Zece ani cu Traian Băsescu

Continuăm în acest număr dezbaterea iniţiată  săptămâna trecută de revista 22 pe marginea „Epocii Băsescu” - un bilanţ al celor două mandate prezidenţiale. Publicăm în continuare opiniile lui Cristian Preda legate de acest subiect, urmând ca, în numerele viitoare, să vă oferim şi alte articole pe această temă.

După un deceniu la Cotroceni, Traian Bă­sescu îi lasă biroul lui Klaus Iohannis. În­cerc un bilanț. Al președintelui, nu al Ro­mâniei.

Aș începe cu ce e mai ușor de văzut. Traian Băsescu a inaugurat seria mandatelor de cinci ani, durată impusă de revizuirea cons­ti­tu­țio­na­lă din 2003. El e și primul șef de stat reales imediat du­pă un mandat complet: când a vrut să facă asta, în 1996, Iliescu a eșuat, în vre­me ce, patru ani mai târ­ziu, Constantinescu nu a mai candidat. Băsescu a lăsat impresia că durata cumulată e lungă și a sugerat re­ve­nirea la sincronizarea alegerilor legislative și prezidențiale. Tema schimbării Cons­ti­tuției a fost centrală în discursul său, dar efectul practic a fost zero. Referen­du­mu­rile din 2009, care cereau cameră unică de 300 de aleși, au rămas literă moartă.

Chemarea la referendum a cu­noscut o frecvență remarcabilă, dacă e să o judecăm în contextul culturii politice de la noi: între 2004 și 2014 s-au consumat cinci chemări la urne din această ca­te­gorie, tot atâtea câte se organizaseră între fondarea statului cu numele România și căderea comunismului. Două dintre re­fe­rendumuri nu au fost dorite de pre­șe­dinte, fiindcă au urmat suspendării sale, în 2007 și 2012. Ambele au fost invalidate, din pricina unei prezențe sub pragul de 50 de procente cerut de lege. Diferența dintre cele două momente e și ea im­por­tantă: în 2007, peste 80% dintre cei care au venit la urne îl susțineau pe Traian Bă­sescu, pentru ca, în 2012, peste 80% să fie îm­potriva lui.

Vorbim despre un efect al confruntării președintelui cu parlamentul. Mai precis, cu două majorități create - în ambele ca­zuri - după eliminarea partidului pre­zi­den­țial din guvern. Lansate de PSD, cele două suspendări au mobilizat PNL, și în 2007, când Tăriceanu a scos miniștrii PD din gu­vern, și-n 2012, când USL a reușit să dă­râme guvernul MRU, care avea ca pilon prin­cipal PDL. Dacă PSD&PNL au susținut că-l demit pe președinte întrucât ar fi în­călcat Constituția, judecată neconfirmată de Curtea Constituțională, Traian Băsescu a afirmat că prima suspendare a fost „pe­deapsa” pentru condamnarea comu­nis­mu­lui, iar a doua – pentru că a refuzat repo­li­tizarea justiției.

Am atins în acest fel o temă care a fost mult discutată: independența puterii ju­decătorești. La sfârșitul negocierilor pen­tru aderare, moment care a coincis cu debutul primului mandat al lui Traian Bă­sescu, corupția și politizarea justiției erau atât de ample încât a fost nevoie de ce­lebrul MCV pentru a obține biletul de in­trare în UE pentru 1 ianuarie 2007. Zece ani mai târziu, MCV e încă activat, deși între timp un fost premier și mai mulți foști miniștri au făcut ani buni de în­chi­soare, iar câteva sute de parlamentari și aleși locali sunt cercetați pentru fraude. Bă­sescu a cerut în mod insistent res­pec­ta­rea angajamentelor luate prin MCV și a apă­rat independența judecătorilor în nu­meroase ocazii publice.

Guvernele nu au avut parte de același tra­tament. Președintele le-a disprețuit pro­fund pe unele, le-a simpatizat pe altele. Adevărul e că a avut parte de toate va­ri­antele imaginabile: guverne cu majorități multicolore fragile (primul guvern Tă­ri­ceanu sau Executivele con­duse de Boc între 2010 și 2012), guverne bicolore cu majorități uriașe (PDL-PSD, vreme de un an, și USL, vre­me de doi ani și ju­mă­tate), dar și un guvern ul­traminoritar (Tăriceanu și UDMR, din primăvara lui 2007 în toamna lui 2008). Partidele cu re­prezentare parlamentară în ultimul de­ce­niu au experimentat toate înțelegerile po­sibile: nu există vreunul care să nu fi fost asociat la guvernare cu vreun altul. Traian Băsescu a navigat printre umorile acestor majorități, dar a fost criticat și când a co­o­perat cu premierii, reproșându-i-se că-i controlează, și când a fost în conflict cu ei, când i s-a spus că vrea să blocheze to­tul și să distrugă țara. Președintele a fo­lo­sit judecățile CCR pentru a trasa, în in­te­riorul puterii executive, frontiere ins­ti­tu­ționale sau libertăți politice pe care Cons­tituția nu le explicita. Așa s-a născut o practică precum refuzul de a accepta re­ma­nierea unui ministru, așa a fost con­sa­crat dreptul președintelui de a exprima opi­nii partizane în timpul mandatului.

O inovație importantă e și numirea în fruntea serviciilor de informații a unor (foști) membri ai partidelor care nu-l agre­au pe președinte: predecesorii lui Băsescu procedaseră pe dos. Pe de altă parte, la finele celui de-al doilea mandat, doi foști șefi SIE reveniseră în politica activă (MRU, ca premier, apoi șef de partid, iar Me­leș­canu, ca aliat al premierului și pre­zi­den­țiabil), iar șeful SRI era prezentat ca po­sibil prim-ministru. A rămas, deci, ceva confuz în relația serviciilor de informații cu mediul politic.

Ce s-a petrecut dincolo de ins­ti­tuțional, adică în câmpul politic partizan? Ales cu sprijinul Ali­an­ței D.A. (PNL + PD) și reales în 2009 cu concursul PDL, pre­șe­din­tele Băsescu încheie mandatul ca ins­pi­rator al PMP, izolat de toți foștii săi aliați. So­cial-democrații au fost principalii ad­ver­sari ai lui Traian Băsescu, mai ales din pri­cina competițiilor pentru Co­tro­ceni, în ca­re Băsescu i-a înfruntat în turul al doilea pe Năstase și, cinci ani mai târ­ziu, pe Geoa­nă. Liberalii l-au acuzat că le vrea pie­irea, mai ales după moșirea PLD. Bă­sescu le-a răspuns integrând nu doar PD, ci și dizidența liberală creată în jurul lui Stolojan, în familia PPE. În 2014, după eu­ro­pene, și PNL a decis să părăsească ALDE, în favoarea popularilor europeni, dându-i astfel dreptate șefului statului. Pen­tru re­prezentanţii UDMR, Băsescu a nu­­trit o sim­patie constantă, dorindu-i la gu­ver­na­re inclusiv după ce aceștia l-au sus­ținut pe Geoană la prezidențiale. În fi­ne, aliații elec­torali ai PSD au fost re­cu­perați pentru unele din guverne: PUR în 2004 sau UNPR în 2010 au jucat rolul de „soluții imo­ra­le”. Din perspectiva elitelor politice și in­te­lectuale, Traian Băsescu a reușit să ob­ți­nă sprijinul – fie și episodic - al unor per­soa­ne atât de diferite precum E. Udrea și M. Macovei, MRU și G. Oprea, V. Blaga și G. Copos, V. Tismăneanu și Prin­țul Paul etc.

6 iulie 2012, Cotroceni: Traian Băsescu susţine o declaraţie de presă după a doua suspendare.
Pe 28 august, în urma referendumului, Traian Băsescu s-a întors la Cotroceni.

În opțiunile politice externe, Traian Bă­ses­cu s-a arătat a fi proamerican și în vremea republicanului Bush, și în cea a de­mo­cra­tului Obama. Londra, punct esențial pe o axă invocată în 2004, a fost departe de a avea aceeași însemnătate ca Washingtonul. Relațiile cu China, Japonia, Coreea sau In­dia n-au cunoscut ameliorări sem­ni­fi­ca­tive, iar restul Asiei a fost neglijat. Africa a existat episodic, în varianta francofonă a Sommet de la Francophonie, organizat la București în 2006, iar America de Sud a fost dată cu totul uitării. Baza de la De­ve­selu și reinventarea politică a Mării Negre sunt cele mai clare expresii ale opțiunilor de securitate ale președintelui. Atlantist convins, Băsescu a găzduit un important summit NATO în 2008. Tensionarea re­la­ției cu Rusia, înainte ca Putin să devină ad­versarul strategic de azi al Occidentului, ca și încercarea – deocamdată eșuată – de a asocia Republica Moldova cu Balcanii de Vest din perspectiva lărgirii UE au con­tu­rat o atitudine față de Vecinătatea Estică a Uniunii care părea insolentă, dar care s-ar putea vădi curând rezonabilă.

În interiorul UE, Traian Băsescu s-a raliat deciziilor luate de PPE în gestiunea crizei financiare, optând pentru o variantă foar­te severă de austeritate, cu costuri politice personale foarte mari. El a căutat, pe de altă parte, să sincronizeze - în chestiunea decisivă a Tratatului de stabilitate fiscală - poziția României cu cea a țărilor din zo­na euro, chiar dacă, în ultimii doi ani, a de­venit mai puțin entuziast în privința adoptării monedei comune decât era prin 2007. Aliat al cancelarei Merkel, Băsescu a vă­zut defilând în fruntea guvernelor din statele membre responsabili din toate fa­miliile politice, fără ca vreunul să-i devină aliat sau amic politic de durată. Orbán Vik­tor a părut să fie, la un moment dat, pre­feratul său, dar virajul iliberal al pre­mie­rului maghiar l-a îndepărtat pe pre­șe­din­tele român de liderul FIDESZ

In fine, două vorbe despre relațiile președintelui cu presa. Traian Băsescu a început prin a fi simpatizat de jur­naliști, ba chiar răsfățat de oamenii din presă. Nu fără temei: știe să „facă știri”, iar limbajul său e colorat. Uneori, mult peste limitele respectului pentru ad­versari și chiar față de cetățeni neangajați partizan. La finalul celui de-al doilea man­dat, jurnaliștii care scriu cu empatie (nu cu simpatie!) despre el pot fi numărați pe degetele unei singure mâini. Președintele a fost stigmatizat de propaganda par­ti­de­lor de stânga, care au construit adevărate mașinării pentru a repeta ad nauseam clișee amestecate cu critici inevitabil ne­drepte. Dar și Traian Băsescu a îmbrățișat, până la urmă, obsesia politicianistă po­tri­vit căreia, dacă jurnaliștii nu scriu de bi­ne, sunt ori plătiți, ori proști, ori și una și alta. Așa că a încheiat cei zece ani re­pr­o­șând, ca și Emil Constantinescu, revistei 22 și intelectualilor de centru-dreapta in­fidelitatea.

Fost consilier al lui Traian Băsescu, între 2007-2009, sprijinit apoi constant de el în întreprinderile politice, i-am rămas loial. Dar fără a mă dezice vreo clipă de cei ală­turi de care am fost pe baricade, din 1990 încoace, adică membrii GDS și ai re­dac­țiilor care au susținut occidentalizarea Ro­mâniei, prin liberalism și democrație. „În­co­tro?”, asta e întrebarea la care și Bă­sescu, și foștii săi aliați vor trebui să răs­pundă.