"Una vorbim şi alta fumăm!" Securitatea, Mafia și contrabanda cu ţigări

La 25 de ani de la căderea comunismului, am ajuns să cunoaştem tot mai bine modul diabolic în care a funcţionat Securitatea. Metodele ei sunt devoalate, angajaţii sunt deconspiraţi, faptele lor, supuse judecăţii instanţelor şi opiniei publice. Rolul fundamental pe care l-a avut în menţinerea la putere a regimului comunist, până în ultima clipă, este de necontestat.Dar dacă Securitatea nu a fost doar un instrument ideologic? Dacă, de fapt, românii nu au fost deposedaţi doar de drepturi şi libertăţi, dacă au fost constrânşi la foame şi mizerie şi pentru altceva decât construirea socialismului? Cum ar fi să luăm în calcul ipoteza că poliţia politică s-a transformat într-o organizaţie criminală în slujba unui clan mafiot instalat la conducerea ţării?

Anul 1987 a început prost pentru lu­cră­torii de la AVS¹. Pe adresa ROMTRANS din Bucureşti sosise pe 7 ianuarie un telex tri­mis de un anume Brunner, reprezentantul unei firme din Basel. Acesta pretindea că o altă firmă elveţiană, cu care românii aveau relaţii apropiate de afaceri, îi datora suma de 180.000 franci elveţieni. În cazul în care nu primea banii, „(...) vom da în vi­leag toată documentaţia din aceşti ani. Ne vom îngriji să vă afectăm prestigiul şi vom determina oficialităţile occi­den­tale să acţioneze”². Şantajul era evident.

Ce motive ar fi putut avea un om de afa­ceri elveţian să ameninţe una dintre ono­rabilele firme aflate sub umbrela celebrei ICE DUNĂREA? Şi, mai ales, la ce do­cu­mente făcea aluzie? Un indiciu era cuprins în textul din rubrica Referinţă: „Con­tra­bandă cu ţigări şi alte mărfuri / Fal­si­fi­ca­rea de documente / Declaraţii false etc. către Italia / Spania etc., Via Austria / R.F.G. / etc.”.

În mod normal, o astfel de acuzaţie gravă trebuia de îndată lămurită, iar im­per­ti­nentului om de afaceri imperialist i s-ar fi spus ritos că întreprinderile de comerţ ex­terior ale României Socialiste nu se ocupă cu asemenea afaceri ilegale, ci cu des­fa­cerea produselor româneşti pe piaţa libe­ră, activitate care contribuie direct la pros­peritatea ţării şi la creşterea nivelului de trai al poporului. Un astfel de răspuns, care să reafirme principiile sănătoase ale comerţului socialist, nu a fost formulat niciodată. Telexul a fost trimis la AVS.

Ameninţarea cu divulgarea întregii afaceri pare să fi cântărit mult pentru că, la 19 mai 1987, şeful AVS, maiorul Eftimie Gelu (pe numele său real Constantin An­gh­e­la­che), întocmeşte un Raport, pe care îl îna­intează generalului-locotenent Traian Tău­lescu, secretar de stat la DSS pentru pro­bleme externe. În document se men­ţio­nează faptul că operaţiunea Mediaş, cons­tând în „tranzitarea confidenţială de ţi­gări”, începuse în anul 1981, cu aprobarea con­ducerii DSS. Maiorul propunea sistarea tem­porară a acţiunii, valorificarea prin ICE COMTURIST a stocului de 250 de lăzi de ţigări rămase în depozit şi căutarea de ru­te noi pentru continuarea traficului. Un calcul scurt arăta că prin revânzarea sto­cului de ţigări către piaţa internă se ob­ţinea un profit de 107.500 dolari. În ciuda impedimentelor temporare, specialiştii de la AVS nu doreau să lase din mână o afa­ce­re bănoasă.

Colonelul „Arnăutu” primeşte „o ofertă de nerefuzat”

Biografia fostului şef al Compartimentului AVS, Andronic Stelian Octavian-Ioan, este în general cunoscută astăzi. Personaj pri­zat în mediile care promovează imaginea foştilor lucrători ai serviciilor externe ale Securităţii, în versiunea „profesionişti ai spionajului şi apărători ai patriei”, el este şi autorul unor dezvăluiri bine ţin­tite.

Confuzia în privinţa naturii activităţilor desfăşurate de această instituţie, confuzie generată de interpretări contradictorii, su­puse periodic unor reevaluări (nu toate de bu­nă-credinţă), a permis foştilor angajaţi ai Securităţii să se erijeze în surse auto­ri­zate, consultate ori de câte ori se doreşte un plus de expertiză pentru anumite subiecte de presă. Invitaţi la emisiuni de te­leviziune, conferinţe şi lansări de carte, foştii securişti îşi exprimă public şi în mod liber opiniile, bucurându-se din plin de be­neficiile democraţiei pe care zeci de ani ni le-au interzis tuturor. Atunci când nu îşi supraevaluează post-factum rolul în ca­drul organizaţiei şi nu pozează în de­ţi­nătorii unor secrete zguduitoare pentru so­cietatea românească, majoritatea foş­ti­lor ofiţeri de Securitate se străduiesc să schimbe percepţia publică despre ei şi des­pre instituţia în care au lucrat. E suficient să amintim una dintre ideile recent lan­sate pe piaţă, referitoare la rolul „disi­dent” al Securităţii în timpul regimului Ceau­şescu, pentru a înţelege universul pa­ralel în care trăiesc aceşti oameni şi ar­mata de creduli dispuşi să-i ia în serios. Mo­tivaţia acestor dezvăluiri de culise e un subiect în sine. Totuşi, dată fiind des­chi­de­rea arhivelor, lectura documentelor de­vi­ne obligatorie şi cu siguranţă de preferat vehiculării unor informaţii preambalate.

Un astfel de document, semnat în aprilie 1981 de colonelul „Arnăutu Nicolae” (unul dintre numele conspirative ale lui Stelian Andronic), ilustrează elocvent începuturile traficului cu ţigări de contrabandă sub umbrela Securităţii. Într-un mod lipsit de echivoc, şeful AVS spulberă orice altă in­ter­pretare privind natura operaţiunii, anun­ţându-şi superiorii că a fost contactat de reprezentanţii Mafiei din Nordul Italiei. Aceştia i-au propus să se implice în „asi­gu­rarea tranzitării cantităţilor de ţigări destinate Italiei”³ prin intermediul unei fir­me din Basel, înfiinţată special pentru aceas­tă operaţiune. La data respectivă, ma­fioţii italieni aveau în funcţiune două reţele de tranzit, una prin Albania, cea­lal­tă prin Bulgaria, şi doreau să se extindă. Calculele preliminare ale lui „Arnăutu” arătau că la un tranzit de 3.000 cartoane (un carton conţinea 50 de cartuşe) pe săp­tămână, cu un comision propus de 30 de dolari/carton, se puteau obţine 2.000.000 dolari pe an. Suma i-a mulţumit pe su­pe­riorii colonelului, şi operaţiunea a debutat sub numele de cod Mediaş.

Pentru a asigura fluiditatea traficului, ur­ma să fie folosit un depozit aflat la 17 kilo­metri de frontieră, ascuns într-o fostă po­picărie. Amenajarea s-a făcut cu mijloace pro­prii: 10 militari în termen de la Co­mandamentul Trupelor de Securitate au fost detaşaţi la lucrări din ordinul ge­ne­ralului Zagoneanu, secretar de stat la MI şi adjunct al şefului CIE. Ulterior, şefii Se­curităţii vizând construirea unor depozite de capacitate mai mare la Bucureşti, care să dispună şi de linii de tren pentru în­cărcare. Gândeau deja la scară mare şi, pen­tru a îndeplini sarcinile de plan, „Ar­nău­tu” a primit mână liberă să negocieze aspectele practice ale afacerii. În dorinţa de a obţine un avantaj la stabilirea pre­ţu­lui, l-au autorizat să ofere partenerilor ita­lieni, contra unui comision, posibilitatea ca românii să-i influenţeze şi pe iugoslavi pentru a accepta şi ei să fie parte a com­binaţiei.

Această ultimă idee nu s-a mai concretizat pentru că, în mai 1981, un emisar al firmei el­veţiene, sosit la Bucureşti, l-a informat pe colonelul „Arnăutu” că italienii se gră­beau să înceapă afacerea şi îl invitau în iu­nie la Zürich. După consultări cu su­pe­riorii, Arnăutu a hotărât să înceapă ime­diat operaţiunea, fără varianta iugoslavă, dar cu menţiunea că riscurile transportării mărfii în afara teritoriului RSR cad în sarcina italienilor.

Și Securitatea învăța din greșeli

Graba cu care a demarat acţiunea Mediaş avea să se dovedească de rău augur. O tele­gramă trimisă la 30 mai 1981 de rezidenţa CIE de la Roma anunţa că organele vamale ita­liene reţinuseră şase camioane ro­mâ­neşti, iar judecătoria din Trieste ceruse ins­tituirea sechestrului asupra bunurilor a două firme, ROMTRANS şi TERRA, ambele ţinând de ICE DUNĂREA, sub acuzaţia de contrabandă cu ţigări. Suma pe care au­to­rităţile italiene o estimau ca prejudiciu era de 13.496.133.820 lire şi, pentru a rezolva si­tuaţia, se solicita trimiterea unui avocat din ţară. Mai mult, în iunie 1981, Mi­nisterul de Finanţe italian a emis o cir­culară către organele vamale în care aces­tea erau prevenite să controleze serios toa­te transporturile provenite din RSR, iar documentele de însoţire să fie trimise la Roma spre analiză.

Fără să se lase descurajat de greutăţile în­ceputului, cu aprobarea ministrului de In­terne, Tudor Postelnicu, „Arnăutu” a ple­cat la Zürich, să-şi întâlnească partenerii.

Directorul firmei din Basel, care în do­cu­mentele acţiunii a primit numele cons­pi­rativ „Patrik”, i-a făcut o scurtă pre­zen­tare a afacerii, menţionând că pe filiera bul­gară colabora tot cu organe de se­cu­ri­tate, iar după două zile de negocieri au stabilit comisionul de 30 dolari / ladă (su­perior celor 25 dolari percepuţi de bulgari şi celor 18 dolari ceruţi de albanezi). Mo­tivaţia preţului mai mare era dată şi de am­ploarea traficului, a cărui primă etapă urma să se desfăşoare pe calea ferată, în containere, pe ruta România-Italia, cu mar­fă de acoperire, şi pe mare, ruta Cons­tanţa-Genova, în containere de tip ma­trice. Pentru a-şi dovedi buna credinţă, „Patrik” s-a oferit să rezolve situaţia ca­mioanelor sechestrate, menţionând că are pe lista de plăţi câţiva miniştri din gu­vernul de la Roma, care puteau influenţa hotărâri judecătoreşti. În plus, s-a arătat dispus să iniţieze şi alte tipuri de afaceri cu produse supuse embargoului, de exem­plu, armament.

S-ar putea crede că, mulţumiţi de re­zultate, lucrătorii de la AVS s-au con­centrat pe finalizarea operaţiunii Mediaş în bune condiţii. Totuşi, la câteva luni de la debutul afacerii, colonelul „Arnăutu” în­tocmeşte un nou Raport⁴ în care men­ţionează că, în ziua de 28 septembrie 1981, s-a organizat la Bucureşti o întâlnire cu un alt cap Mafiei din Nordul Italiei, Gil­bert Lorens, zis Marcelo, care propunea des­chiderea altor rute de trafic cu ţigări prin Austria şi Italia, cu transportul asi­gurat de autotrenuri, puse la dispoziţia românilor.

După precizarea făcută de generalul Pleşiţă, cum că această nouă operaţiune nu trebuie să perturbe acţiunea Mediaş, AVS a înregistrat filiera cu numele cons­pirativ Crişul.

Organizarea noii rute de tranzit s-a dovedit mai dificilă pentru partea română. Pentru că transporturile se făceau pe şo­sea, era nevoie ca AVS să pună la dis­po­ziţie şoferi pentru cele două autotrenuri mar­ca Volvo şi Mercedes, furnizate de partenerul italian. Au fost selectaţi doi ofiţeri, cărora li s-au întocmit acte de identitate şi permise auto false şi au fost instruiţi să se ferească de orice posibile pro­vocări de-a lungul traseului. În mod curent, activitatea acestor cărăuşi consta în preluarea mărfii din Elveţia şi stră­ba­terea teritoriului Austriei, RFG şi Ungariei, până în România. În depozitul AVS ţigările erau reambalate, apoi disimulate în lăzi cu marfă de acoperie (granule PVC, pahare sau chiar ceapă!) şi expediate în Italia, via Iugoslavia. Pentru această activitate, şo­fe­rii erau remuneraţi cu suma de 1.000 de do­lari/transport, bani care proveneau din profitul net al traficului.

„Aşadar şi prin urmare / Ei făceau comerţ pe mare...”

În februarie 1982, „Arnăutu” pleacă din nou în Elveţia, ca să verifice situaţia con­turilor deschise pentru operaţiunile cu­rente ale AVS. Cu această ocazie, la întâ­l­nirea cu „Patrik”, colonelul propune reor­ganizarea operaţiunii Mediaş, în sensul des­chiderii unei rute noi, pe mare. Ţi­gă­ri­le urmau a fi aduse de români până în por­turile Constanţa sau Tulcea, de unde pu­teau fi preluate de italieni, pe vase. Pro­fi­tul urma să se dubleze, la un singur trans­port partea română încasând 300.000 de dolari. Un alt amănunt, deloc neglijabil, era riscul mai mic de interceptare a tran­s­porturilor.

Textul telexului de ameninţare expediat în 1987 (foto: CNSAS)

Până la stabilirea detaliilor, transporturile clasice pe calea ferată au continuat. La 10 mar­tie 1982, a fost expediat primul trans­port de 750 lăzi de ţigări, având ca aco­perire pahare de sticlă, transport urmat de altele, într-un ritm de două-trei pe lu­nă. Pentru a maximiza profitul, marfa de acoperire era furnizată de români, care pu­teau plasa în felul acesta şi produse care se vindeau mai greu pe piaţă, de tipul re­ziduurilor PVC, paharelor, ambalaje de sti­clă etc. Participanţii la operaţiune erau şi ei recompensaţi. Colaboratorul „Ionel”, an­gajat la o societate mixtă din Elveţia, de­ţinută în coproprietate de Securitate şi Mafia italiană, a primit pentru „aportul constant” suma de 3.500 de lei, în vreme ce partenerilor li se ofereau cadouri tra­diţionale: soţia lui „Patrik” a primit o ie în valoare de 1.000 de lei.

Potrivit unui raport din iulie 1982, opera­ţiunea Mediaş adusese până la acea dată un profit net de 688.000 de dolari. Ra­portul menţiona intenţia fermă a con­du­cerii Securităţii privind „continuarea şi intensificarea acţiunii Mediaş, în ma­niera executată până în prezent, cu toate riscurile pe care le implică astfel de acţiuni”⁵. Soliditatea afacerii era dovedită şi de faptul că profitul estimat a început să fie inclus în cifrele de plan ale AVS. Pen­tru anul 1983, se dorea obţinerea a 7-8 mi­lioane dolari. Şi dacă era vorba de „plan”, atunci era de la sine înţeles că trebuia îndeplinit şi depăşit.

Ca parte a strategiei de extindere şi di­versificare, în aprilie 1983 se declanşează operaţiunea Vedeta.

Colonelul „Arnăutu”, însoţit de lo­co­te­nent-colonelul „Hogaş Gheorghe” (nume real Horotan Gheorghe), se deplasează la Şantierul Naval Mangalia, unde, contra su­mei de 450.000 de dolari, vând ita­lienilor o şalupă rapidă, destinată tra­fi­cului de ţigări pe mare, cu destinaţia Gre­cia. Nava fusese modificată special pentru acest tip de operaţiune în şantierul naval şi predată echipajului grec, care urma să o opereze.

În mai 1983, la Şantierul Naval Sulina are loc o întâlnire între conducerea Ad­mi­nis­traţiei portului, reprezentantul lui „Pa­trik” şi şeful AVS. A rezultat o schimbare în desfăşurarea operaţiunii Mediaş, cons­tând în refuzul românilor de a mai trimite marfa direct în Italia şi solicitarea ca li­vrările să se facă pe rute ocolitoare. Noua variantă era expedierea ţigărilor în con­tai­nere, pe numele unor firme austriece, ma­ghiare etc., care aveau depozitate mărfuri în zona liberă. În felul acesta, se putea folosi la expeditor firma străină şi se evita întocmirea de declaraţii vamale şi com­ple­tarea rubricilor din documente cu privire la autorizaţia de export, mărfurile ex­pe­diate fiind considerate în tranzit pe te­ri­toriul vamal al RSR. De asemenea, se pu­teau trimite containere cu ţigări pe mare, cu adresa Portul Liber Sulina, ele fiind des­cărcate pe parcurs şi ajungând goale la des­tinaţie. Documentele falsificate de re­cep­ţie a mărfii erau întocmite de partea ro­mână.

Traficul pe mare şi-a dovedit eficienţa, ast­fel încât, în anul 1984, Securitatea şi „par­tenerii” ei iniţiaseră rute maritime de con­trabandă în containere de 20 şi 40 de pi­cioare, pe rutele Constanţa–Haifa–Napoli şi Constanţa-Pireu-Napoli. În paralel, ru­te­le pe şosea şi pe calea ferată au fost men­ţinute şi extinse, aşa încât au fost incluse în traseu şi ţări ca Olanda şi Spania. Profiturile erau mult mai mari şi, în ciuda faptului că periodic unele transporturi erau interceptate de autorităţile occi­den­tale, se părea că afacerea merge de la sine. Portofoliul a fost îmbunătăţit cu traficarea de arme către zone de conflict (Iran, Irak etc.), tranzacţii finalizate tot prin inter­me­diul Mafiei italiene. Se vindea armament din ţări occidentale, românii asigurând, contra comision, tranzitul mărfii sau di­rect armament românesc (tancuri, mu­ni­ţie, armament uşor). Această extindere avea să se dovedească fatală întregii afa­ceri.

Intervin „oficinele imperialiştilor”

În septembrie 1986, şefii Securităţii au ci­tit cu îngrijorare Buletinul Informativ în­tocmit de Unitatea Specială „R”, care mo­ni­toriza transmisiile Europei Libere. Sin­teza menţiona că, în cadrul emisiunii Ra­diomagazin a postului amintit, a fost pre­zentat pe larg un film difuzat de Tele­vi­ziunea Franceză. Filmul era rezultatul unei investigaţii jurnalistice şi expunea operaţiuni de trafic cu arme, pe teritoriul francez, prin intermediul unei firme bul­găreşti. Jurnaliştii urmăriseră camioanele firmei până la Marsilia şi reuşiseră să sta­bilească contacte cu şoferii bulgari, care le mărturisiseră că jumătate dintre ei erau ofi­ţeri de Securitate, iar armele aveau ca destinaţie Iranul şi Irakul.

În ciuda protestelor Ambasadei Bulgariei, filmul a fost redifuzat şi s-a bucurat de un impact puternic la publicul francez, sen­si­bilizat de un val de atentate în Franţa, atri­buit unor facţiuni islamiste. Preocuparea jurnaliştilor francezi era legată de po­si­bi­litatea ca filiera descoperită să-i fi ali­men­tat şi pe autorii acestor acţiuni.

La Bucureşti, îngrijorările erau de altă na­tură. Dezvăluirile presei franceze loveau in­direct afacerile prospere ale AVS cu Ma­fia italiană. Dacă „partenerii” italieni erau expuşi, atunci cădea întreaga afacere, in­clusiv traficul cu ţigări. Ceea ce s-a şi în­tâmp

Deşi au continuat să expedieze ţigările pe ru­tele obişnuite, expunerea mediatică şi re­acţia tot mai hotărâtă a autorităţilor oc­cidentale, care reuşeau să intercepteze un număr crescând de transporturi, i-au de­terminat treptat pe lucrătorii de la AVS să ia în considerare sistarea operaţiunii. Lo­vitura de graţie dată acţiunii Mediaş a ve­nit, aşa cum am văzut, în anul 1987.

Codificări folosite în corespondenţa AVS-Mafie (foto: CNSAS)

Când unul dintre „partenerii” italieni, cons­pirat sub numele „Renato”, a încercat să-i contacteze din nou pe cei de la AVS în 1989, şeful compartimentului, maiorul „Eftimie Gelu”, a dispus închiderea do­sarului acestuia, motivând că „(...) a în­tre­rupt legătura cu noi timp de doi ani. Nu cunoaştem cauzele. A revenit sur­prin­ză­tor de insistent. Ştim că este în atenţia or­ganelor fiscale din Elveţia”⁶.

Securitatea nu mai era interesată de men­ţinerea legăturii cu foştii săi colaboratori de afaceri. Învăţase tot ce era de învăţat şi îşi putea deschide propriile filiere...

Note:

1. Compartimentul Aport Valutar Special, care funcţiona în cadrul UM 0544 (Centru de Informaţii Externe).

2. ACNSAS, Dosar OVS nr. 51400, vol. 20 f. 191.

3. ACNSAS, Dosar OVS nr. 51400, vol. 21, f. 5.

4. ACNSAS, Dosar OVS nr. 51400, vol. 21, f. 3-4.

5. ACNSAS, Dosar OVS nr. 51400, vol. 21, f. 105-106.

6. ACNSAS, Dosar SIE 53433, f. 1.