"De ce tocmai acum?" sau despre însușirea reformatoare a dezastrului

Toată lumea ajunge la concluzia că este necesară o anume schimbare. Nimeni, însă, nu face nimic. Pentru că schimbarea nu se face, se produce un dezastru. Abia atunci, începe să se întâmple ceva.

Oricine vrea să inducă neîncredere  în orice ac­țiune aruncă în public întrebarea insinuantă „de ce tocmai acum?“. Asta, imediat, pla­sea­ză acțiunea într-un context contestabil, al in­tereselor ascunse și al agen­delor întunecate. Îmi amin­tesc că unul dintre cele mai puternice scandaluri de co­rupție, povestea zisă a „bi­lețelului roz“, în care un prim-ministru îi cerea pre­șe­dintelui să intervină la Par­chet pentru un prieten al său, în loc să ducă la cu­tre­murul firesc la care trebuia să ducă, s-a fâsâit pentru că apărătorii primului ministru au impus în aten­ția publică tema temporalității: „de ce tocmai acum?“. Aha – e ceva dubios cu cel care de­nunță, nu cu cel care a comis-o.  Nu mai con­ta că un trafic de influență imens, la cel mai înalt nivel, fusese dezvăluit cu probe certe – conta că denunțătoarea a arătat proba câteva luni mai târziu. Iată cum funcționează mintea publică de la noi: cineva află că s-a săvârșit o in­fracțiune; din orice fel de motive, inclusiv impure, întârzie să anunțe lumea, dar o face, to­tuși, după un timp, când crede ea că e mai bine. În România cea condusă de televizoare, așa ceva duce la iertarea totală a infractorului și la distrugerea prestigiului denunțătorului. Sunt singurul care simte cât de aberantă e această „soluție“ a speței?

Denunțătoarea de atunci se află acum într-o postură penală extrem de di­ficilă. Apărătorii ei încearcă ace­eași tactică pe care au în­cercat-o apărătorii celui de­nunțat atunci: „de ce tocmai acum?“. Adică, dacă „or­ga­ne­le“ știau de ma­tra­paz­lâ­cu­rile doamnei de atâta timp, de ce tocmai acum au trecut la ac­țiune? Suntem atât de dis­func­ționali, încât facem jus­tiție la televizor în fața unui popor atât de de­fect din punct de ve­dere mo­ral și atât de dezechilibrat din punct de ve­de­re psihologic, încât i se pare normal să facă pe judecătorul.  Iar întrebările de ge­nul „de ce tocmai acum?“ sunt de-a dreptul nocive ori­că­rui act de dreptate. Chestiunea dreptății nu ți­ne de timp, ci de probe. S-a în­tâmplat ori nu ce­ea ce susțin acuzatorii – as­ta contează!

Totuși,  întrebarea „de ce tocmai acum?“, mai întotdeauna folosită în scopul dezarmării pro­belor, nu e doar tactică abilă, ci are și ce­va pro­fund în ea.  Zilele trecute veneam spre ca­să seara târziu, pe la 22,30. Pășeam alert pe strada goală, luminată imprecis și mă sim­țeam bine mergând grăbit prin aerul rece al nop­ții. Mi-am amintit că acum patru sau cinci ani mi-ar fi fost imposibil nu doar să mă simt bine mergând pe propria stradă, ci mi-ar fi fost imposibil să merg pur și simplu pe aceas­tă stradă. Ar fi trebuit să iau un taxi. Sau un băț în mână. Noaptea, strada mea, aflată în centrul Bucureștilor, era complet stăpânită de haite de câini vagabonzi care îl atacau or­beș­te pe orice trecător. Am putut vedea de la bal­conul locuinței mele, în ani, scene horror, cu trecători întârziați lipiți de gard, păzindu-se cum puteau de colții băloși ai haitei. Sunam la Primărie și mi se spunea că n-au ce face. Lu­mea românească a dezbătut ani în șir cum e cu acești câini. Între timp, atacurile se în­mul­țeau și se agravau. Fel de fel de imbecili ne explicau cu aer expert că soluția la aceas­tă problemă constă în lăsarea câinilor mai departe pe străzi. Așa o să dispară: îi castrezi și îi lași acolo. Și, pentru o vreme, multă lu­mea a crezut această imbecilitate. Ce anume a generat soluția, altfel perfect logică de la început, de ridicare a câinilor de pe străzi? Cel mai tragic eveniment cu putință: moartea unui copil ucis de o haită de câini în parc, în pli­nă zi. În plin oraș european, secolul XXI! Tre­zită ca dintr-un somn bovin, administrația a făcut ce trebuia și, iată, străzile au revenit oamenilor. Așa cum e normal. De ce a trebuit plătit acest preț tragic ca să facem ceva ce era evident că trebuie să facem?

Elena Udrea are dreptate măcar într-o pri­vin­ță: toată lumea știe cum merg finanțele unui par­tid mare, cum se completează, cum unii și al­ții duc acasă „banii de la partid“, cum se plă­­tesc campaniile electorale – poate ne spun și câți­va mari făcători de show-uri cât înca­sea­ză pe sub masă ca să promoveze la emi­siu­nea lor un candidat ori altul. Deși se știe,  ni­meni nu a fă­cut nimic. A trebuit să se în­tâm­ple un de­zas­tru, să ne umplem de co­rup­ție pâ­nă la cer, a trebuit să vedem corupția ajun­gând la di­men­siunea colosală dezvăluită de re­centele an­chete, ca să începem să for­mu­lăm cumva so­lu­ții raționale la problema fi­nanțării politicii.

Toată lumea vorbea de mult timp despre pro­blemele electorale ale  diasporei – se știa de mulți ani că sistemul de vot actual, cel cu sec­ții de vo­tare, nu poate asigura exercitarea fi­rească a drep­tului de a alege pentru milioane de cetă­țeni români plecați din România. A tre­buit să avem scandalul din 2014, un dezastru din punc­tul de vedere al drepturilor cons­ti­tu­țion­a­le fundamentale, ca să se strângă o co­misie și să se pună pe treabă.

Înainte de 1989, toată lumea știa că Ceau­șes­cu trebuie să plece de la putere, inclusiv Se­cu­ritatea și partidul lui. Însă, cu excepția câ­tor­va dizidenți singuratici, nimeni nu a făcut ni­mic. A fost nevoie de o tragedie de proporții (moar­tea a 1.000 de oameni în lupte de stra­dă) pentru ca ceea ce era firesc, în logica lu­crurilor, să se întâmple.

Narativul firescului românesc e cam așa:  toa­tă lumea ajunge la concluzia că este necesară o anume schimbare, mică ori mare. Nimeni, în­să, nu face nimic. Pentru că acea schimbare nu se face, se produce un dezastru. Abia atunci, în­ce­pe să se întâmple ceva. Eventual, are loc schim­barea care ar fi evitat dezastrul. Ca po­por, ne lip­seș­te prudența – virtute esen­țială a oamenilor li­beri, după cum ni se tot spu­ne de la greci în­coace. Iar întrebarea otrăvitoare „de ce toc­mai acum?“ încearcă să o suplinească nefericit.