Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Farmacia amorului: plante şi licori afrodiziace
Andrei Oisteanu - - - -
2014-04-15
Cultura
0

Publicăm, în două numere consecutive, fragmente inedite dintr-o nouă ediţie, revăzută şi adăugită, a cărţii lui Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură. Volumul este sub tipar la Editura Polirom. Din lipsă de spaţiu, s-a renunţat la note.

Aşa cum o atestă cronicile săseşti, vră­ji­toarele valahe erau considerate ca fiind ce­le mai eficiente în privinţa utilizării rituale a plantelor pentru „farmece de dragoste“. Femeile şi fetele vrăjitoare susţineau că ştiu să asculte graiul buruienilor: „Florile şi toate buruienele – spu­ne o credinţă populară – vor­besc. Când te duci pe câmp, e aşa de frumos ci­ne ştie limba lor! Una zi­ce: «Ia-mă că eu sunt bu­nă de dragoste!» (...) Şi de boale şi de leacuri, de toa­te spun şi se îmbie. Numai trebuie să pricepi limba lor“.

În epoca premodernă, jupânesele din spaţiul românesc foloseau afionul (opiumul) în diferite situaţii, inclusiv când se retrăgeau în pat. Ne asigură vornicul Nicolae Văcărescu într-o scri­soare-poem din 1814 adresată nepotului său Iancu. Doamnele noastre nu mai gă­tesc „butincă“ cu mac, se plânge vor­ni­cul, şi asta pentru că: „Macul îl lasă de al­te ceasuri/ La ale patului foarte dulci pa­suri/ Când inimioara le face tac!“. Nu es­te prea clar dacă boierul Văcărescu se re­ferea la utilizarea afionului (în orele dulci ale nopţii) ca somnifer sau ca afrodiziac. A doua ipoteză nu este lipsită de temei. „Fe­tele pun flori de mac sub cap – con­s­tata Artur Gorovei (Credinţi şi superstiţii, 1915) – ca să le îndrăgească flăcăii“ (424, p. 128). Şi tot Gorovei (Descântecele ro­mâ­­nilor, 1931) a publicat unele descântece populare în care „mândruliţa din sat“ fa­ce vrăji „de dragoste“ iubitului cu o fier­tură de mac: „Şi cine l-a fermecat?/ Mân­druliţa lui din sat/ Cu trei maci din trei grădini,/ Cu apă din trei fântâni“.

La rândul său, şi folcloristul Tudor Pamfile (Dragostea în datina tineretului român, 1915), susţinea că „buruiana macului“ era utilizată de ţărăncile românce pentru a fa­ce bărbaţilor diverse vrăji de dragoste: „Hai, Joiano, la poiană/ Să săpăm o bu­ru­iană;/ Buruiana macului,/ Ca s-o dăm bărbatului“. Alteori, femeia îşi „vrăjeşte“ (îşi „orbeşte“) bărbatul cu „buruiana ma­cului“, ca să nu vadă că ea îl înşală cu un alt bărbat.

În Antichitate – atestă poetul Ovidiu –, fe­tele se spălau pe faţă cu zeamă de flori de mac pentru a-şi spori atractivitatea ero­tică: „Pe o femeie-am văzut cum muia-n apă rece maci proaspeţi,/ Cum după-ace­ea-i zdrobea şi se freca pe obraz“ (Me­di­camina faciei femineae). În poemul Re­me­diile iubirii (Remedia amoris), poetul roman descrie plante cu efecte afrodiziace („ierburi care în trup îţi trezesc ale Ve­nerei dorinţi“) şi altele care, dimpotrivă, sistează apetitul sexual („ele scot din trup ale Venerei porniri“). Tot Ovidiu, dar şi Pe­­troniu vorbesc despre o băutură făcută dintr-un amestec de plante afrodiziace nu­mită satureum, care conţinea şi planta aro­matică cimbru (lat. satureia): „[În bor­del] mi se părea că toţi (...) se îm­bă­ta­seră cu satureum“ (Petroniu, Satyricon I, 7 şi I, 20-21).

Vinul (alcoolul în general) este şi el o li­coa­re afrodiziacă, dar poate deveni ana­fro­diziacă dacă se depăşeşte o anumită mă­sură. Vorbind despre Remediile iubirii, Ovi­diu a înţeles că „darul lui Bachus“ stimulează por­nirile sexuale, dar băut în ex­ces poate avea efecte con­trare: „Vinul te pleacă spre Venus, prea mult însă nu bea dintr-însul/ Căci, îne­cate în vin, minţile tale se pierd“ (Remedia amoris). În aceeaşi epocă, medicul grec Rufus din Efes sus­ţi­nea şi el că actul sexual nu trebuie practicat după o beţie excesivă.

Ca să prindă curaj în noaptea nunţii, ca să se dezinhibe sexual, mirii erau puşi adesea să bea mult alcool. O aflăm de la Dimitrie Cantemir care, la începutul secolului al XVIII-lea, scria „despre obiceiurile de la nuntă“ ale moldovenilor: după ce au con­sumat cantităţi mari de băuturi alcoolice, mirii „mai deşartă încă vreo câteva pa­hare de vin“ chiar înainte de a intra în „odaia de culcare“ (Descriptio Mol­da­viae, 1714-1716). În loc să stimuleze actul se­xual, abuzul de alcool îl inhibă. Este unul dintre motivele (pe lângă emoţia şi lipsa de experienţă, enorma presiune psi­ho­lo­gică exercitată de comunitate asupra celor doi actanţi) pentru care uneori mirele nu izbuteşte să dezvirgineze mireasa. Lăutarii nunţilor de mahala taxau imediat astfel de evenimente ratate, când întâlnirea erotică nu se încheia „cu folos“: „Ginerică, gi­nerică,/ Dac-o fi la o adică,/ Ia mireasa, pune-o jos,/ Şi sărut-o cu folos./ Fă aşa cum este bine,/ C-a mai fost unul ca tine:/ Când a fost la o adică,/ Ea-i cerea, şi el... nimică!“.

În magia populară românească, una dintre „buruienile de dragoste“ era socotită a fi planta numită năvalnic (limba-cerbului, Phy­llitis scolopendrium). Frunze de nă­val­nic erau purtate de fete în sân, „căci, du­pă credinţa poporului, are puterea ma­gică de a face să năvălească peţitorii din toate părţile“. Fetele din Bucovina, afirmă Simeon Florea Marian (Sărbătorile la ro­mâni, 1898-1901), culegeau plantele nă­val­nic şi mătrăgună din pădure şi le puneau „la icoană“. Apoi le luau de acolo şi le pu­neau „sub brâu“ când mergeau la horă, „ca să fie jucate de feciori“. După cum se vede, „florile de dragoste“, cum le numea Sim.Fl. Marian, erau purtate de fetele ţă­rănci în locuri cu semnificaţie sexuală ma­joră: „în sân“ şi „sub brâu“.

Printre ţăranii români, mă­tră­gu­na este şi ea folosită pentru „vrăji de dragoste“ sau ca afro­diziac. „Mătrăguna este planta erotică prin excelenţă. Ea adu­ce dra­gos­te, căsă­torie şi fecunditate“, no­tează tran­şant Mircea Eliade. Goliciunea ri­tuală a vrăjitoarei culegătoare sau chiar mi­ma­rea actului sexual în preajma plantei care urmează să fie culeasă „încarcă“ mă­tră­gu­na cu astfel de calităţi magice. Fetele şi fe­meile tinere din Bistriţa‑Năsăud fac cu făi­nă (furată de la moară „cu mâna în­toar­să“), cu frunze de mătrăgună (culese con­form unui ritual magic bine stabilit) şi cu miere „o pastă pe care o lasă să se acreas­că“. „Se pune apoi [pasta] – ci­tea­ză Mir­cea Eliade o reţetă populară – fie în ţuică, fie în ceai, fie în cafea, fie într‑o plă­cintă pe care o oferă flăcăului pentru a‑i trezi dra­­gostea“: „Mătrăgună,/ Doam­nă bu­nă,/ Mă­rită‑mă’n astă lună./ De nu’n as­ta, în aia­laltă/ Numai să nu mai fiu fa­tă./ Nu te iau de bolunzit,/ Ci te iau de în­drăgit“.

Theodor Aman, Interior de serai, 1863, ulei pe pânză (detaliu), MNAR

Mătrăguna – scria Simeon Fl. Marian în 1880 – are excelente calităţi terapeutice şi afrodiziace, „atât e rău că acest me­di­ca­ment cam înnebuneşte pe cei ce‑l în­tre­buinţează“. Vezi zicala populară [Eşti ne­bun de] parcă ai mâncat mătrăgună“. La fel se întâmplă cu seminţele de ciumăfaie (Datura stramonium), zisă şi nebuneală. Din ele se prepară filtre pentru „farmece de dragoste şi vrăji de ură“. Dar „dacă bei mai multe, atunci înnebuneşti“ (Bo­tanica poporană română). Pe la 1890, un etnolog german, Heinrich von Wlislocki, interesat de obiceiurile romilor nomazi din Transilvania, nota faptul că, chiar îna­inte de noaptea nunţii, trupurile mirilor erau spălate cu apă şi frecate „cu o traistă din piele de nevăstuică umplută cu se­minţe de ciumăfaie“. Graniţa este subţire şi este dată de doza utilizată, între re­me­diu sau afrodiziac şi substanţă alienantă sau chiar letală. Paracelsus avea dreptate: So­la dosis facit venenum.

Ca specialist în „arta de a iubi“ (Ars aman­di, II), poetul Ovidiu îşi ridica vocea îm­potriva „filtrelor afrodiziace date fe­te­lor“, preparate probabil pe baza aceloraşi plante psihotrope: „Nu buruiana Medeei aprinde în piepturi iubirea,/ Nici vreun descântec adus de la al marsilor neam./ Nu da copilei iubite să bea vreo fiertură de ierburi!/ Doar vătămare aduc şi mâ­nioase porniri./ Cât mai departe de tine asemenea fapte urâte!/ Prin vrednicie s-ajungi dragostea ei s-o câştigi“.

Cânepa, chiar şi specia europeană (Cannabis sativa), conţine şi ea alcaloizi afrodiziaci. Charles Bau­delaire (Les Paradis artificiels, 1860) scria despre „ameţelile ciu­date“ pe care le suferă, „în timpul se­cerişului cânepii, muncitorii, bărbaţi şi femei; s‑ar zice că din plantele secerate se ridică o miasmă perfidă care le tul­bu­ră minţile“. Şi în unele zone româneşti es­te atestată interdicţia de a dormi într‑un lan de cânepă proaspăt secerată. Pot apă­rea tulburări, inclusiv sexuale, aşa cum se sugerează într‑un cântec popular: „A zis le­lea că mi‑a da/ Când s‑a coace câ­ne­pa/ Ş‑a duce‑o la topitoare/ Şi mi‑a da dintre picioare“.

Dar cânepa şi actul sexual par că se po­tenţează reciproc, relaţia dintre ele func­ţionând cumva în ambele sensuri. Re­col­tarea şi pre­lucrarea cânepii pot induce im­pulsuri erotice lucrătorilor, iar actul se­xual (sau mimarea lui) poate spori magic creşterea cânepii (conform principiului popular: „Unde şade dragostea,/ În­ver­zeşte pajiştea“). Etnologul Traian Herseni a descris un ritual arhaic de creştere a fer­tilităţii cânepii atestat în Ţara Oltului: „O practică magică de fertilzare a cânepii prin act sexual săvârşit chiar acolo, pe ră­zor“. Vezi şi formulele erotice aluzive din folclorul românesc, de tipul: „Mi s-a copt cânepa/ Şî îmi saltă inima/ S-o cu­leg cu mândra mea“. De altfel, cânepa joa­că un rol magic şi în practicile rituale de predestinare maritală. În ajun de Cră­ciun, fetele din nordul Moldovei (Bo­to­şani) seamănă seminţe de cânepă şi zic: „Eu nu samăn cânepă pentru pânză de cămeşe, că am, dar samăn drum ursitorului, în vis să‑l visez şi aievea să‑l văz“.

În fine, o altă plantă care trebuie amintită în acest context este Iarba-lui-Tatin sau tă­­tăneasă (Symphytum officinale). Este o plantă care conţine alcaloizi şi care, plă­mădită în rachiu, avea efecte analgezice, fi­ind un leac bun contra durerilor de dinţi, de cap, de mitră, de splină, de rinichi etc. (88, pp. 117-118). În unele părţi ale ţării, tă­tăneasa era utilizată şi în scopuri afro­diziace. Într-una dintre prozele lui Nicolae Velea (Întâlnire târzie, 1981), planta tă­tă­neasa aţâţa impulsurile sexuale ale băr­ba­ţilor, inclusiv în noaptea nunţii: „Vă­du­vele sau femeile cu bărbaţi pe front, care aveau copii mărişori, în stare să în­ţe­lea­gă neruşinările, îşi trimiteau copiii mici să culeagă tătăneasă atunci când puneau mâna pe câte un proaspăt întors de pe front, în trecere spre familia din oraşul sau satul lui“. //

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
6705
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22