Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Femei poloneze în Gulag
Codrut Constantinesc - - - -
2014-11-12
Cultura
0

Volumul Gulag Voices. Oral Histories of Soviet Incarceration include şi trei relatări ale unor femei poloneze care au cunoscut în întregul ei tragism experienţa sistemului concentraţionar sovietic în diversele lui cercuri, pentru a-l parafraza pe Alexandr Soljeniţîn.

 

 

La 30 iulie 1941, guvernul polon în exil, prin generaul Sikorski, şeful său, şi am­ba­sadorul sovietic la Londra Maiski au sem­nat un armisţiu, urmat de un tratat care a permis înfiinţarea unei ar­mate poloneze formată din foştii deportaţi şi prizoneri aflaţi în imensul Arhipelag Gulag. Însă formarea aces­tei armate s-a dovedit mul­t mai anevoioasă decât se spe­ra, tocmai din cauza am­plo­rii arhipelagului şi obsta­co­lelor mici, dar dese pe care autorităţile sovietice le-au pus reprezentanţilor po­lo­nezi care căutau polonezii supravieţuitori con­diţiilor teribile din acest adevărat uni­vers paralel din URSS. Pentru 74.000 de soldaţi şi 41.000 de civili, acest acord a fost o adevărată mană cerească, salvându-i de la o moarte sigură. Era prea târziu pen­tru a-i mai salva pe ofiţerii şi ceilalţi mem­bri ai elitei polone asasinaţi în 1940 la Ka­tyń, Harkov şi în alte locuri. Greu de în­ţeles cum de Stalin a lăsat să-i scape un nu­măr atât de mare de civili, singura ex­plicaţie raţională fiind contextul războiului germano-sovietic, care nu decurgea deloc favorabil părţii sovietice şi nevoii ei de a obţine un ajutor material cât mai con­sis­tent din partea Aliaţilor occidentali1. Dar „nu s-a ratat nicio ocazie de a împiedica activităţile guvernului în exil. Evacuarea Armatei lui Andres din URSS a fost rea­li­zată numai după ce sovieticii i-au con­fiscat proviziile de alimente“2. La această amnistie contre-coeur face ample referiri şi Gustav Herling, în cartea sa A World Apart3.

Volumul Gulag Voices. Oral His­tories of Soviet Incarceration include şi trei relatări ale unor femei poloneze care au cu­nos­cut în întregul ei tragism ex­pe­rienţa sistemului concentraţionar sovietic în diversele lui cercuri, pentru a-l pa­ra­fra­za pe Alexandr Soljeniţîn. Aceste frag­mente au fost scrise de cele trei femei ime­diat după ce au fost evacuate împreună cu Armata lui Andres în Iran, pentru că au­torităţile polone în exil îşi dădeau seama, comparând şi informaţiile avute cu nu­mă­rul personalului evacuat din URSS, de exis­tenţa unor discrepanţe mari între po­lo­nezii pe care îi bănuiau în URSS şi cei eva­cuaţi. De aceea, ele aveau în vedere ob­ţi­nerea unor mărturii pe care ulterior să le folosească în lupta diplomatică cu un aliat atât de problematic, instabil şi perfid. In­formaţiile oferite sunt mai exacte şi con­sis­tente decât cele disipate de-a lungul unor interviuri luate unor oameni care au su­pra­vieţuit ororilor, dar la o distanţă tem­porală destul de mare (o jumătate de se­col, dacă nu chiar mai mult), când uitarea deja a şters multe detalii. Toate cele trei destine dovedesc suplimentar că regimul so­vietic i-a privit drept duşmani ire­duc­ti­bili pe polonezi, încă de la început, dacă nu chiar de când Armata lui Piłsudski a înfrânt Armata Roşie pe Vistula, în 1920.

Czesława Greczyn era soţia unui ofiţer polonez dispărut în 1939 în amploarea de­zastrului militar polonez şi tocmai în această calitate a fost de­por­tată în noaptea de 13 aprilie 1940, când întreaga Polonie Orientală a fost ră­văşită de un uriaş val de arestări. Mamă a unui copil de numai 20 de luni, a fost obligată să-l ia cu ea în exilul obligatoriu de 10 ani, fiind deporatată în Ka­zah­stan, fără să i se ofere ni­mic odată ajunsă aici (nici loc de muncă, nici locuinţă, dar ştim bine că sistemului nu-i păsa de astfel de de­ta­lii, chiar dacă agresiunea germană încă nu avusese loc). Czesława Greczyn subliniază rata mare de mortalitate din rândul co­pii­lor, condiţiile de muncă din kolhozuri, di­ferenţele de climat, care şi ele îşi spuneau cuvântul, chiar dacă nu fusese deportată în Nordul Îngheţat, ca, de exemplu, Aniţa Nandriş Cudla. Încercând să scape cu bă­ie­ţelul său, ajunge în Frunze, unde copilul se îmbolnăveşte grav. Internat totuşi într-un spital sovietic, moare, ceea ce vine să do­vedească faptul că nici măcar îngrijirile de specialitate nu ofereau o şansă mare de salvare, condiţiile din spitalele sovietice fi­ind deplorabile. Trauma mamei care-şi pier­de copilul este imensă, mai ales că, mu­ribund, nici măcar nu fusese lăsată să pătrundă în camera lui. Totuşi reuşeşte să-l îngroape într-un coşciug, şi nu cum îi fusese recomandat de un localnic, în niş­te zdrenţe. După numai câteva luni de la moartea băieţelului său, ajunge în Armata lui Andres, iar în iunie 1942 a fost eva­cua­tă în Iran, unde scrie şi această mărturie, regăsindu-şi soţul. Însă, în multe cazuri, golul şi sentimentul vinovăţiei îi separau şi îi înstrăinau definitiv pe cei doi soţi, chiar dacă avuseseră norocul să su­pra­vie­ţuiască şi să se reîntâlnească. „Mă în­tor­ceam sin­gură, având o mare durere şi dis­perare în suflet.“

Anna Cieslikowska a rămas, du­pă dubla invazie sovieto-na­zistă din septembrie 1939, în Lvov, în partea ocupată de aliaţii lui Hitler, bolşevicii. La scurt timp, a fost dezgustată de viaţa sub ocupaţia stalinistă şi, supremul curaj, a făcut o cerere oficială de a fi lăsată să se sta­bilească în partea ocupată de germani a Poloniei. Practic, s-a autodenunţat, pen­tru că la scurt timp a fost arestată de NKVD şi exilată forţat la Novosibirsk, în Siberia. Ajunsă în acest oraş îndepărtat, ea scrie în mărturia sa cum polonezii au fost debarcaţi în gară şi duşi în grupuri de 40 către baia comunală, iar, pe drum, obligaţi să se uite în jos (ca şi cum cine ştie ce mari secrete militare se aflau în acel orăşel prăpădit), cu mâinele la spate, au fost supuşi jignirilor mulţimii sovietice, care a aruncat cu mizerii asupra „bur­ghe­zilor polonezi“. La baia publică, unde per­sonalul era format doar din bărbaţi, fe­meile au fost puse să se dezbrace sub pri­virile sovieticilor, o veche metodă de umi­lire, de aneantizare a mândriei şi dem­ni­tăţii umane, cu grele semnificaţii sim­bo­lice. După aceea, grupul a fost cazat în niş­te barăci, care erau invadate de gân­daci: „Cădeau peste noi de pe tavan. Nu exista nicio posibilitate să te aperi“. Fac grevă, fe­meilor fiindu-le mult mai frică de gân­daci decât de loviturile NKVD-ului, care se vede obligat să dezinfecteze locul. Mun­ceşte la o moară după orarul tipic al Gu­lagului, de la 5 dimineaţa până la 7 seara, având acelaşi regim general din Gulag: mă­nânci în funcţie de cât munceşti. Însă, în acest caz, norma era identică pentru fe­mei şi bărbaţi, de aceea de multe ori pri­meşte doar 300 de grame de pâine pe zi. Muncind alături de alţi exilaţi (sclavi) so­vietici, intră în legătură cu ei. „Precum co­piii, întrebau orice, cu cea mai mare curiozitate. Nu le venea să creadă că în Polonia nu era nevoie de cartelă pentru a cumpăra pâine.“ Aflând de nesperatul colac de salvare (în fapt, o amnistie ac­cep­tată de Stalin care le permitea legal de­ţi­nuţilor/exilaţilor speciali - sclavilor po­lo­nezi – să plece în căutarea centrelor de re­crutare), şi Anna Cieslikowska s-a alăturat unui grup de polonezi care doreau să scape din URSS, însă autorităţile sovietice au exersat din plin duplicitatea, la care erau experte, nedându-şi mai deloc con­cursul logistic în strângerea acestor po­lo­nezi, teoretic aliaţi. Pentru că aveau ne­voie de forţă de muncă, în condiţiile în ca­re frontul înghiţea sute de mii de oameni lunar. A mai muncit câteva luni în Uz­be­kistan, unde a trăit în nişte condiţii foarte grele, cunoscând foametea şi mizeria, dar, în ianuarie 1942, peripul său sovietic avea să se încheie, ea alăturându-se Corpului Auxiliar Feminin al armatei lui Andres, fiind evacuată în Iran.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/slider5/carte_codrut.jpg

JEHANNE M. GHEITH, KATHERINE R. JOLLUCK - Gulag Voices.
Oral Histories of Soviet Incarceration (Palgrave Macmillan, 2011)

 

Ultima experienţă prezentată es­te cea a Mariei Norciszek, ca­re făcea parte din rezistenţa po­lo­neză după ocuparea ţării, ajun­gând în oraşul Lvov, aflat în partea sovietică. În aprilie 1940, încercând să evite a fi capturată de organele de re­presiune sovietice, a dorit, împreună cu so­ţul său, să treacă în România, fiind însă re­ţinută de NKVD în apropierea graniţei româno-sovietice, puternic militarizată de sovietici care pregăteau lovitura din iu­nie 1940. Maria Norciszek a avut o ex­pe­rienţă mai amplă a Gulagului sovietic, fi­ind încarcerată şi reţinută în patru în­chi­sori şi lagăre diferite, rememorând atât ri­tualul civilizator al băii comune (însă ea dă de una infectă, plină de gândaci), in­te­rogatoriile dure în care este jignită în chip şi fel, includerea deţinutelor de drept co­mun printre cele politice, tocmai pentru a crea o atmosferă imposibilă şi de a răs­pândi frică şi în interiorul lagărului (multe dintre acestea erau fie prostituate cu boli venerice, lesbiene care se dedau la orgii şi încercau să le corupă pe tinerele fără apă­rare). „Foametea era atât de mare, încât oricine prindea o pisică sau un şobolan îl mânca.“ În septembrie 1941, se alătură, la fel ca şi Anna Cieslikowska, Corpului Au­xiliar Feminin al Armatei lui Andres, reluându-şi viaţa în libertate. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu aceste femei după re­gă­sirea libertăţii, dar mai mult ca sigur niciuna nu s-a mai întors vreodată în Po­lonia.

 

 

TAGS : Gulag carte URSS Armata Rosie NKVD Anna Cieslikowska Polonia
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2012
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22