Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Frânghia scăpată din cupolă
Tania Radu - - - -
2014-09-23
Cultura
0

Regăsesc cu emoție micul volum de debut al Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă, reeditat de Polirom într-unul din acele gesturi salutare față de cărțile tulburilor ani literari ai tranziției. Am recitit-o pe nerăsuflate, auzindu-i dintr-o dată sunetul special. Pesemne că moartea autoarei, la puțin timp după apariția unei a doua cărți (Raftul cu ultimele suflări), a creat între timp, și din păcate, suficient spațiu de ecou.

În 2002, Aglaja Veteranyi apărea în tra­ducere românească deodată cu fenomenul nedecantat și provocator al două­miis­mu­lui. Azi se vede bine că nu face corp co­mun cu el pe niciun plan. Prozatoarea de limbă ger­mană, plecată la șase ani din România, credea în mod genuin în autoficțiune și îi dădea cu totul alt rost. N-a urmărit/urmat deloc mean­drele literaturii ro­mâne, dar viața și propria experiență identitară i-au desenat un parcurs paralel cu Ro­mâ­nia, la fel de contorsionat, așa cum un adevărat număr de pan­to­mimă reproduce mut, cu intensă con­den­sare tragică, zgomotul epic și concretețea vieții. Proza ei se situează în mod natural la limita poeziei, pentru că numai acolo a putut reconstrui un acasă al memoriei in­destructibile a simțurilor, al consubstan­ția­lității foetale. Deconstrucția stilistică a prozei are astfel resort pur existențialist. Să ne gândim fie și numai la paradoxul că limba maternă i-a fost româna, iar sin­gu­ra expresie literară a acestei apartenențe pro­­funde a fost germana.

Simultan cu De ce fierbe copilul în mă­mă­ligă, prozatorii valului douămiist de la noi deconstruiau și ei, dar întorcându-se pro­gramatic împotriva constrângerilor de ca­non literar moștenite/impuse de (la) ge­ne­rațiile anterioare. Retrospectiv, cele două moduri de expresie literară se văd azi in­te­resant asamblate în contrapunct.

Autoarea acestui teribil roman cu scriitură pe viul acut al sen­sibilității e un artist excentric prin definiție. Și, totuși, nu cu­noaște refulările culturale. Ea a avut doar de trecut firul gros al unei bio­grafii enorm dilatate traumatic prin acul subțire al cuvântului, pe care nu l-a „vă­zut“ cu adevărat decât foarte târziu. S-a năs­cut la București în 1962, dar a părăsit România comunistă după șase ani, îm­pre­ună cu familia ei de artiști de circ. Mamă ro­mâncă, tată maghiar (dacă am dedus bi­ne), altminteri „clovn, acrobat și bandit“. A trăit până la 16-17 ani în rulote de circ. A fost copil de circ, ieșind de timpuriu în arenă, până într-o zi când, la 13 ani, n-a mai putut vorbi în mijlocul unui spectacol care-i forța umilitor puritatea. A învățat să scrie și să citească abia la 17 ani, în limba germană. Câteva vieți au încăput în cei zece ani fără școală și s-au bulucit apoi să fie spuși cât mai repede, cât mai ade­vărat. Pe orice cale: prin teatru (gest) și prin cuvânt. A studiat actoria și a fondat do­uă trupe de artă experimentală (Die Wort­pumpe - Pompa de cuvinte și grupul teatral Die Engelmaschine - Mașina de fa­b­ricat îngeri). O biografie fluidă, de con­sis­tența apelor pe care plutești numai da­că nu te îndoiești.

Din De ce fierbe copilul în mămăligă: „ÎN GURA MAMEI, POVESTEA NOASTRĂ SUNĂ ÎN FIECARE ZI ALTFEL. Suntem ortodocși, suntem evrei, suntem internaționali!

// AGLAJA VETERANYI - De ce fierbe copilul în mămăligă (Editura Polirom, 2013, 163 pag.)

Bunicul a avut o arenă de circ, era ne­gustor, căpitan, călătorea din țară în ța­ră, nu și-a părăsit niciodată satul și a fost mecanic de locomotivă. Era grec, ro­mân, țăran, evreu, nobil, țigan, ortodox. Mama a debutat în arenă încă de mică să-și hrănească întreaga familie.

Altă dată fuge împotriva voinței părinților cu circul și cu tata în lume. Asta a costat-o viața pe bunica, deși în altă poveste murise din cauza fugii noastre. În toate poveștile bunicul este deja mort. (...)

În toate poveștile bunica mea e UN ÎNGER. Iar mama este de fiecare dată copilul ei preferat.“

Copilărie nomadă: „NU AVEM VOIE SĂ NE ATAȘĂM DE NIMIC“. „Călătoria cu ma­șina a durat mai mulți ani. Voiam să-mi fixez în minte drumul, ca să mă întorc. Dar cu cât mă sileam mai mult, cu atât mai asemănătoare deveneau toate, de par­­că cineva ar fi șters peisajul.“ Copilărie fascinantă la modul cel mai crud cu pu­tință: vagonul de circ scăldat în poveștile oamenilor mari, artiști ingenui și amorali. Spaima de fiecare seară că mama, femeia cu păr de oțel, care-și făcea acrobația atâr­nând în cupola circului direct de propria-i podoabă capilară, avea să cadă într-o zi („CÂND MAMA NU CADE DIN CUPOLA CIRCULUI, MÂNCĂM DUPĂ SPECTACOL SUPĂ DE GĂINĂ ÎMPREUNĂ!“; „CEL MAI FRUMOS LUCRU E/ Când mâncăm îm­preună după spectacol./ Când mama e în pat și doarme adânc./ Când se trezește în zori, mă învelește și începe să gă­tească./ Mirosul de pene de găină în­seamnă acasă.“). Sărăcie, risipă, fantezie, minciună, incandescențe periculoase de pa­siune și alcool, trădări, abandonuri, eșec, scandaluri și dezamăgiri. Granița din­tre viață și moarte s-a făcut de timpuriu alunecoasă pentru Aglaja Veteranyi. Nu i-a fost greu să o treacă. S-a sinucis la 40 de ani, la Zürich, și toate acestea, plus ce­ea ce știm din cele două cărți traduse în ro­mânește de Nora Iuga („Cel mai mult mi-ar plăcea să fiu moartă“, scrie în De ce fierbe copilul...) și din puținele măr­tu­ri­siri consemnate la noi au căzut într-o altă lumină.

La o lectură publică, cineva a în­trebat-o pe Veteranyi cât adevăr și câtă ficțiune sunt de găsit în cartea ei. Răspunsul, consemnat în singurul interviu acordat în limba română Rodicăi Binder (vorbea ro­mânește numai cu mama, în public ni­cio­dată) și apărut în România literară, în 2000, ar trebui clasat ca una dintre cele mai bune definiții ale autoficțiunii: „Eu nu vreau să scriu adevărul, nu scriu o car­te de istorie, ci vreau (...) să po­ves­tesc. E nor­mal să povestesc lucruri pe ca­re le cu­­nosc, dar cred că şi fantezia unei pers­oa­ne este autobiografică. Pot să văd lu­cru­rile cu inima, cu ochii... şi de aceea cred că ceea ce scriu este auto­bio­gra­fie...“.

Interviul face să iasă mai bine la iveală in­destructibilul cordon ombilical care a le­gat-o de țara de origine. De recitit, ca do­vadă, extraordinarul priveghi și făcutul colivei din Raftul cu ultimele suflări, dar și acest pasaj din dialogul cu Rodica Bin­der: „Dacă scriu în germană, ea este (cau­tă cuvântul)... «fremd», este pentru mine o limbă străină, dar şi româna este o limbă străină, aceasta este problema mea interioară“.

Aglaja Veteranyi este un scriitor român de expresie germană și nu e singura. Ceea ce o lasă de regulă în afara lanțului de filiații, familii, mini-genealogii pe care le permite deja literatura de după 1990 nu e acest amă­nunt, ci mai ales dispariția ei pre­ma­tură. Altminteri, timpul o așază treptat aco­lo unde-i este locul. Aparține de jure li­teraturii de limbă germană, de fapt ace­lei vaste zone de literatură europeană hră­nită de dezrădăcinările secolului trecut, dar aparține de facto universului de trau­me, obsesii și stratageme de ancorare iden­ti­tară ale scriitorului român. Tragismul mu­zical, coroziv și deopotrivă eteric al vi­ziunilor ei rămâne aici, între scriitorii acestor ani, în versiunea extraordinară a No­rei Iuga. Este o poezie de mare în­căr­cătură epică sau, invers, o proză angajată epatant în coregrafia de mare risc a ex­presiei poetice.

Nora Iuga este și cea care face o altă apro­piere inevitabilă: cu Herta Müller, de care pe Aglaja Veterany o leagă și o despart fire subtile și ferme. Într-un interviu de acum doi ani, din Dilema Veche, traducătoarea amândurora le lămurește inteligent. Am ales relatarea a două scene de haz trist, ca­re reînvie pur și simplu în pop-up ambele personaje: „Aglaja avea ceva în vocea tex­tului ei, acel semn particular im­po­si­bil de uitat, care mă şocase şi atunci când m-am întâlnit prima dată cu scur­tele secvenţe de proză, publicate de Her­ta înainte de a părăsi România, în vo­lumul ei de debut Niederungen, pe care, iertat să-mi fie, îl consider până în ziua de azi cea mai bună carte a ei. Herta era, ca şi Aglaja, după cum singură măr­turiseşte, de provenienţă altfel modestă; o fată născută şi crescută într-un sat bănăţenesc, uitat de lume, Nitzkidorf. Vo­cea ei fusese şi ea ferită de pericolul unei contaminări livreşti prin cultură. Spe­rând măcar la miracolul unei în­tâl­niri, Aglaja s-a dus la Berlin la o lectură a Hertei şi i-a dăruit la sfârşit un tran­dafir. Se pare că pe Herta a iritat-o acest oma­giu, considerându-l nelalocul lui. Aici se termină povestea pe care mi-a re­latat-o Aglaja. Am făcut imprudenţa să-mi exprim de câteva ori la Berlin, în faţa Hertei, admiraţia fără de margini pentru textele Aglajei şi aşa am aflat că ele s-au întâlnit o dată şi că Aglaja a făcut-o pe Herta să aştepte 20 de minute, apărând în­tr-un furou negru, cu pene în păr şi tâ­rând după ea un cărucior, plin cu pungi de plastic. Aglaja nu era nici beată, nici nebună, era excentrică, se născuse în ru­lota circului şi debutase ca un clovn mi­titel, dar Herta se pare că-i detestă mai mult pe histrioni decât îi detestau na­ziş­tii pe evrei şi pe ţigani. Ea nu putea să vadă în gestul Aglajei decât o imensă jig­nire la adresa ei. Nu o pot judeca pe nici una. Familiile lor ancestrale se pare că erau incompatibile. Chiar şi fizionomic, sunt ca de la cer la pământ. Herta e o vră­biuţă care scurmă pământul, Aglaja e o dropie mare care a reuşit să-şi ia zbo­rul“.

Sincronizarea întâmplătoare a căr­ților Aglajei Veteranyi cu două­miiștii, de care o despărțea in­clusiv un deceniu ca vârstă, are tot felul de consecințe cap­ti­van­te. Scriitura din De ce fierbe copilul în mă­măligă și din Raftul cu ultime suflări a fost, de pildă, recuperată mai încoace de prozatori aparte, cum sunt Adrian Chivu sau Dan Coman (cel din Parohia). La ei am regăsit poezia pe post de rază laser, cu care autorul operează în carnea epică, pre­cum și umbra insistentă, apăsătoare a mor­­ții însoțind nefiresc personajul copil. //

CITIȚI ȘI

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
947
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22