Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


"Fara competente, nimic nu functioneaza; fara caractere, totul se iroseste"
Horia-roman Patapievici - - - -
2008-05-14
Dialog
0

Nimeni nu va ignora: sunteti injurat, sunteti adulat, sunteti corectat, laudat si alte “at”-uri in toate publicatiile, pe mai toate blogurile. Va place sa fiti in centrul atentiei?

Nu, nu imi place sa fiu in centrul atentiei decat la medic sau in relatia cu oficialitatile. In rest, nu. De altfel, nimic din ce fac nu fac pentru a atrage atentia asupra mea. Mai degraba contrariul. Nu ma comport ca o vedeta. Nu practic limbajul contondent (desi imi sta de atatea ori pe limba...), de la Scrisorile catre Alexandru Paleologu limbajul meu public este mai mult decat moderat. Ma abtin sa polemizez. Am facut-o, de dragul argumentului, cu Andrei Cornea, in conditii de perfecta civilitate. Chiar si pe cei care ma scot din minti (si sunt destui!), fie din presa, din parlament, guvern ori alte structuri institutionale, chiar si pe acestia ii tratez neutru si urban, mai degraba construiesc un argument impotriva a ceea ce fac ori sustin decat sa recurg la un argument ad personam. Cum stiti, insa, atacurile la persoana nu doar ca poseda posibilitati stilistice incomparabile, dar in unele cazuri constituie singurul limbaj adecvat.

Se consuma multa energie intr-o logica conflictuala pro si anti-Patapievici pe care n-o inteleg foarte bine. Am incercat sa inteleg, am intrebat: de ce? Nimeni n-a putut sa-mi dea un raspuns care sa ma convinga.

Daca e sa ne mentinem in afara umorilor, adica facand abstractie de ura fantasmatica fata de persoana mea fizica ori intelectuala, raspunsul poate fi dat examinand argumentele invocate impotriva mea. Primele atacuri vehemente au fost starnite de unele pasaje din scrisorile catre Alexandru Paleologu, din volumul Politice. Era in 1996. Cei iritati au fost nationalistii, care fac din respectarea anumitor tabuuri verbale dovada absoluta a patriotismului. Imediat mi s-a pus la indoiala originea romaneasca si, cu celeritate, mi s-a lipit pe frunte eticheta de antiroman. In ’96 sau ’97, un numar de sapte universitari de la Cluj au cerut Ministerului Justitiei, nici mai mult, nici mai putin decat sa mi se retraga cetatenia romana pe motiv ca as fi un pericol pentru integritatea statala a Romaniei! Textul scrisorii a fost publicat intr-o revista din Cluj, a carei copie o am. Pentru multi astfel de nationalisti asa am ramas stigmatizat fara putinta de salvare ca dusman al Romaniei, pana in ziua de azi. De fiecare data cand ma duc in parlament sa sustin bugetul ICR, patriotii indignati din anumite partide raspandesc in cutia postala a tuturor parlamentarilor o copie xerox a paginii din Politice care contine corpul delict de antiromanism. Vinii constituite de acest delict i s-a adaugat, incepand din 2002, rastalmacirea unui articol despre Eminescu, publicat in revista Flacara, in care deplangeam faptul ca pentru relativistii si oportunistii corecti politic de azi, dominanti in multe facultati, Eminescu a devenit “cadavrul nostru din debara”. Impotriva sensului textului, dar in acord cu fantasma lor anti-Patapievici, nationalistii au pretins ca pentru mine Eminescu este cadavrul din debara si, drept urmare, mi-au mai lipit o eticheta, aceea de “detractor” si “ucigas” al lui Eminescu.

Nu doar nationalistii va ataca.

Asa e. Atacul nationalistilor a fost doar primul, cronologic vorbind. Al doilea atac a fost al corectilor politic, in doua reprize: prima, in 1998-1999, pornind de la cateva articole publicate in 22 (Comunismul american, Deriva ideologica, Minoritati imperiale), a doua, in 2001-2002, prilejuita de aparitia Omului recent. Primul episod al atacului corectilor politic (o secta ideologica la fel de nociva si de intoleranta ca si a ultranationalistilor) e mai putin cunoscut, dar asupra mea a avut efecte emotionale devastatoare. Atacul nationalistilor, cu exceptia catorva flegme pe care le-am primit pe strada, nu m-a afectat cat m-a afectat atacul acestor fanatici. Un numar de patru autori cu nume rituale (de roman, de evreu, de anglo-saxon, de femeie) au trimis mai multor universitati din America de Nord o circulara-denunt, in care, pretinzand ca sunt cercetatori sincer si dezinteresat ingrijorati de soarta democratiei din Europa de Sud-Est (Tismaneanu, rugat de mine, a incercat sa dea de urma lor in sistemul universitar nord-american si nu i-a putut identifica), semnalau cazul meu ca fiind al unui extrem de periculos nationalist roman, fundamentalist ortodox, suprematist alb, antimaghiar, antisemit (latent), antifeminist si antiamerican. Se spunea acolo ca, sub aparenta a ceea ce profesez pe fata, liberalismul clasic, reiau de fapt si reactualizez ideologia fascista a legionarilor interbelici. Acestui denunt i-a urmat altul, adresat lui George Soros de o anume Deniz Roman, din Canada, care relua acuzatiile din scrisoarea celor patru si sugera retragerea mea din Board-ul National al Fundatiei Soros, din care faceam pe atunci parte. Soros a cerut sa fiu dat afara, dar unii dintre colegii mei din Board s-au opus. Unii. Am plecat cu prima ocazie, scarbit. In tara, tot atunci, Mihaela Miroiu a dat semnalul stigmatizarii mele ca ultraconservator, in cartea ei Societatea retro, unde autoarea ma zugravea, pornind tot de la textele scrisorii celor patru, ca fiind, alaturi de PDSR, principala stavila in calea progresului Romaniei pe calea corectitudinii politice, in care Miroiu vedea singurul viitor dezirabil (nu intru in amanunte: pentru autoare, principalul continut progresist al statului de drept este ideologia corectitudinii politice). In fine, in 2002 a fost desantul Observatorului cultural impotriva cartii mele Omul recent si a mea, ca persoana, in care, alaturi de cateva obiectii la continutul cartii si al pozitiilor mele filozofice, eram denuntat drept un fundamentalist ortodox si un criptolegionar. Pornind probabil de la o antipatie personala, Ion Bogdan Lefter a reusit sa declanseze cea mai murdara campanie de denigrare a cuiva de dupa campaniile ultranationalistilor, scotand astfel la iveala identitatea de fanatism a celor doua extremisme, nationalismul si corectitudinea politica. Ma rog, e o istorie care continua...

 

Intelectualul si politica

 

O buna parte dintre atacurile din ultimii ani au fost generate de faptul ca v-ati pozitionat ferm de partea presedintelui Traian Basescu in disputele politice interne. La aproape 19 ani de la revolutie, credeti ca mai este nevoie de intelectuali in spatiul public care sa-si asume raspicat opinii politice?

Sunt astazi unii care, luand exemplul declararii unor decese memorabile (toate false), precum “moartea autorului” (Roland Barthes) ori “moartea omului” (Michel Foucault), vor sa declare, dupa prabusirea comunismului european, moartea intelectualului. E o prostie. Desi, daca ar fi sa fiu malitios, as putea psihanaliza aici convingerea ca intelectualul veritabil poate fi doar comunist: a murit comunismul, a murit si Intelectualul, cu majuscula. Poate ca intelectualul nu va mai avea rolul proeminent pe care l-a avut in sec. XX (un rol adeseori deplorabil). Daca intelectualul-tip este Sartre, atunci e probabil ca nimeni nu va mai avea o influenta atat de mare cum a avut el in anii ’50 si ’60. Dar sa spui ca intelectualul nu va mai avea un rol in cetate este sa-i negi intelectualului statutul de cetatean. Cetatenii asigura existenta spatiului public votand, intelectualii formuland judecati de valoare publice. Asa cum cetatenii isi exprima conceptia despre binele comun votand, intelectualii contribuie la identificarea si realizarea lui prin dezbaterea publica. Intelectualii joaca acelasi rol ca presa, dar nu in zona stabilirii faptelor, ci in zona formularii judecatilor relevante, a opiniilor. Miza este dubla: conservarea spatiului public si promovarea binelui public. Paraponul impotriva intelectualilor vine din ideea ca a fi intelectual este un privilegiu si multi, vazand ca nu reusesc sa joace rolul unui intelectual, desi au studii, vorbesc la televizor si scriu in presa, vor sa desfiinteze “privilegiul” pentru ca nu beneficiaza de el. A fi intelectual nu este un fel de pasaport de audienta si de vizibilitate publica, pe care il capeti in functie de cine stie ce merite. Teza care spune ca intelectualul are audienta la publicul larg deoarece si-a castigat mai intai o autoritate epistemica in fata publicului restrans al specialitatii, care l-a confirmat, si pe care si-a transferat-o apoi in mod ilegitim in spatiul public, mi se pare una falsa. Sartre nu ca urmare a autoritatii epistemice pe care ar fi capatat-o prin omologarea valorii lucrarii sale L’Être et le Néant in lumea savantilor a devenit el Intelectualul cu majuscula pe care il stim. Nici vorba! A fost recunoscut drept Intelectual pentru ca a articulat cu un incomparabil talent judecati si prejudecati ale timpului sau, in care lumea a identificat binele comun spre care nazuia. Zola ar fi putut fi un romancier mediocru - ceea ce nu e, desigur, cazul - si, cu toate astea, rolul sau in afacerea Dreyfus ar fi fost acelasi, pentru ca el a articulat incomparabil binele comun al cauzei prin formidabilul sau J’accuse!, nu prin calitatea romanelor sale. Nu e vorba, deci, de niciun transfer epistemic, ci de un alt tip de autoritate, castigata sur place, hic et nunc, in spatiul public si numai in el, care are legatura cu capacitatea sa de a articula in mod convingator o idee despre binele comun. Rolul sau public si talentul cu care dovedeste ca poate articula judecati de interes comun il fac pe omul cu studii sa devina (un timp) intelectual, nu autoritatea sa epistemica castigata in comunitatea savantilor, in afara arenei publice.

Bogdan Olteanu si PNTCD va acuzau, cu ceva timp in urma, ca prin pozitii publice nu faceti decat sa impingeti Romania spre un regim de tip fascist.

Ce aberatie! Analogia ca noi am face astazi ce au facut intelectualii care l-au sprijinit pe Carol al II-lea, consolidand un regim autoritar, e o prostie. Dar, trebuie spus, e o prostie-instrument, nu o idiotie pur si simplu: este un instrument de stigmatizare a adversarului, care functioneaza in fata publicului intocmai cum au functionat acuzatiile aduse impotriva mea de nationalisti ori de corectii politic, prin decredibilizare publica. Nationalistii ma zugraveau ca pe un om care nu isi iubeste tara, iar corectii politic ca pe dusman al drepturilor omului si al egalitatii dintre oameni. In acelasi fel, Olteanu lupta cu noi (care “noi”? - si acest “noi” este o frauda conspirationista) nu criticandu-ne ideile, ci prezentandu-le drept contrare democratiei (democrat fiind, evident, el!), iar pe “noi” drept adulatori ai tiraniei. Pueril, fireste, dar abject. Si, fiind abject, devine, in lumea noastra cel putin, si eficace. De unde folosirea intensiva a acestui mecanism de stigmatizare.

 

Intelectualul si serviciul public

 

Au ce sa caute intelectualii in serviciul public, in fruntea unor institutii, sau e nevoie de manageri profesionisti?

Cred ca presupozitia pe care se bazeaza aceasta credinta, ca institutiile pot fi conduse bine doar de manageri, de oameni care au studii de stiinta organizarii, este una dintre erorile tipice ale epocii noastre hipertehnologizate. Ideea ca numai specialistii si tehnocratii ar fi indicati sa ocupe pozitii de conducere sta sau cade impreuna cu credinta ca societatea poate fi redusa la schema de functionare a unui mecanism, iar scopurile oamenilor, daca sunt realiste, pot fi descompuse in algoritmi cuantificabili si planificabili. Daca este asa, atunci este evident ca anume inginerul, ca specialist in natura mecanismelor, a felului in care acestea pot fi construite si reparate, este cel care poseda solutia optima la toate problemele, iar aceste probleme, fiind de natura mecanica, admit, fireste, numai solutii tehnice. Inarmat cu manualul de intrebuintare potrivit, managerul poate deci depana societatea. Cred ca acest punct de vedere este complet gresit. Nu vreau sa spun ca managementul este o prostie, sustin doar ca este o prostie sa asimilezi managementul cu politica, iar identificarea scopurilor adecvate cu administrarea mijloacelor potrivite. Fireste, inginerii administratiei sunt foarte utili, dar e gresit sa facem din ei niste vraci salvatori.

Se vorbeste despre putinatatea cadrelor, despre absenta specialistilor, despre competente foarte limitate pe anumite domenii, despre urgenta formarii unei birocratii, in sens vest-european. Este nevoie de o birocratie, fara de care nu poti sa modernizezi Romania. Asta aveam eu in vedere.

Aha, acum inteleg. Da, pentru atingerea unor scopuri institutionale e limpede nevoie de competente precise, exercitate cu responsabilitate, si de caractere. Fara competente, nimic nu functioneaza; fara caractere, totul se iroseste.

S-a scris si s-a spus ca Romania bate pasul pe loc si pentru ca nu are o birocratie care s-o administreze bine. N-am avut ragazul, tihna sa formam aceasta birocratie. Astazi, la aproape un an si jumatate de la momentul aderarii la UE, vedem ca riscam sa pierdem programe de sute de milioane si miliarde, neavand aceasta birocratie. Prioritatea Romaniei in acest moment ar trebui sa fie formarea unei birocratii in sensul vest-european.

Da, dar stiti cum as nuanta ce spuneti? Nu trebuie construita o birocratie de dragul ideii ca birocratia in sens weberian e rationala. Stiu din proprie experienta cum nu functioneaza o institutie: nu functioneaza ca intreg rational, cu finalitate fixata dinainte. Ceea ce nu functioneaza este agregarea coordonata a elementelor specializate, care nu se comporta intre ele si fata de intreg ca subansambluri ale unei aceleiasi masini, ci cand local functioneaza, ca elemente disparate ale mai multor masini, incompatibile intre ele. O naveta spatiala nu functioneaza daca pui sa functioneze impreuna sasiul unui Mercedes cu motorul unui elicopter si cu aripile unui Airbus.

E vorba de absenta culturii institutionale?

Da. Dar ce inseamna cultura institutionala? Pe exemplul pe care l-am dat, cultura institutionala inseamna, in primul rand, doua lucruri: ca fiecare compartiment sa faca bine ceea ce trebuie sa faca potrivit functiei lui si ca functionarea locala a tuturor compartimentelor sa se adune coerent in finalitatea globala a ansamblului. Al treilea element este capacitatea fiecarui compartiment, din perspectiva sa (nu a ansamblului), de a se raporta critic la modul in care functioneaza, adica sa aiba un feedback intern, nu unul care sa vina de la conducere. Daca aceste trei elemente sunt realizate, atunci institutia functioneaza. Asta inseamna, dupa mine, cultura institutionala: trebuie sa stii ce faci, trebuie sa stii sa o faci in echipa si trebuie sa stii sa te raportezi critic la activitatea ta, adica sa fii responsabil. Daca ai aceste trei lucruri, ca unitate, atunci institutia functioneaza. Cu conditia, fireste, sa existe o strategie rationala a ceea ce este de facut. Si, daca le ai pe astea patru, atunci institutia functioneaza. Aceasta este, de fapt, cultura institutionala.

Stiti ce nu merge la noi? Unu: sunt putini specialisti adevarati, adica oameni care sa aiba expertiza clara. Daca esti jurist, de pilda, ce inseamna sa ai o expertiza eficace in Romania? Inseamna sa reusesti sa intelegi, din noianul asta de legi care adesea se blocheaza sau se contrazic unele pe altele, care este solutia legala ca lucrul pe care il ai de facut sa poata fi facut. De obicei, juristii nostri gasesc fara gres cea mai buna explicatie legala pentru care lucrul, din punct de vedere legal, nu poate functiona. De aceea, cand le ceri expertiza, te pun in aporie. Juristul competent este tocmai acela care, in acest noian de legi contradictorii, gaseste calea legala ca sa faca treaba sa functioneze.

Ca o tara sa functioneze nu ai nevoie numai de juristi buni. Ai nevoie de administratori competenti, de la comuna din judetul Suceava, la sectorul din Bucuresti.

Sunt doua tipuri de competente. Este o competenta pe care as numi-o tehnica si asta defineste compartimentele de functionare din orice institutie. Si trebuie sa fie o competenta pe care refuz sa o numesc manageriala, o competenta strategica, cumva, care implica o competenta a ceea ce si cum trebuie facut. In fond, competentele tehnice, adica mijloacele, vin dupa si in sprijinul competentelor nontehnice, care fixeaza scopurile.

Ce faci cand in institutii ai oameni cu niciun fel de competenta pe domeniile respective?

Nu se poate face nimic.

Cum misti tara din loc, cum faci pasii intr-o directie buna, fara aceasta elita birocratica?

Daca asa e formulata problema, atunci raspunsul e inevitabil: nu se poate. Dar suntem in viata reala si in viata reala, deoarece nimic nu este absolut rau si nici lipsurile nu sunt absolute, poti intotdeauna sa faci cate ceva. Nu ma refer la carpaceala, care e mai rea decat absenta, ci ma refer la progresele care pot fi facute. Sunt multe locuri in care au fost facute anumite progrese. Toata problema este ca aceste progrese izolate facute de unii sa poata fi continuate de altii, iar pasii razleti sa poata construi o cadenta sau o figura de dans. Problema noastra, la ora actuala, nu este ca nu am avea competente, ci ca nu sunt suficient de multe pentru a se agrega spontan intr-o finalitate in acord cu viziunea pe care cei mai multi dintre noi o avem asupra binelui comun. Problema noastra este ca nu reusim sa insumam contributiile individuale. Aporia noastra este maioneza care nu se leaga. Cineva a stricat maioneza.

Atunci sa punem putina sare de lamaie si sa o legam.

Da, daca ai sarea de lamaie, ceea ce este un fel de deus ex machina. Cine mai are azi un zeu la indemana? Solutia este sa izolezi o parte a maionezei si acolo sa creezi un nucleu de maioneza buna, de la care pornind sa incepi sa incorporezi apoi, pas cu pas, si restul maionezei taiate. Asta in termeni de maioneza. In rest, problema noastra e ca noi nu reusim sa insumam contributiile bune. La noi, bunul nu se aduna, iar raul, de aceea, se face beton.

Dar daca am incerca sa schimbam regulile jocului, adica sa modificam Constitutia? O alta Constitutie ar putea sa ne scoata din blocaj? Sau nu credeti ca suntem intr-un blocaj?

Ba da, suntem. Raspunsul e: ar putea. Dar eu nu vad cum s-ar putea face. In actualul climat de confruntare si suspiciune, daca presedintele Basescu ar propune un tip de modificare constitutionala, sigur nu va fi acceptata, pentru ca a fost propusa de el. Daca parlamentul ar propune-o, atunci, judecand dupa insolenta cu care impune justitiei imunitate pentru parlamentarii penali, ar fi sigur o schimbare indezirabila, in sensul consolidarii unei caste politice inexpugnabile. Ar fi ceva care va accentua blocajul, nu il va elimina. Care sunt oamenii care conduc, de fapt, din punct de vedere juridic, parlamentul? Sunt doi: Sergiu Andon si Lucian Bolcas. Cu acestia doi nu poti sa faci o reforma. Poti sa faci o contrareforma: este ceea ce se intampla acum cu acea comisie care decide in locul justitiei daca parlamentarii pot fi ori nu pot fi judecati si unde cei doi joaca un rol hotarator. Iar asta ridica o alta chestiune, care e de natura filozofica. Cum se poate ca parlamentul, care are atatea sute de membri reprezentativi pentru tot corpul politic, sa ajunga sa fie dominat, in deciziile lui, de comisii care determina integral votul din plen, iar comisiile sa fie la cheremul catorva experti, care sunt orice, numai reprezentativi nu? De fapt, asa cum functioneaza acum, parlamentul este in mana a mai putin de zece oameni, pe care, direct, nu i-ar alege nimeni si care, culmea, mai sunt si intens antipatizati de mai toata lumea. Asta este realitatea, care ilustreaza perfect legea de fier a oligarhiei pe care a formulat-o Robert Michels. Pe functionarea unei structuri eminamente reprezentative si democratice, cum este parlamentul, noi verificam perfect legea de fier a oligarhiei...

Asta ne face sa ratam un nou inceput. L-am mai ratat la 1918. L-am mai ratat in decembrie 1989.

Eu nu vad asa. Avem de-a face cu un proces. Nu trebuie sa nu vedem padurea de cativa copaci, de copacul Bolcas si de copacul Andon. Si ei fac parte dintr-un proces global, care, pe de o parte, le limiteaza eficacitatea actiunilor si, pe de alta parte, le-o integreaza intr-un curs care nu depinde de ei, oricata putere locala ar avea. Toti avem un termen. Si acesti parlamentari au, si acesti guvernanti, si acesti oligarhi. Toti au. Iar procesul global este in favoarea noastra. Deci nu e chiar atat de dramatic. Eu nu cred ca am ratat.

Ganditi-va totusi cat de dramatica si frustranta a fost istoria noastra dupa prabusirea comunismului. Am avut contrarevolutia instaurata de regimul Iliescu. Un inceput mai prost nu se poate imagina. Lui Cioran, care se simtise mandru ca e roman in decembrie ’89, dupa o luna nu ii venea sa creada cat de bine ii verificam, in dezastruos, teoriile despre vocatia de esec a romanilor. Cat de bine eram vazuti de toata lumea la sfarsitul lui decembrie ’89 si cu cata spaima, uimire si oroare se uita la noi Europa la un an de la revolutie, avand deja la activ trei mineriade, un conflict interetnic si o situatie politica de o neclaritate tenebroasa!

Si in ciuda faptului ca Iliescu a condus Romania 10 ani, Romania este membra NATO si in Uniunea Europeana.

Exact. Acum o jumatate de secol procesul global era impotriva noastra. Din 1989, in ciuda gafelor noastre si a vointei de a ne duce impotriva lui a regimului Iliescu, procesul e in favoarea noastra. Daca ne uitam cine sustinea economia de piata, proprietatea privata, NATO si UE in anul 1990, descoperim un mic grup de intelectuali grupat in jurul revistei 22 si al GDS, un mic grup de jurnalisti grupat in jurul Romaniei libere. Si cam atat. In schimb, cine era atunci impotriva proprietatii private, impotriva capitalismului, impotriva NATO? Guvernul si, cu televiziunea pe care o controla dictatorial, toata tara. Acesta este adevarul. La numai zece ani, agenda publica a clasei politice continea si statul de drept, si proprietatea privata, si capitalismul, si integrarea europeana, si alianta militara cu NATO s.a.m.d. Aceasta este puterea procesului.

Contrarevolutia Tg. Mures in martie, mineriadele incepand cu cea din ianuarie si, totusi, Iliescu, care a condus Romania in momentul integrarii in NATO, a contribuit la integrarea in UE. E victoria lui Iliescu?

Nu. Este o victorie a ideilor impotriva carora el a luptat din rasputeri, uneori cu mijloace violente (mineriadele) si pe care el, oportunistic, a trebuit sa le adopte dupa ce a pierdut marele sprijin pe care il avea in Uniunea Sovietica. De fapt, decesul ideilor contrarevolutiei lui Ion Iliescu a fost in doua etape: 19 august 1991, puciul de la Moscova, si decembrie 1991, cand Uniunea Sovietica inceteaza sa mai existe. Dupa 1991, urmeaza, lent, reorientarea regimului Iliescu spre politica realista de integrare euroatlantica, reorientare pe care a pecetluit-o si accelerat-o infrangerea sa din 1996. In 2000, cand a revenit la putere, adoptase integral agenda procesului de care vorbesc.

 

Modernizarea: prezenta proiectului pasoptist

 

Odata cu integrarea in NATO si UE, Romania incheie punerea in opera a proiectului generatiei pasoptiste. Sau nu incheie proiectul pasoptist?

Cadrul intrebarii pe care mi-o puneti marcheaza, de fapt, un proces istoric mult mai amplu. Este procesul modernizarii. Putem conveni ca este procesul modernizarii. In secolul XIX, Principatele Romane si mai apoi Romania se angajeaza pe o linie de destin care difera drastic de linia de destin in care erau angrenate Principatele Romane un secol mai devreme. Este un punct de inflexiune dramatic, pe care il putem fixa in 1821 si a carui constiinta de sine este afirmata prin generatia de la 1848. Noi ne aflam in continuarea acestui proces istoric, pe care regimul comunist a pretins ca il continua, dar pe care l-a contrazis sever, printr-un vast si violent proces de pseudo-modernizare. Comunismul a invocat temele modernizarii, dar le-a contrazis prin intentia lui totalitara si prin falsificarea sistemului economic modern, capitalismul. Raman totusi elementele sociale, cum sunt urbanizarea, alfabetizarea si secularizarea, care, desi fortate si lipsite de constiinta sociala de sine, s-au inscris indelebil in trunchiul modernizarii romanesti. Ei bine, dupa ’90, societatea romaneasca a trebuit sa-si redescopere veritabila agenda politica si filozofica a procesului in care generatia pasoptista a angrenat-o, careia comunismul i-a substituit o alta, improprie, pretinzand ca o realizeaza. Aceasta agenda filozofica este procesul modernizarii, iar agenda politica consta in programul transformarii liberale a unui popor de tarani intr-o societate democratica de cetateni.

Ce mai ramane din programul pasoptist dupa integrarea in NATO si UE?

Totul, deoarece programul pasoptist este un cadru: modernizarea, care nu are o regula de inchidere. Ea nu este incheiata nici pentru statele care au inventat-o. Integrarea reformuleaza juridic si politic cadrul. Pentru prima oara, cadrul local este cel global european: Romania de azi apartine aceluiasi continuum juridic si politic caruia ii apartin si modelele sale culturale si politice de totdeauna, tarile Europei Occidentale. Acum abia s-a realizat, in fine, cadrul pentru care pasoptistii militasera si pe care, din motive evidente, nu indraznisera sa il viseze atat de vast, nici in profunzime (desfiintarea granitelor din interiorul Europei), nici ca intindere (Romania fiind parte dintr-o alianta militara care merge de la Pacific pana dincolo de Marea Neagra, la granita de est a Turciei).

Ce mai ramane de facut?

Ramane de implinit aventura propriu-zis nationala, nu in sens nationalist, ci in sens cultural, civil: formarea societatii democratice de cetateni.

Agenda ne este data de programul pasoptist sau e nevoie sa facem un efort intelectual sa articulam un alt proiect care sa dea sens, coerenta prezentei noastre in UE, NATO?

Programul pasoptist avea ca program politic formarea unui stat roman unit si independent, cu destin european. Din punct de vedere social, prosperitatea si egalitatea. Din punct de vedere cultural, inventarea concreta, nu ideologica, a natiunii romane. Ceea ce inseamna identificarea unui temei de unificare interna a natiunii romane care nu mai poate fi (integral) religios si care trebuie sa fie (preponderent) cultural-politic. Acest lucru se face, de fapt, incontinuu. Fapt ilustrat de toate marile natiuni istorice. E valabil, cu atat mai mult, si pentru Romania, care si-a inventat o cultura moderna in mai putin de un secol. Putem intelege cat de profund a fost succesul “revolutiei culturale” declansate de pasoptisti, daca ne gandim cat de stangace erau scrisorile lor scrise in limba romana, fata de fluenta si firescul scrisorilor lor in limba franceza. Maturitatea exprimarii lor franceze, fata de imaturitatea expresiei lor romanesti masoara succesul programului lor cultural, in oglinda valorii literaturii romane moderne de azi. Ei bine, acest lucru a fost realizat in mai putin de o suta de ani, iar cultura romana moderna este miezul in jurul caruia s-a construit noua unitate a natiunii romane, cu noile ei sensibilitati si reflexe. Prin ea se construieste in continuare spiritul nostru public, dar cu ajutorul institutiilor, al economiei, al vietii politice.

Intrucat o natiune este un plebiscit de fiecare zi, totul este mereu de facut, dar nu de la zero, ci de la tot ceea ce deja s-a realizat. Or, exista o continuitate a programului pasoptist cu totul remarcabila. Gandirea geopolitica a lui Kogalniceanu din discursul inaugural de la Academia Mihaileana din 1835 era si a lui P.P. Carp in ultimul sau discurs tinut in parlament, in 1916, pe care l-a confirmat E. Lovinescu in 1943, cand isi incheia ciclul junimist si care anima si azi politica noastra in interiorul NATO. Politica Marii Negre e un alt fel de a reafirma principiile de politica externa formulate de P.P. Carp in faimosul discurs.

Destramarea URSS a impins Rusia cu 1.000 de km spre Est. De Rusia ne separa un nou stat, Ucraina. S-a schimbat cadrul geopolitic in care fiinteaza Romania. Destinul ei este altul. De altfel, unirea cea mica si modernizarea au fost facute tocmai pentru a bloca accesul Rusiei la gurile Dunarii, drumul Rusiei spre Stramtori, dupa razboiul Crimeei. N-ar trebui acum sa ne concentram - cum spuneati intr-un editorial din Evenimentul zilei - asupra fondului, a continutului? Ca sa nu ramanem cu institutii frumoase, cu nume pompoase, dar lipsite de continut?

Procesul ne e favorabil acum, din 1999, cum ne-a fost in 1859, in 1877 si in 1918. Cand spun “ne”, cine suntem noi? Noi suntem a cincea sau a sasea generatie pasoptista. Asa vad politica romaneasca si destinul romanesc, in termeni de realizare ori zadarnicire a programului pasoptist. Aceasta este modernitatea noastra. Pentru mine, oamenii politici se impart in doua categorii: cei care accepta programul pasoptist, si se integreaza astfel in continuitatea generatiilor pasoptiste, si cei care il resping si, astfel, rup continuitatea destinului nostru modern. Exista anumite virtuti etice asociate programului pasoptist: nesimtirea si setea de chiverniseala a unei mari parti din clasa noastra politica de azi o descalifica de la posteritatea pasoptista. In acelasi timp, nu trebuie uitata perspectiva de ansamblu. As dori sa evoc un cuvant al lui Ken Jowit, rostit la Wilson Center in noiembrie trecut, cu ocazia unei conferinte organizate in capitala Statelor Unite de ICR. A spus: “Prin afilierea la NATO si prezenta in UE, Romania se bucura de o situatie politica si militara mai buna decat tot ce a cunoscut ea de cinci sute de ani incoace. Asa incat, desi, cu siguranta, totul e de criticat in politica voastra interna (se adresa romanilor din sala), nu uitati nicio clipa the broad picture: the broad picture este ca va aflati intr-o situatie politico-militara mai buna decat tot ce a cunoscut Romania de o jumatate de mileniu. Este momentul vostru”. Asa cred si eu. Sa ne bucuram de faptul ca putem lucra ca o generatie pasoptista si sa nu ratam aceasta sansa istorica.

 

Interviu realizat de Armand Gosu

TAGS :
Warning: mysql_fetch_object(): supplied argument is not a valid MySQL result resource in /home/rev22/public_html/system/functions/query_function.php on line 24
Mai multe din Dialog
Comentarii
Total 0 comments.
2306
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22