Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Destinul Americii este legat de cel al aliatilor sai
JAMES M. LINDSAY - - - -
2008-05-28
Dialog
0

James M. Lindsay este director al Centrului Robert S. Strauss, axat pe studiul dreptului si securitatii internationale de pe langa Universitatea Texas (Austin). In perioada 2003-2006 a fost vicepresedinte al prestigiosului think-tank din New York, Council on Foreign Relations. A publicat in 2003, impreuna cu Ivo Daalder, bestseller-ul America Unbound: The Bush Revolution in Foreign Policy, primul studiu sistematic asupra modului in care viziunea afirmata de presedintele George W. Bush, dupa 11 septembrie, a transformat relatiile SUA cu lumea. A fost consilier al presedintelui Bill Clinton pe probleme de securitate globala (1996-1997).

In perioada 12-14 mai 2008, James Lindsay s-a aflat in Romania la invitatia Ambasadei SUA la Bucuresti, context in care a conferentiat la Colegiul National de Aparare si la Universitatea din Bucuresti, pe teme legate de scutul antiracheta si alegerile din SUA. Tot cu aceasta ocazie a acordat un interviu in exclusivitate revistei 22.

 

In cartea pe care ati scris-o impreuna cu Ivo Daalder, vorbiti de revolutia pe care administratia George W. Bush a generat-o in politica externa a SUA, dupa 11 septembrie. Cum s-a ajuns la aceasta?

11 septembrie 2001 a fost un eveniment dramatic pentru Statele Unite, dar semnificatia sa exacta si raspunsul in fata unui asemenea atac au ramas deschise dezbaterii. In acest context, raspunsul SUA a depins in foarte mare masura de filozofiile preexistente ale gruparilor care compuneau administratia George W. Bush (altfel, o echipa destul de eterogena). Presedintele Bush si-a inceput mandatul in ianuarie 2001 cu o echipa de politica externa compusa din mai multe factiuni: pe de o parte, avem grupul nationalistilor de tipul lui Donald Rumsfeld si Dick Cheney, format din conservatori radicali si traditionalisti, care credeau in eficacitatea puterii americane si mai ales in necesitatea unei Americi dezlantuite (imaginea propusa de aceste elite era aceea a lui Prometeu dezlantuit pledand pentru incetarea rolului de pigmeu in relatiile internationale); pe de alta parte, este grupul neoconservatorilor (democratii imperialisti), care credeau, de asemenea, in eficienta puterii americane, dar considerau ca era nevoie sa se mearga si mai departe, in sensul utilizarii acestei puteri pentru a reface lumea. 11 septembrie se intampla si avem un acord cvasigeneral cum ca atacul asupra "Gemenilor" este rezultatul faptului ca America a fost mult prea timida in a-si folosi puterea militara, iar acum venise vremea pentru ca SUA sa-si incordeze si sa-si arate muschii. Pe acest fond are loc razboiul din Afganistan, care s-a bucurat de o larga popularitate internationala. Intrebarea care se punea era: ce va urma campaniei impotriva talibanilor? Presedintele George W. Bush si cele doua grupari constitutive au ales sa foloseasca aceasta oportunitate pentru a trimite un semnal intregii lumi, folosind puterea militara a Americii. Acesta era, cu prioritate, interesul elitei nationaliste. De cealalta parte, neoconservatorii aveau acum ocazia de a-si testa empiric teoriile, democratizand lumea cu ajutorul puterii unipolare. Ambele grupari credeau in unicitatea si justetea, in exceptionalitatea etica a Americii. Nu numai ca eram de neegalat militar, dar toata lumea avea incredere in obiectivele noastre. Eram diferiti de toate celelalte mari puteri anterioare. Nu amenintam pe nimeni. Intr-o anumita masura, tocmai acesta este motivul pentru care revolutia lui Bush si consecinta sa imediata, o America dezlantuita, neingradita de nimic si de nimeni, au devenit atat de controversate. Pentru ca, daca inainte nimeni nu contesta motivele si obiectivele SUA, acum o mare parte a societatii internationale o face.

In linii mari, revolutia presedintelui Bush a fost o filozofie de a interactiona cu lumea. Care este astazi mostenirea ei politica?

Elementul central al revolutiei lui Bush a constat in utilizarea puterii militare americane nu doar pentru a invinge in teatrul de operatiuni, ci mai ales pentru a-i intimida prin forta ei distructiva pe adversarii aflati dincolo de campul de lupta. In acest sens, Irakul ar fi trebuit sa conduca la o schimbare de paradigma. Ideea era aceea ca distrugerea lui Saddam Hussein va da un semnal intregii regiuni, ceea ce va plasa in defensiva regimurile dictatoriale din Siria si Iran, expunandu-le slabiciunile si vulnerabilitatile, modificand in acelasi timp (in favoarea elementelor liberal moderate) balanta de putere in Orientul Mijlociu. Evolutiile ulterioare nu au fost insa in favoarea Americii. Mostenirea politica a ceea ce am numit revolutia lui Bush a fost de a demonstra limitele puterii unipolare. America este un stat foarte puternic, dar nu le poate face singura pe toate. A fi o mare putere militara este insuficient pentru a atinge multe dintre obiectivele de politica externa ale SUA sau pentru a promova interese occidentale mai largi. Ce va urma dupa Bush? Aceasta va fi una dintre temele principale ale cursei prezidentiale, pentru ca, in multe privinte, senatorul McCain reprezinta o continuare a revolutiei lui Bush. Senatorul Obama este mult mai sceptic in legatura cu ceea ce se poate obtine folosind exclusiv forta militara. O administratie Obama ar valoriza, in primul rand, elementele nonmilitare ale arsenalului diplomatic al Statelor Unite.

Prin ce se deosebeste al doilea mandat al presedintelui Bush de primul?

Observam o schimbare de atitudine in cel de-al doilea mandat al presedintelui Bush fata de primul. Schimbarea s-a produs, totusi, din necesitate si nu a fost o optiune a administratiei. In prima parte a celui de-al doilea mandat, observam ca o serie de oameni din echipa Bush 1 se regasesc si in echipa Bush 2; ceea ce s-a intamplat a fost descoperirea faptului ca, atunci cand SUA au fortat, lumea a contrareactionat. Era un moment destul de incomod pentru administratie, mai ales ca Irakul nu se dovedise a fi o provocare atat de simpla pe cat se anticipase. In aceste conditii, s-a decis refacerea legaturii transatlantice, acordandu-se prioritate raporturilor cu ceea ce Donald Rumsfeld obisnuia sa numeasca "Vechea Europa". Acum se schimba elita decizionala, fiind adusi oameni care propun o noua doctrina: diplomatia transformativa (Condoleezza Rice, Nicholas Burns, Philip Zelikow, Stephen Krasner). Problema cea mare pentru noua echipa a fost aceea ca, desi mesajul administratiei Bush 2 era unul complet diferit fata de Bush 1, ne aflam intr-un moment in care America nu mai are credibilitatea necesara pentru a fixa agenda internationala. Avem intr-o oarecare masura o administratie ce vaneaza evenimente, in loc sa produca si sa conduca evenimente. In primul mandat, America era cea care fixa agenda internationala, determinand pozitionari clare: sunteti fie cu noi, fie impotriva noastra. In al doilea mandat, avem o administratie in defensiva diplomatica. Irakul nu mai merge de mult bine. Iranul vede acum o oportunitate strategica in a specula incapacitatea SUA de a stabiliza Irakul. Administratia se afla in defensiva diplomatica, ajungand la concluzia ca o solutie militara, atunci cand discutam de amenintari precum Iran sau Coreea de Nord, iese din discutie, in parte pentru ca resursele sale sunt complet absorbite de campaniile din Irak si Afganistan, dar si pentru ca state precum Coreea de Nord si Iranul reprezinta provocari militare uriase.

 

"Momentul Truman"

 

Pledati pentru revenirea la intelepciunea politicii externe americane de dupa 1945, din perioada presedintelui Truman. Care sunt lectiile acestui "moment Truman"?

Puterea, ca si banii, poate fi cheltuita fie cu intelepciune, fie prosteste. Sarcina marilor oameni de stat este aceea de a cheltui cu intelepciune capitalul de putere al tarii lor. Foarte important de retinut, atunci cand trebuie sa cheltuim un astfel de capital, este ca intotdeauna este mai bine daca ii poti convinge pe altii sa lucreze cu tine in mod voluntar. Consecinta este ca, daca ei se implica, tu trebuie sa faci mai putin. Iar provocarea pentru o mare putere este aceea de a-i convinge pe altii sa lucreze impreuna. Riscul numarul unu, atunci cand vorbim despre relatiile dintre o mare putere si celelalte state, este acela ca a-ti incorda prea mult muschii ii poate face pe toti mai nervosi, ii poate face sa le fie frica. Cel de-al doilea risc consta in tentatia celorlalte state de a profita de pe urma marii puteri. Marea intelepciune a politicii externe americane de dupa 1945, a retetei Truman, a constat in intelegerea unei relatii de cauzalitate: pentru ca America sa reuseasca in lume, era imperativ necesar ca aliatii sai sa reuseasca (cu alte cuvinte, destinul Americii era legat de destinul aliatilor sai; securitatea Americii si securitatea aliatilor sai erau interdependente). Iar pentru asta au fost create institutii precum NATO, in care aliatii aveau un cuvant de spus, institutii ce reflectau nu doar interesele Americii, ci si interesele aliatilor sai. Logica a fost urmatoarea: chiar daca eram mult mai puternici decat aliatii nostri, trebuia ca, intr-o anumita masura, sa impartim custodia Occidentului. Nu puteam, pur si simplu, sa emitem directive de la Washington. Per ansamblu, proiectul a functionat relativ bine si pentru ca exista un sentiment larg raspandit in Washington si in Europa, conform caruia ceea ce urmareau Statele Unite nu erau interese exclusiv americane, ci interese care apartineau intregului Occident. Lectia momentului Truman ar putea fi sintetizata astfel: din cand in cand, trebuie sa inveti sa iti moderezi propriile interese pentru a te ajusta cu interesele aliatilor tai.

Cum vedeti mediul de securitate de dupa 11 septembrie? Care este rolul globalizarii si al dezbaterilor care propun noi reguli de gestiune a relatiilor internationale in reconfigurarea lumii de astazi?

Globalizarea restructureaza lumea noastra, in primul rand, prin multiplicarea numarului de factori care ne anuleaza granitele. In vremurile de demult, in epoca printului Metternich, problemele ramaneau acasa. Ele nu calatoreau, pentru ca mijloacele de comunicare erau mult mai limitate. Cu totul altfel stau lucrurile in epoca microcipului. Ceea ce difera in era politicii globale este ca globalizarea creeaza noi grupuri, noi actori transnationali, in afara controlului statelor si care nu depind de sprijinul acestora. Dintr-o anumita perspectiva, aceste grupuri au un rol pozitiv. Sa ne gandim la societatea civila globala, cu intreaga sa infrastructura de ONG-uri transnationale care coopereaza in scopul salvarii mediului inconjurator, stoparii traficului de copii sau care lupta impotriva incalzirii globale. Dar exista si o componenta intunecata a globalizarii: grupari de tipul Al Qaeda capabile sa reuneasca, sa creeze retele de indivizi care au scopul de a distruge. Tocmai pentru ca avem aceste noi grupuri si toate aceste probleme care traverseaza granitele statelor si care sunt imposibil de controlat, este din ce in ce mai acceptata opinia ca nu ne mai putem permite sa functionam pe coordonatele notiunii traditionale a statului westphalian, conform careia afacerile interne sunt de stricta competenta a statului suveran, celelalte state neavand niciun cuvant de spus. Natiunile Unite au adoptat in 2005 doctrina responsabilitatii de a proteja, conform careia comunitatea internationala are obligatia de a veghea asupra conditiei individului si care mai spune ca suveranitatea nu este inviolabila. Preocuparile care tin de suveranitatea statului trebuie sa fie secundare celor care tin de drepturile omului si ale individului. Evident, acesta este un principiu simplu de expus, dar foarte greu de pus in practica. Este o provocare ce pune sub semnul intrebarii insesi fundamentele westphaliene ale sistemului international de state. Sunt multe state in comunitatea internationala (vezi Rusia si China) care manifesta rezerve profunde, ba chiar ostilitate fata de acest drept de a proteja individul. Ele sustin ca acesta este o reteta pentru dezordine, prin care se stimuleaza conflictele, pentru ca se da celorlalte state oportunitatea si temeiul de a se amesteca in afacerile interne ale unui stat suveran. Daca ai fi China, ai putea fi foarte ingrijorat de posibilitatea ca state din afara sa se amestece in problema Tibetului; daca ai fi Rusia, ai fi foarte ingrijorat pentru Cecenia. Exista teama ca responsabilitatea de a proteja va sfarsi prin a fi folosita impotriva statelor lipsite de putere. Necesitatea de a actiona in numele responsabilitatii, de a proteja ramane la latitudinea comunitatii internationale care va judeca fiecare caz in parte. Vor fi cazuri in care abuzurile, violentele in masa si chiar genocidul vor ajunge la un asemenea nivel incat se va putea ajunge la un consens international suficient de robust pentru luarea unor masuri. Problema apare atunci cand ai un consens suficient de robust pentru astfel de masuri si totusi statul in cauza refuza sa coopereze.

 

Concertul democratiilor

 

Sunteti unul dintre cei mai activi suporteri ai crearii unei aliante a democratiilor, a unui Concert al democratiilor, ca formula de gestiune a lumii actuale. Ce presupune aceasta noua institutie?

Un Concert al Democratiilor isi propune sa reuneasca democratii stabile, durabile si consolidate intr-o organizatie capabila sa rezolve probleme comune. Ratiunea unui astfel de demers provine din insasi realitatea actuala a sistemului international de organizatii, care nu functioneaza foarte eficient. Au fost nenumarate incercari esuate de reformare, ceea ce ne face sa fim extrem de pesimisti fata de sansele de reusita ale oricarui demers similar. In acelasi timp, mai ales dupa 11 septembrie, in Statele Unite avem un entuziasm redescoperit pentru ideea institutionalizarii unui concert al marilor puteri, care sa isi asume gestionarea sistemului international. Problema reala a unui concert al marilor puteri este aceea ca, pentru a guverna lumea de astazi, este nevoie de implicarea unor actori aflati in afara grupului exclusiv al marilor puteri. Totusi, nu ne mai aflam in epoca lui Metternich sau a printului Bismarck, cand marile puteri se reuneau la Berlin si redesenau harta lumii. Prin definitie, este nevoie de un anume grad de cooperare a acestora. Dar nu este suficient. Mai mult, ele se afla in dezacord pe nenumarate probleme, iar simplul fapt de a le strange impreuna in aceeasi camera nu va produce un consens. In acest context, pledam pentru un plus de cooperare din partea democratiilor. Aceasta asociere a democratiilor nu este conceputa sa inlocuiasca un concert al marilor puteri sau sa substituie Organizatia Natiunilor Unite, ci pur si simplu sustinem ca este nevoie ca ele sa coopereze mai mult, in parte pentru ca exista aceasta tendinta ca statele democratice sa lucreze impreuna, sa aiba incredere unele in altele, sa fie guvernate de valori comune si de credinta in domnia legii si mai presus de toate sa isi solutioneze divergentele pe cale pasnica. Daca ne uitam la democratiile lumii, vom observa ca sunt cele mai avansate state, din perspectiva nivelului de bunastare si a puterii economice. In plus, este o excelenta oportunitate de ajustare a organizatiilor internationale la realitatile lumii de astazi, lucru pe care sistemul Natiunilor Unite nu il poate face. ONU este o organizatie anchilozata in timp. Consiliul de Securitate reflecta lumea anului 1945 (distributia puterii din perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial). Dar, daca ne uitam la lumea de astazi, vedem cum puterea se redistribuie, vedem ascensiunea unor state democratice din afara Occidentului traditional, precum India, Brazilia, Africa de Sud, state care nu sunt reprezentate la nivelul membrilor permanenti din Consiliul de Securitate. In aceasta perspectiva, un concert al democratiilor va fi un vehicul care sa integreze aceste puteri emergente, dandu-le un cuvant de spus in modelarea dinamicilor internationale si in guvernarea globala. Pe termen lung, aparitia unei astfel de organizatii ar putea deveni cel mai important catalizator al reformarii sistemului ONU, stiut fiind ca una dintre modalitatile de a reforma o institutie internationala consta in presiunea exercitata de un potential competitor capabil sa ofere servicii similare mai performante.

Ce tip de institutie ar trebui sa fie aceasta alianta a democratiilor? O organizatie de aparare colectiva precum NATO?

M-as intoarce in 1954, la Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), nucleul integrarii europene. Proiectul comunitar a fost gandit in etape. Consider ca si in cazul Concertului Democratiilor ar trebui sa pornim in trepte. Primul pas ar fi crearea, la nivelul ONU, a unei reuniuni/asocieri a statelor democratice (un nucleu dur, o masa critica) formata din cele mai durabile, stabile si mai consolidate democratii ale lumii (in jur de 60). Scopul acestei prime etape ar fi sa le obisnuim sa coopereze, sa lucreze impreuna in solutionarea unor probleme comune. Ceea ce este cel mai interesant este faptul ca, desi democratiile coopereaza foarte des unele cu altele, totusi ele nu o fac pentru ca sunt democratii (pentru ca se simt si se percep democratii). Ne propunem sa stimulam o identitate de grup care se construieste si se consolideaza social prin valorizarea a ceea ce avem in comun. Putem astfel sa construim o platforma comuna. Nu cred ca trebuie sa incepem prin a crea o organizatie de securitate colectiva. Dimpotriva, as pleda sa incepem prin a ne axa pe o componenta soft, pe coordonarea ajutorului economic extern si pe diplomatia transformativa. Am putea fi un forum care sa lucreze pe probleme ecologice sau pe incalzirea globala. Nu as defini, de la inceput, un Concert al Democratiilor ca pe o organizatie care sa fie un NATO global. Cred ca o astfel de perspectiva este, pentru moment, un obiectiv mult prea indepartat.

 

Interviu realizat de Octavian Manea

TAGS :
Warning: mysql_fetch_object(): supplied argument is not a valid MySQL result resource in /home/rev22/public_html/system/functions/query_function.php on line 24
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Dialog
1919
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22