Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Religie & școală. Argumentele pentru un sfert de secol
2014-07-29
2

Imaginea de ansamblu a manualelor în acest moment în circulația primară-secundară și curricula preuniversitară are următoarele trăsături: oricât ar fi ele îndreptățite istoric după 1989, sunt exclusiv (și deseori arid) confesionale, presărate cu prea multe stângăcii pedagogice și chiar erori patente de simplă înțelegere a copiilor și adolescenților de azi, cei care peste zece ani nu vor ține minte mai nimic.

Am să încerc aici o recapitulare a ra­por­turilor dintre religie și școală în România și în contextul nostru european de-a lun­gul ultimului sfert de secol. Și – dacă și alții ar admite-o – pentru a fi mai pregătiți pentru ur­mătorul (tocmai a început). Voi prezenta și califica ar­gumentativ și concis: con­textul istoric, conceptele esențiale, actorii prioritari, rezultatele și întrebările de parcurs, problematica glo­bală și perspectiva locală, plus propunerile rezultate din dezbaterile din ultima lu­nă pe care am avut ocazia să le co­or­ga­nizez la Grupul pentru Dialog Social și Universitatea din București – țintind ast­fel un minim numitor comun. El nu e încă judicios și franc întrunit. Iar în lipsa lui, ca întotdeauna când cumpătul se pierde, câștigă letal extremele. E un an, o știm, și poate chiar o epocă în care (și) în privința re­ligiei în spațiul public se mai poartă în­că pompos tranșeea și șrapnelul, nu tra­ta­tive mai temeinice de pace, încurajându-se schizoid și din prea multe părți opțiunile arogante, definitive interjecții căsăpitoare ca aperitiv la dialog, contagiunile schis­mei, adevărul-sperietoare la purtător și afu­risenii în galop, cu rezultatul palpabil că pierd câte ceva toți. Să pornim așadar de la toți.

 

Religie – generic și plural

 

Nu există niciun context istoric în care re­ligie să însemne altceva decât un generic. Nu există niciun context istoric cu o sin­gură religie: religie e un generic și e un plu­ral. Istoria religiilor este principalul ins­trument colectiv prin care înțelegem și plu­ralitatea religioasă, și istoria și con­se­cințele ei în absolut orice plan. Una dintre concluziile pluriseculare tacite ale acestei științe: fiecare religie în parte face istoria religiilor dimprejur. Ele însele sunt con­strânse să procedeze astfel și, în același timp, pentru a le înțelege – academic, cul­tural, educațional – trebuie să te plasezi în afara pretenției lor de supremație, ple­când de altfel și de la neutralitatea re­li­gioasă a statului. Totodată, îți trebuie con­secuție pe cunoaștere, și în educație ran­da­mentul primeia, nu un relief spart, di­zarmonic, pieit. Nu poți, recunoscând cu un sfert de gură evidențele globalizării, să te ocupi chircit tocmai de temele excep­țional de ramificate ale unei culturi re­pu­tat zonale. Pentru asta Eliade e mare, ve­che mare universitate ținută de unul sin­gur, și asta chiar dacă a știut mult prea puțină sanscrită sau chiar franceza prea pu­țin.

În plus, de câteva decenii, și mai ales în ul­timul, termenul însuși de „religie“ (la­tină+globalizare, inclusiv sau mai ales co­lonială) este radical și concentric con­tes­tat, întrucât n-ar fi apt nici să descrie, nici să susțină diversitatea a ceea ce la fel de convențional numim „fenomen re­li­gios“. Față de această dezbatere globală, discursul public românesc e în urmă cu fix două generații: nimic nu a fost po­me­nit, tradus, adoptat ori criticat, înțeles – în fond. Mai grav e însă că argumentele care ar sluji unui plasament îmbunătățit pe eșichierul global sunt ig­norate chiar și de către cei care (teologi, istorici, an­tropologi, sociologi, in­telectuali publici cu for­mație diversă) ar beneficia primii. E un caz uluitor de provincialism, nemenționat măcar ca atare – deși an­trenează toată istoria intelectuală a Eu­ropei moderne – și care va impune o exa­minare separată.

 

Carențele majore ale manualelor de religie

 

Imaginea de ansamblu a manualelor în acest moment în circulația primară-se­cundară și curricula preuniversitară are ur­mătoarele trăsături: oricât ar fi ele în­dreptățite istoric după 1989, sunt exclusiv (și deseori arid) confesionale, presărate cu prea multe stângăcii pedagogice și chiar erori patente de simplă înțelegere a co­pii­lor și adolescenților de azi, cei care peste zece ani nu vor ține minte mai nimic, da­că nu cumva manualele însele vor fi un agent subconștient al îndepărtării de orice cultură religioasă precum sunt unii „pro­fesori de religie“. Biserica Ortodoxă Ro­mână nu e defel singura biserică creștină și cu atât mai puțin singura religie/con­fesiune abrahamică, îndreptățită să-și re­vendice cromozomi identitari majori. Ris­cul destrămării coerenței spre care tinde orice educație e aici grav: se pot compara manuale de istorie chiar, prin care ra­por­tul inegal și incorect dintre ortodocși și greco-catolici se varsă în forme de re­dac­tare/predare după care istoria Transil­va­niei (în primul rând) este prezbit dublă și parțial antagonică, cu tot ce e lipsit de ome­nie, echilibru și gust în orice tri­ba­li­zare a adevărului credinței. Dar între ca­rențe e și altceva: imaginea însăși a creș­ti­nismului ortodox rezultată nu e fiabilă în contextul românesc. Majoritate a or­to­doc­șilor printre români, rol istoric și cultural fundamental, varii alte îndreptățiri – cu si­guranță. Însă către ce audiență, în ulti­mele cinci secole studiate cu asiduitate de diferitele școli de istorie românești? Satul și folclorul lui religios sunt pur și simplu abandonate, creștinismul rezultat ex­pri­mând o singură versiune din procesul foar­te nuanțat și bogat al practicii ortodoxiei în teritoriile locuite de români. Altminteri, forurile competente, de la BOR la mi­nis­tere, la școli și licee, încurajează tacit un fenomen (post)modern prea puțin înțeles: sărăcirea în conținut religios a religiei prin chiar actorii principali ai ad­mi­nis­tră­rii ei. Ar trebui și ar putea fi altfel. Există un bun simț al stilisticii rurale a or­to­do­xiei pe care, dimpotrivă, manualele s-ar putea bizui și ar face-o integrând re­zul­tatele cercetărilor de folclor comparat și istorie a religiilor. Exemple concludente? Între cimiliturile bunului Gorovei e una care întreabă „cine e nenăscut și încă nu a murit?“. Răspunsul e: Dumnezeu. Dar e creștin un astfel de dictum popular? Toc­mai, că nu e cu totul – fără a fi însă di­si­dent vreun pic. Pentru că prima parte, care vine din Crez, e asociată unui fabulos încă, ca și când Macondo ar fi fost mai în­tâi sat valah devălmaș. E o imagine care, răs­punzând unei interogații sumare și ne­lipsite de un umor coțcar, afirmă fără tă­gadă și inteligent-foc caracterul durativ al prezenței neștiute și căutate a lui Dum­nezeu în lume. În privința asta, toate sa­tele în care s-a vorbit vreodată limba ro­mână erau în chestie. Asta înseamnă „în­că nu a murit“, nicicum vreo anticipare rabelaisiană a lui Nietzsche sau vreo „în­toarcere a religiei“: o modalitate con­vin­gător particulară de a fi creștin (ortodox etc.) privind lumea prin textura unui trai rânduit care nu poate fi și nici nu trebuie asimilat unei teologii exclusiv livrești, cen­traliste, neconvingător patristice, ideo­lo­gi­zate și, în conjuncturile fierbinți, gata să se înfrupte din etnicisme, filetisme, ex­tre­misme și alte prăjituri expirate. (Cei care știu de ce biserica și crâșma erau așezate odinioară și consecvent față în față – Sta­vropoleos rămâne un bun exemplu – ar avea niscaiva lucruri de adăugat.) Și atunci apare întrebarea: ce au făcut toate manualele de religie cu satul românesc religios? De ce toți preoții ortodocși care au cules cu deceniile și cu dragoste fol­clo­rul românesc n-au picior de moștenitor pu­blic masiv pus în chiar intersecția din­tre religie, educație și modernitate pentru care – ei, da, își merită verbul – s-au os­tenit? Mai departe: cum e cu putință să abolești tocmai specificul creștinismului au­tohton, în favoarea unui tip de manual confesional și recomandat constituțional care ar suna însă cam la fel de desprins de carnea contextului – și care e tocmai is­toria din care pur și simplu venim, trei-patru generații ale căror fotografii încă le mai avem – dacă ar fi tradus în sârbă, rusă sau greacă? Nu e tocmai bine. La fel, când în manualele de istorie se vorbește despre Brâncoveni și Cantemirești cu ac­cent asupra ortodoxiei lor, se evită in­fruc­tuos să ni se spună că nu se aveau prea bine. Și e foarte parțial, ca să venim și din cu totul alt unghi: ce le va spune cineva din „Generația Facebook“ unor inevitabili amici străini despre Dracula, la a cărui țară sunt deocamdată expeditiv reduși, când pot citi în celelalte manuale mult și bine despre diferențiale, compuși chimici subtili și Kant chiar, însă nu citesc vreo­dată ceva care să aducă cu, să selectăm un eșantion neliniștitor, acest Gh. Pavelescu (pre­luat de la Dora d’Istria): „principii ar­deleni se remarcau prin zelul lor contra vrăjitorilor pe care îi ardeau «cu miile». La 1739, la Arad, vrăjitorii erau supuși probei apei sau focului (ordalia). La 1758 Maria Tereza se mândrea că a alungat pe iezuiți și a pus capăt execuției, ro­mânii putând să creadă în «babe». Cu toate acestea, la 23 iulie 1828 au fost arși la Seghedin șase vrăjitori între care unul de 82 de ani, iar în aceeași zi pe malurile Tisei au fost arși alți șapte“. Cu alte cu­vinte, ca orice mecanism uman, și „re­li­gia“ se poate fatal gripa: a le oferi înce­pătorilor profilul său abstract, fără pic de istorie – cea care e condiția noastră, că­zută sau nu – e a-i extorca viul printr-o fi­șă de post, transformând-o cu manuale ne­volnice sau greșite în gramatica unei limbi nu moarte, ci omorâte cu zile. Față de exemplele violente de mai sus, vorba ta­re a unui senior înțelegător e singura de adăugat: „niște creștini!...“ Și poate nu e nici măcar singura: și juniorii zdraveni s-au prins, urmăriți Ce este Dumnezeu? prin Ca­sa Jurnalistului – cel mai bun manual vizual de Religie din acești ani. Unul com­parativ, chit că nu-i poate nimeni bănui că s-ar fi inspirat, precum Eliade, din Dio – L‘Essere celeste al lui Pettazzoni.

 

Definirea interesului pentru religie dinspre consecințele sale publice

 

Orice se înșiră la rubrica „convingeri re­ligioase“ poate determina consecințe prac­tice telescopabile până foarte departe. Un anumit fel de a fi sau a nu mai fi creștin or­todox, în România de azi, te poate îm­pinge pe nesimțite să devii pro/an­ti­ame­rican sau anti/pro-LGBT, antiavort, an­ti­semit sau anti-„cipuri“, mai puțin mi­so­gin (vă rog!) sau mai misandric (să ne des­curcăm), mai bine educat sau măcar mai puțin stupid. Suntem cu toții răspunzători pentru toaletarea corectă a acestor varii încrengături în perimetrul democratic. In­fluența religiilor la nivelul individului și al agregării lui private, publice și clandestine rămâne imensă și la fel e mobilizarea re­ligios antireligioasă. Întâi de toate, trebuie să cunoaștem cum se formează trecerea de la o slabă cunoaștere a religiei la con­vingeri sumar-acute și cu un potențial de ravagiu redutabil. Coerența unui univers re­ligios este atât de puternică, încât trans­pare până și în caricaturile funda­men­ta­lismelor de orice tip, întrucât nici sfidările a-logice, manipulările hiperpolitice, lipsa agravantă de fairness nu pot destitui, în acest caz, nucleul religios cu care lu­crea­ză, nici chiar când îi distrug trăsăturile (ig­nor dacă această observație, cu care se poa­te scrie bine o carte sau reciti rafturi, a mai fost făcută sau nu). Până și he­do­nismul acuzat divers – pentru că ar în­de­părta și de la religie, și de la orice formă de etică – e o problemă prea importantă ca să fie lăsată, lipsită de arbitraj, fie pe mâ­na asceților, fie pe cea a hedoniștilor. Dar sunt și unii care predică o asemenea autovictimizare, asezonată cum e cu varii „războaie întru cuvânt“, încât ai zice că ideile de suferință sau sacrificiu le-au apă­rut pe îndoielnicul lor firmament abia cu 1789. Ideile, căci despre sacrificiu și su­fe­rință nici nu e de spus nimic direct, când dai peste preoți cu un arțag atât de flu­tu­rat încât devii tu creștin practicant și dacă n-ai fi.

În același timp, educația cu privire la re­ligie trebuie să valideze neutralitatea sta­tului care o oferă și viabilitatea pozițiilor complet opuse. Căci este dreptul ina­lie­nabil al unui ortodox practicant și este drep­tul la fel de inalienabil al unui ateu mi­litant de a (co)exista, cu tot ce con­si­deră fiecare apt să creadă și să practice până când întâlnește libertatea celuilalt. Bi­nele unuia trece prin binele celuilalt (și bi­nele meu trece prin binele tău, iubite cetitoriule, ce-ar fi să ne dăm seama îm­preună?). Iar cea mai puțin întinată formă publică de a (a)menaja pluralul libertății, o știm cu toții și o admitem în fond puțin și prost, se numește – nicio surpriză, asta din fericire – democrație. Ei, și atâția alții, ar putea – cordial chiar – să se salute. De altfel ar face-o într-o limbă în care stră­moșii lor și-au lăsat convingător urma. (Spunem, gustos, „ghiveci călugăresc“ și spunem, așijderea, „a popí“.)

 

Ce pedagogie alternativă propune Istoria religiilor

 

Nu se mai poate susține (cum am făcut-o spre sfârșitul anilor ’90) că istoria re­li­giilor ar fi absentă sau cvasiabsentă din spa­țiul academic, educațional și public ro­mâ­nesc. Susțin, dimpotrivă, că în tot acest context în care despre „religie“ s-a vor­bit deja mult și afon există deja – massă critică întrunită – un interes latent major și practici publice deocamdată in­forme care așteaptă calificări istorico-re­ligioase îmbunătățite. E o veste bună. Pâ­nă și forumurile intervențiilor recente la temă în mass-media optează rapid, corect și câteodată chiar substanțial argumentativ pentru un Manual de Istoria religiilor ca­re să fie alternativa la actuala recomandare și practică educațională. Unui copil de ze­ce ani e necesar să îi poți spune, acasă la tine, la biserică (eventual, sau la sinagogă, la moschee etc.) și la școală (neapărat, in­diferent de forma pe care o convenim), că religia în fond „e despre“ faptul că sun­tem muritori – și până atunci mai și su­ferim. Ar trebui ajutat să priceapă deja as­ta în chiar timpul în care își iubește bu­nicii, primii de care se va despărți. Când­va, mai târziu, în adolescența cu mari în­trebări, când i-ai putea vorbi de asemenea despre religie, i-ai vorbi acum despre ma­iestatea copleșitoare a indigenței meta­fi­zice în care cu toții ne scăldăm, dar în ca­re am putea să înotăm orientat, unii mă­car, cu încredere și cu bucurie și poate chiar cu un strop de umor. Când își va alege o facultate, o țară, prieteni, iubiți, o formă a vieții, ar trebui să fie gata să re­cunoască: cele câteva milenii care ne mai sunt la îndemână – și care sunt și singura lecție pentru om – au permeat în primul rând prin religii tot ce e cunoaștere, îm­plinire, descoperire, sens, și asta cu con­trariile lor cu tot. Educația de azi și de ieri nu e decât unul dintre macroefectele complet observabile ale instalării re­li­gi­oa­se a umanității de alaltăieri și care, oricât de veche, n-a pierit (oricum), ci a furnizat soluțiile și mai ales problemele im­pe­ri­sabile (oricât s-ar travesti, și nu fac decât as­ta). Cum în sarcina libertății fiecăruia e să ia notă de asta, la fel el și ea vor fi liberi să procedeze mai târziu cum li se va părea cuvenit.

 

Pentru un Manual veritabil de Istorie a religiilor

 

Experiența europeană macroinsti­tuți­o­na­li­zată de aproape două secole afirmă un lu­cru limpede: de fiecare dată când apare un context comparativ – iar com­pa­ra­tis­tica este metoda înnăscută și inevitabilă: pluralitatea cere comparația –, abia is­to­ricii religiilor sunt pregătiți să discearnă și explice structurile de profunzime, ce anu­me trebuie selectat în inevitabilul rezumat și ce trebuie lăsat deoparte, ponderea pe­dagogică a redactării și invitației la in­for­mare și a propunerii de a înțelege, amă­nuntul semnificativ, prezentarea suficient de neutră care e și singura aptă să nu des­califice orizontul de așteptare extrem de divers al celor care învață sau nu învață deocamdată aceste manuale. Un singur manual bine făcut te poate, dacă nu în­curaja să te apropii de ereditatea oceanică și minuțioasă a omului, atunci cel puțin opri să ratezi, cu un brio ignar și fatal, con­juncturi în care, orice ai face, te vei regăsi mai târziu: singur, nepregătit și ne­volnic, simplă carne de tun a propriilor in­competențe. Ar conta ca dumneaei carnea să nu fie tristă înainte de a fi citit vreo carte... Sigur, aceasta e problema însăși a efectelor oricărei educații. Dar, dacă nu mă înșel, ne aflăm într-un moment de co­titură: tot mai multe și mai probe voci sus­țin că și religia e parte și soluție alter­na­tivă a aceluiași proces. Exemplu: acel tip de creștinism care consideră că singura funcție a iudaismului a fost de a se vărsa în cel mai enigmatic viraj, cel produs de primele secole ale patristicii – acel tip de creștinism (poate fi la fel de bine ortodox, catolic sau protestant, în toate permutările moderne sau nu) se comportă cu iuda­is­mul ca și cum iudaismul a murit, iar dacă iudaismul n-o recunoaște, va fi acuzat că provoacă el însuși antisemitism... Nimic nu e atât de greșit. Despre iudaism nu tre­buie aflat exclusiv dinspre creștinism, iar asta la nivelul claselor IX-XII se întâmplă deja în multe țări europene, așa cum se întâmplă și cu Islamul și cu marile religii asiatice. Numai prin istoria religiilor ajungi să pricepi cum, cu egală implicare și angajând toată istoria ambientală, car­tea sacră a unei religii devine Testamentul vechi al celeilalte – amândouă cu egale îndreptățiri. Rețeta unui manual care ar putea explica prob, clar și concis astfel de macroprobleme istorice care definesc Eu­ropa nu e tocmai atât de intruvabilă, căci se poate imediat găsi astăzi o mână de oa­meni bine pregătiți, și anume pe mai mul­te continente, cărturari consacrați unor lumi religioase foarte diverse (și între care va trebui desigur amestecat bine și un se­ducător, dacă tot amintea un apropiat al Sfântului Sinod rolul pedagogiei), care să facă – rapid – un astfel de manual alter­na­tiv. Ei nu sunt în niciun fel anticreștini sau criptocreștini ca savanți. Un exemplu din calendarul recent: câțiva tineri teologi și istorici ai religiilor români și germani (trebuie citiți Pr. Daniel Benga, Ovidiu Ioan, Ionuț-Alexandru Tudorie și mai ales Ionuț-Daniel Băncilă – nu cutare june sau mai puțin june care a încremenit în pro­iecțele teologico-politice din secolul tre­cut, de altfel exclusiv în beneficiul pro­priu) s-au reunit săptămâna trecută la Marburg pentru un tur de orizont robust al marilor duhovnici ortodocși români.

 

***

 

Privită cu un gramaj bine dozat de pri­ce­pere și bunăvoință (firește, după ce driblezi duzina de marasme zilnice), nici România, precum nicio altă țară (dacă „ace­lași destin îl împlinești pretu­tin­deni“, cum spunea Eliade în cel mai bun interviu acordat vreodată, lui Al. Robot în anul Oceanografiei), nu e defel atât de po­cită și irespirabilă. Numai că asta depinde de fiecare și nici posibilele viitoare ma­nuale de Religie, de Istoria religiilor și de Etică nu sunt ultimele care ar putea avea – temeinic – rolul lor. Nu știm deloc dacă sfertul de secol minim proiectat aici e cel tre­cut – sau ar putea în sfârșit fi ur­mă­torul. Mai întâi, însă, trebuie să discernem împreună diagnosticul corect. Iar pentru a federa convingător pozițiile extreme – care ar trebui să se apere ele însele unele de altele prin nesugrumarea centrului și neutralității – este indemonstrabil că ar exista un instrument public mai fiabil decât istoria religiilor.

 

Prietenii și colegii din varii generații și țări europene cu care am discutat ani la rând argumentele de mai sus știu – îmi închipui, și fără a-i mai putea înșira acum – ce le datorez. E și o modă (cu un standard calp: „all remaining errors are mine“) față de care n-am în rezervă de­cât reverențe: a nu mă expropria cumva – sunt gelos cu greșelile mele.

 

* Eugen Ciurtin este secretarul Consiliului științific al Institutului de Istorie a Religiilor (Academia Română, București) și, în timpul celor două mandate în care a fost ales în conducerea European Association for the Study of Religions (2008-2013, fiind astfel și primul est-european), a susținut diferite demersuri academice pentru armonizarea rolului educativ al Istoriei religiilor la nivel european.

TAGS :
Comentarii
Ciprian Lupu 2014-08-07
Da,perfect adevarat si functional, insa tocmai perimetrul practic in care s-ar putea realiza acest manual tine de aria disponibilitatilor ministeriale si institutionale. Nu vad prin ce fragmente sau intreguri de cunoastere, sinodul BOR, secretarii din minister, oricum, decidentii, ar vira de la prozelitismul evident si accelerat tocmai al ultimilor 25 de ani, catre acceptarea fix a bazinului de toleranta in care celalalt nu este filtrat prin hachitele propriilor ideologii ci inteles intr-o alteritate benefica amandorura. Tocmai accelerarea asta are rezultate prea palpabile, prea autiste, prea decisive. Catedrala mantuirii neamului oare este semnul ca ar exista vreun vector de reconciliere intre agenda interna a BOR si studiul istoriei religiilor si un eventulal manual care sa aiba ingrata functie, cred, inainte de a vorbi despre toleranta si exigentele actuale, sa-si decupeze propria legitimitate? Adica, atata vreme cat agenda ministeriala in problema studiului religiei este vadit gestionata sinodal si ideologic, pe alocuri fanatic, teritorializarea disciplinei, ca urmare a studiului universitar confesional, face mai mult decat sa-si marcheze teritoriul, numai prin simplul fapt ca preotii (majoritar de confesiune ortodoxa) ar fi cam primii pe shortlist-ul delegarii sarcinii. Or, desi in seminariile teologice si in facultatile de teologie figureaza dinsciplina istoriei religiilor, rezultatele statistice ale unei minime si benefice intelegeri nu se vad deloc in pedagoia liceala. Or, disponibilitatea si sarcina, din pacate, nu este strict laica, cum poate ar fi firesc, ci chiar de B.O.R. si, de aici, problema devine foarte complicata. Nu tin minte in media recenta, B.O.R. sa fi mimat macar, cadrul dialogului sau o minima reconsiderare a propriei identitati pedagogice tocmai in orizontul unei deschideri catre comparatism.
George 2014-07-29
Dialogul se poate petrece doar ”în afara pretenției de supremație”, altfel nu asistăm decât la un monolog polifonic (uneori grotesc). Felicitări și success în continuare!
Total 2 comments.
Recomandari
1785
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22