Bombe cu explozie întârziată în tabăra câștigătoare

Agenda publică românească este dominată în aceste zile de păruielile (termenul e chiar potrivit) din PSD. Dar nici de partea cealaltă a baricadei, în „noul PNL”, lucrurile nu stau cu mult mai bine. Doar că ciocnirile au rămas încă ascunse în culise.

Există două mari zone de tensiune în ta­băra câștigătoare a alegerilor prezidenţiale. Una este între cei care s-au implicat în mod efectiv și neechivoc de partea noului președinte și alții, mai ales din PNL, care au preferat să stea oarecum deoparte, mi^­zând pe o înfrângere a aces­tuia. Acest tip de pre­zen­ță electorală discretă (în contrast cu atitudinea os­ten­tativ ostilă afișată de Crin Antonescu) le putea asi­gu­ra, în cazul în care Vic­tor Ponta ajungea la Co­tro­ceni, un spațiu de fugă către partidul lui Tă­ri­ceanu, la pachet cu beneficiile unei re­ve­niri la guvernare.

A doua falie, împinsă în planul doi în tim­pul campaniei, este aceea dintre activul liberal și cel pedelist. Deși în multe cazuri liderii PDL s-au implicat mai activ decât co­legii lor liberali în campania pre­zi­den­țială, aceștia din urmă încearcă să ex­ploa­teze în mod disproporționat succesul, da­torită legăturilor formale, pe linie de par­tid, cu președintele ales. Tensiunile sunt foarte mari și în provincie, unde ges­tio­na­rea rivalităților PNL-PDL este extrem de complicată, fiind grevată de o mulțime de frustrări și resentimente adunate în timp. De pildă, la Iași, președintele CJ, fostul mi­nistru liberal Cristian Adomniței, care își pusese mari speranțe în exploatarea unei re­lații privilegiate cu Klaus Iohannis, se ve­de serios eclipsat de un alt ieșean, cu pro­fil politic și profesional net superior, Mi­hai Răzvan Ungureanu. Multiplicați acest gen de situații, cu ajustările necesare în fie­care caz în parte, și veți ob­ține o hartă națională a conflictelor interne din „no­ul PNL”. Cum Klaus Iohannis nu este un lider crescut organic într-un me­diu de partid și cum el nici nu are legături solide așe­zate în timp cu oameni din PNL și cu atât mai puțin cu unii din PDL, nici nu există un arbitru cu destulă autoritate, așa cum era Traian Băsescu, în stare să tranșeze acest gen de dispute. Revenirea la tipul de retorică din perioada USL e deja vizibilă, mai ales în spațiul mediatic apropiat de fostul PNL precum Realitatea TV. Și e de abia începutul!

Pentru a face lucrurile și mai complicate, Klaus Iohannis a fost ales de o manieră to­tal atipică. A contat decisiv implicarea so­cietății civile, a unor jurnaliști și lideri de opinie, a unui segment fără simpatii po­litice manifeste, cu prezență informală pe rețelele sociale, în mai mare măsură decât contribuția echipei oficiale de campanie a noului președinte. Această realitate este o provocare nu tocmai ușor de gestionat pen­tru d-l Iohannis, care nu poate să ex­pedieze cu ușurință demersuri venite din această direcție legate de asumarea unor declarații de principiu sau de rejectarea unor consilieri potențiali, considerați a fi în dezacord cu platforma în baza căreia a fost votat. Ultimul aspect, dar și chestiuni legate de asumarea unor acțiuni concrete i-au deranjat cu siguranță enorm pe acei politicieni, cu precădere liberali, care se aș­teptau la recompense și beneficii post­electorale. Deocamdată, e complicat pen­tru ei să-și manifeste deschis ostilitatea în spațiul public, dar e de așteptat că o vor fa­ce imediat ce vor considera că punctul de fierbere de după alegeri a fost depășit.

În aceste condiții, viața lui Klaus Iohannis nu va fi deloc ușoară după 22 decembrie. Deocamdată, se bucură de autoritatea și le­gitimitatea conferite de votul masiv în fa­voarea sa. Însă oricine se erodează. În plus, va începe inevitabil să acumuleze frus­trări și resentimente, pe măsură ce va alege pe cineva în defavoarea altcuiva sau va prefera o poziție în dauna alteia. Am văzut asta din plin în trecut. Dintr-un ma­re admirator al lui Traian Băsescu, înainte de 2004, Valentin Stan a devenit un an­tibăsist feroce, după ce nu a primit o func­ție la Externe (ministru sau secretar de stat) care considera că i se cuvenea. La fel, marele anticomunist Sorin Ilieșiu a ajuns și el să se lăfăie pe ecranul Antenei 3, cot la cot cu echipa de propagandă a lui Dan Voiculescu, după ce a văzut că nu a fost propus președinte al Televiziunii Publice. Și lista poate continua. Acest tip de aș­teptări neîmplinite duc adesea la frustrări, resentimente, care se transformă adesea în dușmănii aprige. Iar, din păcate pentru el, Klaus Iohannis nu are cum să evite ast­fel de situații. După cum nu îi va fi ușor să gestioneze așteptările, în general legi­time, dar maximaliste, venite dinspre so­cietatea civilă, dar care ignoră realitatea po­litică, care e mult mai complicată, o rea­litate în care compromisurile sunt ine­vi­tabile, chiar și atunci când ești animat de cele mai bune intenții. Cu asta s-a con­fruntat și Traian Băsescu în trecut. Exem­plul notoriu fiind acela al înțelegerii fă­cu­te cu Victor Ponta pentru numirile din DNA și Parchetul General.

În general, există în acest moment spe­ranțe exagerate în societatea românească față de ce se așteaptă să se întâmple în pe­rioada următoare. Ele sunt legitime, dar ig­noră faptul că, în afară de locatarul de la Cotroceni, în rest nu s-a schimbat mare lucru atât în peisajul politic românesc, cât și în cel mediatic cu mare impact public. Au fost doar eventuale repoziționări, miș­cări de culise, cu miză mai degrabă in­di­viduală decât în planul principiilor. Dacă nu apar factori de presiune suplimentari, precum apariția unor noi forțe politice, încet-încet vom reintra în normal.