștilor ofițeri în rezervă și în retragere din SRI zic ei, dar de fapt sunt din Securitate. D-na Nagâţ l-a întrebat: „Acum vă văd și eu prima oară la față, am avut corespondențe până acum, spuneți-mi, e adevărat că le-ați ars?“. Și el a spus: „Da, le-am ars“. „De ce le-ați ars?“ „Pentru că legea scrisă și nescrisă este să protejăm informatorii și colaboratorii.“

ANDREI PLEȘU:

A apărut în ultima perioadă în presă o idee, că cei care fac deconspirări, respectiv CNSAS, au scos la iveală mai ales oameni fini, intelectuali adevărați, cu care ne mândrim, iar securiștii propriu-ziși, ofițeri ș.a.m.d., n-au fost publicitați cum au fost publicitați mari oameni cunoscuți ai culturii noastre. Asta e o temă de dezbatere: în ce măsură a deconspira ofițerii Securității e altceva decât a publica pur și simplu organigrama instituției și ce spor de informație aduce asta cu privire la organismul cu pricina? În ce măsură oameni care au fost doar informatori ar trebui să fie sau nu protejați în rolul pe care l-au jucat de anvergura lor culturală? Scuză o carte bună un caracter prost?

GERMINA NAGÂȚ:

Regret sincer că nu sunt aici g-ralul Mălureanu și col. Achim, pentru că mi-ar fi plăcut să le pun concret întrebarea: dacă este adevărat că s-au ars dosarele pentru a se proteja sursele și că ăsta e un lucru firesc pentru orice serviciu de informații, de ce s-au ars atâtea dosare de urmărire informativă? Nu se aștepta nimeni să vină CNSAS după 10 ani și să facă deconspirarea așa cum se face astăzi la noi, nu prin consultarea unui index de nume conspirative în dreptul unor nume reale, ci prin deducții și coroborări de documente? Să protejeze rețeaua ar fi însemnat să protejeze doar dosare de informatori, nu și dosare de urmărire. Această listă de dosare distruse, în care figurează și d-l prof. Pleșu, are 61 de poziții. Până la poziția 51 sunt numai dosare de urmărire. Începe cu Dan Hăulică, se continuă cu fel de fel de persoane importante, toate mari figuri culturale, Marin Sorescu, Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie etc. Cât de plauzibilă este această ipoteză că s-au distrus dosarele oamenilor de artă și cultură pentru că s-a protejat rețeaua? Sigur că răspunsul foarte la îndemână este cel pe care l-a dat d-l Caramitru chiar atunci la conferință, că s-au protejat niște fapte, abuzuri și autorii abuzurilor, și nu numele surselor. Nu informatorii au fost primii pe lista celor protejați.

Pentru a porni dezbaterea în jurul acestei teme destul de delicate și fierbinți, având în vedere polemicile din ultima vreme din presă și reacțiile publice la deconspirări validate sau invalidate de instanță, cred că ar merita să ne întrebăm întâi dacă este firesc ca un serviciu de informații, cum se consideră foștii ofițeri de Securitate, ofițeri de informații să se ocupe de artă și cultură. A făcut vreodată un serviciu de informații cenzură în mod direct în operă? A intervenit în cărți, în manuscrise, în spectacole de teatru, la modul cel mai concret, atât prin informatori, cât și prin presiunile pe care le-au pus asupra autorilor? În unele situații, dacă reconstitui originea unei cărți, a unei piese literare, poţi să vezi că Securitatea aproape că e coautor, face lecturi în avanpremieră în redacții, în care s-a pătruns cu chei contrafăcute. CNSAS a publicat o mulțime de lucrări și studii cu documente în privința asta: cum se făcea controlul asupra publicațiilor de toate felurile, inclusiv prin intrarea prin efracție în redacții, consultarea, fotografierea, fotocopierea proiectelor, manuscriselor și apoi dirijarea factorilor de decizie pentru a influența în mod direct creația artistică. Asta este ceea ce ar merita discutat: în ce măsură Securitatea, ca serviciu de informații, a făcut ceva firesc sau ceva explicabil din punct de vedere al meseriei? Pentru că asta este ipoteza sub care poartă ei acest
dialog cu noi astăzi, inclusiv la tribunal: au făcut ceva firesc, ceva ce se face în toate țările. Mie nu mi se pare că așa ceva este plauzibil.

GABRIEL LIICEANU (GDS):

Ați putea să ne spuneți care sunt tipurile de clișee pe care le acredita Securitatea despre ea însăși după 1990?

GERMINA NAGÂȚ:

Noi primim întâmpinări de la foștii ofițeri de Securitate pe care i-am chemat în instanță potrivit legii pentru încălcarea drepturilor omului și pentru abuzuri - niște texte în care dumnealor își apără punctul de vedere și își susțin cu argumente faptele. Printre clișee, cele mai importante sunt: „Am acționat conform legii, regulamentelor și normelor de lucru care nu erau neconstituționale și, chiar dacă ar fi fost, nu contează, pentru că misiunea unui serviciu de informații este aparte față de ce trebuie să facă un purtător de uniformă“, „am apărat țara“ și, mai mult, „toți fac asta astăzi și o vor face în toate timpurile“, adică vor urmări prezumtivi spioni, vor proteja interesele naționale, siguranța și ordinea publică în felul în care au făcut-o și dumnealor înainte de ‘89. În cazul în care este vorba despre un ofițer care a acționat în domeniul artă și cultură, cum au fost foarte mulți, e mai ușor pentru Consiliu să demonteze această apărare. Cum poți să spui că a interveni brutal în viața unui autor, a-l urmări în fiecare moment, a-i cenzura opera reprezintă o faptă care protejează interesul colectiv, și nu interesul unui regim? Sigur că ar fi mult mai greu, prin comparație, să contrazici un ofițer de contraspionaj economic sau antiterorism. În cazul „artă și cultură“ mi se pare foarte evidentă latura abuzivă a muncii Securității și absurdul acelei activități. Toate acțiunile din instanță ale CNSAS în care e vorba de ofițeri din domeniul artă și cultură sunt lecții despre cum arăta abuzul în modul cel mai absurd vizavi de normalitate și față de lucrul atât de prețios, atât de important pentru o colectivitate, care este viața ei culturală.

Trecutul care nu trece

GABRIEL LIICEANU:

În această Motivație a premiului pe care GDS vi l-a oferit, se spune că e vorba de „devotamentul admirabil cu care servește cauza adevărului istoric, a confruntării cu un trecut traumatic (ale cărui efecte continuă să se facă din păcate simțite)“. Cum vede un funcționar dinăuntrul CNSAS efectele care continuă să se facă simțite și azi?

GERMINA NAGÂȚ:

Colegul meu Mihai Ionescu este juristul care a apărat în cazuri foarte grele și a câștigat în numele instituției. Astăzi, a câștigat pentru noi procesul cu Rodica Stănoiu, fostul ministru al Justiției - cel mai lung proces al Consiliului, şapte ani. Acest coleg al meu, care e foarte tânăr, a trăit acest proces ruinându-și pur și simplu sănătatea. A avut în 2009 surpriza îngrozitoare de a găsi în sufragerie două gloanțe care au fost trase, deși el locuiește la bloc, la înălțime și nu e mai nimic în jurul clădirii. Nu ştie nici până în ziua de azi cine a tras. Am alți colegi care au fost înghesuiți pe holurile tribunalului, de nenumărate ori, amenințați sau insultați de foștii ofițeri de Securitate cu care noi avem proces. Am alți colegi, nu puțini, care au fost chemați la Parchet, s-a făcut plângere penală pentru abuz în serviciu împotriva lor. E puțin stânjenitor să vorbești despre toate astea, nu vrea nimeni să pară martir, dar din asta este compusă viața de zi cu zi a multora dintre cei care lucrează la CNSAS. Sunt foarte multe situații în care instituția e pur și simplu denigrată cu bună știință și supusă unei campanii de minimalizare a muncii și de propagandă pentru abrogarea legii și desființarea ei. De câte ori se mai câștigă câte un proces e aproape liniște, iar când se pierde un proces e hărmălaie și toată lumea duce discuția către concluzia că e o prostie, să închidem instituția, să dăm foc arhivei, n-are niciun rost. Vă rog să vă imaginați cât de mult rost are pentru cei care vin să-și ia dosarele. Pare că e târziu, că nu mai au energie și că nu mai interesează, dar nu este așa. Am numărat recent peste un milion de copii care pleacă în fiecare an din Consiliu pentru cercetătorii acreditați și pentru titularii de dosar care vin să citească. Asta vorbește de la sine.

ANDREI OIȘTEANU:

Vreau să mai adaug un clișeu pe care l-a folosit chiar d-l g-ral Vasile Mălureanu când am vorbit cu el la telefon să-l invit la această dezbatere. Mi-a zis: „N-am să vin la GDS pentru că nu pot să vorbesc deschis. Noi îi monitorizam pe oamenii de cultură pentru că erau agenți străini“. E vorba de clasicul clișeu al „agenturilor străine“, utilizat şi de Ceauşescu în zilele revoluţiei.

Mi-am luat eu sarcina, destul de ingrată, de a-i căuta pe domnii Mălureanu și Achim ca să-i invit la dezbaterea de la GDS. Am ascultat intevenţia d-lui Mălureanu la conferința Germinei Nagâț la Teatrul Național pe 19 ianuarie. Domnia sa a explicat că a ars în 22 decembrie ‘89 dosarele pe care le aveau în lucru, existente în fișetele lor, nu în arhive. El a motivat astfel: „pentru că nu am avut timp să selecționăm pagină cu pagină, le-am ars otova“. Când l-am invitat, d-l Mălureanu a mai spus: „Nu vin pentru că am fost apostrofat la Teatrul Național“. I-am garantat că suntem oameni civilizați și că îl vom lăsa să vorbească. I-am spus că aplicăm principiul audiatur et altera pars, dar toate argumentele mele au fost zadarnice. El publică o revistă care se intitulează Vitralii, editată de Asociaţia cadrelor militare în rezervă din SRI. M-am uitat la consiliul științific al acestei reviste, unde sunt acad. Dinu Giurescu, Ioan Scurtu, Alex Mihai Stoenescu, Gh. Buzatu ş.a. L-am invitat şi pe d-l g-ral Victor Achim, care se ocupa, în cadrul Departamentului „Cultură-Artă“ al Securităţii, de membrii Uniunii Scriitorilor. D-l Achim (care mi-a spus iniţial: „lăsați-mă câteva zile să mă gândesc“) m-a refuzat, până la urmă. I-am zis: „Veniți să facem un dialog“, iar el mi-a replicat: „D-le Oișteanu, eu știu atât de multe lucruri despre voi că, dacă încep să vorbesc, se lasă liniștea în sală, nu va mai fi niciun dialog“, plasând astfel o umbră de amenințare.

ION CARAMITRU:

D-na Nagâţ, modificarea legii sub care funcționați, care a adus obligația de a se trimite în instanțe cazurile spre analiză și instanța să dea verdictul dacă cineva a fost sau nu informator, este de bun augur sau CNSAS ar putea, în principiu, cum a fost inițial, să garanteze moralitatea deciziei definitive că cineva a fost sau nu colaborator?

GERMINA NAGÂȚ:

Pentru opinia publică, este mai bună această a doua procedură, în sensul că o acțiune trimisă la instanță este însoțită de documente și argumentație din punct de vedere juridic și asta ajută și la înțelegerea speței, și la clarificarea tuturor posibilelor scenarii care se construiesc în jurul unui caz. Este mai greoi, dar este mai sigur din punct de vedere juridic. Nu se mai lasă impresia acelei justiții paralele, de care am fost acuzați când funcționam pe vechea lege. Dar, în același timp, sunt situații în care verdictul este viciat, este bizar motivat sau practic nemotivat de instanță.

CNSAS nu mai dă decizii, ci doar înaintează propunerea de a se constata calitatea de colaborator. În stabilirea acestei calități, mai intervine ceva foarte important - o modificare adusă procedurii de aplicare a definiției de „colaborator“, apărută în vara lui 2012. Curtea Constituțională a dat atunci o decizie ca răspuns la o acțiune înaintată de doi ofițeri de Securitate: rapoartele și notele întocmite de ofițeri pe baza informațiilor primite de la surse nu mai pot fi considerate probe unice în stabilirea calității de colaborator. Ceva nespectaculos în aparență, dar motivația de facto a fost că se respectă mai bine drepturile de apărare a persoanei, civilul care vine în instanță sub acuzația că a fost colaborator este mai bine apărat și mai bine servit de justiție, dacă se iau în calcul doar documentele produse de mâna lui. Asta ne incomodează îngrozitor, mai ales cu privire la mediul artă și cultură, pentru că multe dintre sursele care au fost active în mediul ăsta au refuzat să scrie. Altora nici nu li s-a cerut să scrie, pentru că aveau și funcții și pentru că, în general, cu persoane care au și calitatea de membru de partid, și diverse funcții de conducere nu lucrezi așa cum lucrezi cu un informator oarecare, pe care îl pui să scrie școlărește note informative. În momentul în care Curtea Constituțională a decis asta, Consiliul a fost pus în situația de a da adeverință de necolaborare în cazurile în care probațiunea se făcea doar pe note și rapoarte întocmite de ofițeri.

Definiția colaboratorului spune așa: este colaborator cel care a denunțat atitudini și acțiuni anticomuniste și care a încălcat drepturile omului. Trebuie să fie cumulat întrunite cele două condiții. Dacă nu sunt note informative cu conținut explicit anticomunist, ci doar note informative implicit anticomuniste sau despre altceva, viața privată, preocupările persoanei etc., dacă nu e întrunită și prima condiție, atunci Consiliul nu mai poate trimite speța în instanță. Ce poate face și face curent este să prezinte speța, cazul în detaliu în textul adeverinței, înglobând informația esențială cu privire la relația persoanei cu Securitatea. De aceea apar pe site-ul Consiliului adeverințe de pagini întregi și pe urmă citim pe bloguri: cum, ăsta a avut ani la rând contacte cu ofițerii, a dat informații, a mai luat și bani și ăștia spun că nu e colaborator? Asta e pentru că definiția trebuie respectată așa cum este.

Raportul care dovedeşte distrugerea de către Securitate, în 22 decembrie 1989, a unor materiale din dosarul de urmărire informativă al lui Andrei Pleşu

ANDREI PLEȘU:

Orice sistem dictatorial are în fișa lui de existență urmărirea și pedepsirea celor care în mod expres sunt împotriva sistemului. În cartea Dragul meu turnător a lui Gabriel Liiceanu e vorba despre un tip infracționar de activitate a Securității, atotcuprinzător, de o indiscreție gravă, împotriva cuiva care nu făcuse nimic împotriva legii și care avea două vinovății principale: fusese la o călătorie de studii în străinătate și nu era de acord cu ideologia marxist-leninistă, fiind filosof de meserie. Astea nu sunt acțiuni antistatale, nu sunt subversiuni. Mie aici mi se pare că se vede fața scandaloasă a profilului pe care îl căpătase această instituție. Faptul că îl iau la întrebări pe d-l Radu Filipescu după ce el distribuie manifeste în oraș intră în logica sistemului. Dar faptul că sistemul sare pe cineva care își vede de treabă numai pentru că a făcut o călătorie în străinătate și pentru că are opinii diferite de cea oficială, asta arată o formă de evoluție spre monstruos.

GABRIEL LIICEANU:

Mai e un paradox. Când, după anii ‘68, te duceai într-o călătorie, plecai cu un pașaport primit de la MAI. Nu treceai Dunărea înot. După care, automat, la întoarcere, deveneai culpabil și erai suspectat de acte de spionaj în slujba „agenturilor străine“. Iarăși, după ce criterii deveneai un personaj subversiv ideologic? După aprecierea lucrărilor pe care ajungeai să le publici. Deci, pe de o parte, treceai de cenzura comunistă, iar pe de altă parte Securitatea te încadra, pe baza unei cărți publicate, la categoria „dușman al ordinii de stat“. Absurdul era enorm. Plecai cu acte în regulă și te întorceai spion. Nu produceai literatură de samizdat, dar erai declarat dușman ideologic.

IOAN T. MORAR (scriitor):

Sunt foarte uimit că, prin toate discuțiile din ultimul timp, prin disculpările pe care le vedem prin diverse reviste, de fapt se impune ideea prezumției de nevinovăție a Securității. Securitatea nu pentru îngeri a fost făcută, ci a fost brațul înarmat al unei ideologii. Pe de altă parte, aș vrea să subliniez faptul că lumea s-a ferit în general de Securitate, dar n-a știut să se ferească de informatori. De aceea, informatorii trebuie, după părerea mea, deconspirați, pentru că ei au făcut parte dintre noi, nu erau pe statele de serviciu. Am văzut că sunt ofițeri care „n-au făcut rău“ - un ofițer de Securitate era cumva știut, te fereai de el, știai care e securistul întreprinderii. Periculoşi erau cei care se ascundeau printre noi. Aș vrea să-i întreb pe cei care au fost în CNSAS dacă există securiști şi turnători buni și răi. Care sunt criteriile, până la urmă, dincolo de ceea ce decide tribunalul?

Prezumţia de vinovăţie în cazul Securităţii

HORIA-ROMAN PATAPIEVICI (GDS):

Statul român comunist era un stat totalitar. Ca atare, Securitatea nu era un serviciu de informații în sensul clasic, neutru, liberal-democrat al termenului. Securitatea era „brațul înarmat al partidului“ și menirea ei era în mod cu totul periferic să execute operațiuni de apărare națională, contraspionaj etc. Principala ei sarcină era încadrarea informativă a societății. Prin urmare, Gabriel, tu ai fost urmărit nu pentru că ai primit pașaport, ai fost în străinătate și pe urmă te-ai întors, ci pentru că exista cineva în aparatul de stat care avea dreptul legal să definească inamicul, adică pe tine, pe Andrei Pleşu, pe atâția alții. Numai într-un regim totalitar a ține un jurnal era un lucru care, până la urmă, te putea duce la închisoare și la moarte, cum l-a dus pe ing. Ursu, .

Prezumția de nevinovăție nu e valabilă pentru Securitate, pentru că funcționa într-un sistem totalitar. E adevărat că, pentru o societate democratică, această prezumție funcționează. Dar trebuie distins faptul că Securitatea a funcționat ca unealtă de încadrare informativă a statului totalitar. Deci, de la caz la caz, trebuie aflată dovada pentru ofițerii care nu au făcut rău, deoarece, în esență, ei funcționau într-un sistem în care două lucruri erau valabile: 1) aveau dreptul să definească dușmanul, iar această definiție era totalitară; 2) erau îndreptățiți să ia măsuri informative sau chiar penale împotriva celor pe care îi definiseră ca dușmani.

GABRIEL LIICEANU:

Multe discuții s-au purtat, de-a lungul acestor două decenii şi jumătate, asupra unor categorii de „lucrători ai Securității“ care trebuiau exonerate de vină. L-am auzit pe un jurnalist spunând: „Dom’ne, unii stăteau în birouri, spre deosebire de torționari, n-avem ce să le reproșăm...“. E o eroare enormă, pentru că autorii răului sunt exact cei din birouri - ei pun la punct proiectul, conceptul, arhitectura supravegherii. La capătul celălalt al lanțului, cel care bate, anchetează este doar instrumentul gândirii care s-a născut într-un birou. Ideea că ofițerii din birouri erau „băieți buni“ pentru că nu aveau mâinile pătate de sânge este, în cel mai bun caz, rodul unei gândiri leneșe. Nu Gheorghiu-Dej îl împușca pe Pătrășcanu în ceafă, dar el dădea ordin să fie împușcat. Nu Nicolski tortura în camerele de anchetă ale Securității, el doar comanda tortura.

A doua categorie care, ni se spune uneori, trebuie exonerată de vină îi privește pe cei care lucrau în serviciile externe ale Securității, deci contrainformațiile. Pare convingător. Vezi Doamne, ei nu chinuiau populația internă, se ocupau numai de spionaj în afară. Cartea lui Pacepa, Moștenitorii Kremlinului, conţine o foarte interesantă masă de informații pe această temă. Toată Securitatea noastră, ca și toate securitățile țărilor est-europene erau coordonate și aliniate la activitățile KGB. Și cum sub Hrușciov și Brejnev contraspionajul descoperă avantajele și deliciile furtului tehnico-economic (era firesc, de vreme ce capitalismul trebuia ajuns din urmă și întrecut), se trece la jefuirea sistematică a tehnicilor produse de țările capitaliste. Această hoție organizată instituțional devine înalt-patriotica sarcină a serviciilor de contrainformații comuniste.

De aici și stupefacția pe care o am în ultima vreme când văd ușurința cu care se pun în ecuație activitățile NSA, dezvăluite întregii lumi de „marele erou“ Snowden, cu activitățile serviciilor de tip Securitate, STASI, KGB etc. Vladimir Tismăneanu a avut recent undeva o foarte fericită formulare, care denunță exemplar sofismul sau confuzia care se ascund aici. „Una e“, spune el, „să aperi cetățenii de teroriști, alta să terorizezi cetățenii. Democrațiile liberale nu sunt amvon de biserică, paradis terestru etc. În momentul de față, ele se găsesc în pericol. Unul, în fond, mortal. A-l ignora este o probă de supiditate și iresponsabilitate.“ Ce să mai spunem de faptul că Snowden, dezgustat de „metodele de presiune“ din SUA, își găsește refugiul în inima democrației planetare - Rusia!

ANDREI OIȘTEANU:

Este o altă legendă care circulă în anumite medii pentru manipularea oamenilor de bună-credinţă: că se caută mai ales (sau numai) scriitorii şi artiştii turnători (nişte victime inocente), și nu ofițerii care i-au racolat (adevăraţii vinovaţi). Complet greșit! Sunt circa 1.200 de ofițeri de Securitate deconspirați de CNSAS (mult mai mulţi decât scriitorii informatori), iar numele lor sunt publicate în Monitorul Oficial. Doar că, sigur, e vorba de notorietate: pe nimeni nu interesează maiorul Ionescu, să zicem, dar interesează cazul lui Ștefan Augustin Doinaș sau al lui Mircea Iorgulescu.

ADRIAN CIOFLÂNCĂ (CNSAS):

Întreba d-l Liiceanu cum ne influențează Securitatea astăzi. Securitatea nu ne-a lăsat doar oameni, rețele de interese economice, tranzacții obscure de proprietăți, ci ne-a lăsat și multe idei la vedere. Citind dosare de cadre ale ofițerilor de Securitate, urmărind referate din diferite dosare de urmărire sau întrebările pe care le pun în anchete, se observă până la începutul anilor ‘70 un fel de academizare a securiștilor, adică încep să caute să termine o facultate, fac un doctorat, capătă un fel de validare academică pentru parcursul lor și nu e de ignorat faptul că Securitatea funcționează de la un punct încolo ca un fel de think-tank al regimului, al partidului. Puterea Securității se exercită nu doar prin faptul că aveau putere decizională, fizică asupra celor anchetați, ci și prin faptul că încep să aibă informații, să aibă acces la o anumită literatură, să producă idei. De aia e interesant de văzut în dosare cum se exercită calitățile de critic literar, critic de artă, istoric ale Securităţii. Pe specializare mea, în istoria Holocaustului, câteva linii mari din negaționismul care s-a simțit în anii ‘90 au fost cumva schițate în felul în care gândea Securitatea în anii ‘80.

Aspect din timpul dezbaterii

ANDREI PLEȘU:

Eu cred că în lume nici binele nu e perfect, nici răul nu e perfect. Dacă nu există sfinți pe toate drumurile, nici draci nu există pe toate drumurile și, omenește și creștinește, metafizic vorbind, mi-e greu să cred că în Securitate era o pepinieră de încornorați la fel de negri. Vor fi fost printre dânșii și oameni care trăiau dostoievskian. În primele luni la Ministerul Culturii, în ‘90, am primit vizita unui domn, îmbrăcat foarte neconvențional, care mi-a zis: „Nu vreau să vă spun cine sunt, lucrez în Securitate. Am simțit că trebuie să fac asta: am venit să vă spun că de la noi se trimit în continuare rapoarte despre miniștri la primul ministru“. Și mi-a arătat rapoartele făcute de instituție despre mine, trimise lui Petre Roman. Eu găsesc că ăsta era un securist bun. N-a câștigat nimic, a riscat, pentru că eu puteam să declanșez o anchetă şi să văd cine e. Nu știu nici până azi nici cum îl cheamă. Poate mai e și acum acolo. Dar el a făcut acest gest.

GABRIEL LIICEANU:

Am citit mult în domeniul memoriilor concentraționare. Știu prea bine, din mărturiile deținuților, că existau gardieni care se purtau mai omenește și alții care erau niște bestii. În același timp, este foarte greu să nu accepți că există momente în istorie în care relativitatea și jocul cu nuanțele își pierd sensul, în care departajarea dintre Bine și Rău capătă o tranșanță absolută. Există momente când poți opera cu ochii închiși în privința binelui și a răului. Atunci când te referi, de pildă, la NKVD sau Gestapo, nu ai cum să introduci relativitatea în discuție. Era tărâmul diavolului pur. De aceea, nu cred în teoria „securistului bun“ și a „securistului rău“. Simplul fapt de a lucra între zidurile acestei instituții era de la bun început, prin suma de nemernicii plănuite și acumulate acolo, o pășire pe teritoriul Răului perfect definit istoric. Deci nu poți să operezi cu nuanțe fine atunci când istoria se organizează în mod explicit în orizontul terorii. Mă nemulțumește profund să văd că amestecăm judecăți de tip creștin în evaluarea celor mai mari ticăloșii ale istoriei întrupate în instituții specializate.

MAGDA CÂRNECI:

Urmările a ceea ce s-a întâmplat înainte de ‘89 continuă să ne marcheze. Este de datoria noastră să continuăm să conștientizăm aceste sechele și toxine. Faptul că noi am acordat Premiul GDS Germinei Nagâț e o demonstrație că devenim din ce în ce mai lucizi despre acest lucru şi că trebuie să continuăm această operație de curățare psihică și de restructurare mentală, pentru care avem nevoie de instituții puternice care să funcționeze normal.

A consemnat: RĂZVAN BRĂILEANU