Solidaritatea feudală a fricii în România

Frica se propagă prin rețelele dependenței feudale construite cu migală de partide, în goana după voturi, în ultimii ani de tranziție.

M-am întrebat adeseori de ce omul de rând se teme când aude zăngănit de cătușe la televizor. De ce oare cetățeanul simplu, plă­titor relativ onest al dărilor către stat, simte frica în suflet atunci când îi vede pe puternicii zi­lei după gratii, luați cu mascații, duși cu girofar la secție? Ce motive au să sim­tă teamă, când de fapt mulți dintre ei abia au după ce bea apă, își drămuiesc bu­getul zilnic al familiei ca să le ajungă și de întreținere, și de pâine și să le dea co­piilor o educație mai bună? Unii spun că nimeni nu e fără de păcat. Fiecare a mai fentat statul când a avut ocazia. Și dacă nu l-a fentat, a mai dat o șpagă la doctor, la diriginte, la portar. Acolo, la nivelul lui modest, omul simplu a mai comis și el câte o învârteală de o sută de lei, a mai pus și el o vorbă pentru vreo rudă sau prieten. La scară mai mică, cetățeanul a mai făcut și el, deci, o mică evaziune, un mărunt trafic de influență, o nevinovată da­re de mită. Are de ce să se teamă. „Păi, dacă îi iau pe ăștia mari, care au putere, bani, influență și avocați buni, pe noi ăștia mici ne pot sălta oricând“, ar zice unii din supușii statului puternic și vigilent.

Nu cred că așa stau lucrurile. Adică, pot admite că sunt și asemenea cazuri, dar nu asta este sursa majoră a fricii. Pentru că, da­că ne uităm cu atenție, acești pre­zum­tivi cetățeni înspăimântați că mai marii zilei dau cu subsemnatul la parchet nu sunt în realitate „supuși ai statului“, ei sunt supuși ai feudalului local. Așa cum în feudalism moartea baronului protector, prins și schingiuit de ina­mici, răspândea panică și groază în cetate, așa și în fragila noastră or­dine so­cială, botezată naiv de­mo­crație, trimiterea du­pă gra­tii a „dătătorului de pa­chete“, „furnizorului de con­tracte“, „ctitorului de bi­serici“, „aranjorului de slujbe la stat“ activează cel mai primitiv centru al fri­cii: grija zilei de mâine. Căci, dacă „tăticu’“ a fost săltat și dus din­tre noi, cine ne mai dă mâine pachete, ci­ne ne mai face locuințe ieftine, cine îl mai angajează pe „ăla micu’“, proas­păt șomer cu dipomă?

Nu extrapolarea exemplului în cele mai adânci straturi sociale îi face pe oameni să se teamă de cruciada statului împotriva co­rupției. Frica se propagă prin rețelele dependenței feudale construite cu migală de partide, în goana după voturi, în ul­ti­mii ani de tranziție. Teama curge prin ri­golele supraviețuirii sociale, adânc săpate și bătătorite în afara instituțiilor. Nu Pri­măria ne-a făcut case sociale, ci Primarul. Nu instituția ne-a dat ajutoare, ci edilul. Nu consiliul județean ne-a dat contractul, ci baronul local. Personalizarea ins­ti­tu­țiilor este emblema feudalismului. Dincolo de reguli, legi, coduri de conduită, e vo­in­ța discreționară a persoanei care le aplică. Da, poate că ai câștigat contractul de sa­lubrizare, dar plățile stau în pixul ba­ro­nu­lui. Da, ești beneficiar de ajutor social, dar asta pentru că primarul a închis ochii la cele două vaci pe care le ții ascunse în curte. Aici nu vorbim de birocrația ra­țională a redistribuirii, ci de birocrația mi­losteniei.

Groaza supușilor nu e că ar putea merge și ei după „tăticu’“ la închisoare, groaza vine din întrebarea „și noi ai cui suntem de acum încolo?“. În feudalism existau mai multe centre de putere, disipate la ni­vel local, organizate în cetăți sau mă­năs­tiri. Să fii în afara ariei de protecție în­sem­na expunerea la moarte violentă sau jaf la drumul mare. România ultimului deceniu n-a arătat foarte diferit din acest punct de vedere. Sub poleiala democrației și a sta­tu­lui de drept se ascund fapte neverosimile, dar accidental devoalate: poliția rutieră nu dă amenzi în timpul campaniei elec­torale (Timiș), Avocatul Poporului nu con­testă ordonanțe de guvern necons­ti­tu­țio­nale în an electoral, preotesele sunt ame­nințate cu pierderea slujbelor (Satu Mare), primarii sunt șantajați cu pierderea su­me­lor defalcate. Toate aceste exemple arată o subordonare politică ierahică, în care fie­care verigă depinde de veriga superioară: guvern, parlamentari, prefecți, șefi de de­concentrate, președinți de CJ, primari, ce­tățeni. O singură verigă ruptă pune în pe­ricol tot lanțul. O za dacă se scutură, tot lanțul se cutremură.

Nu trebuie să fii prea deștept să înțelegi, având în față acest tablou, că procurorii nu pot face decât jumătate din munca de-feudalizării. Procurorii scutură lanțurile dependenței, dar ele nu se rup. Eventual, se pot reface. O verigă lipsă e înlocuită cu alta. Presiunea socială pentru su­pra­vie­țui­re și pentru conservarea căilor bătătorite va fi întotdeauna mai mare decât pre­siu­nea mediatică de descurajare. Șanțurile să­pate pe lângă instituții trebuie acoperite, scurtăturile ilegitime trebuie întrerupte. Îmi amintesc de un scuar cu spațiu verde pe care oamenii îl călcau în picioare sis­te­matic ca să traverseze mai repede pe cea­lal­tă parte a drumului. Degeaba au­to­ri­tățile au pus plăcuțe pe cărarea de pământ „Nu călcați iarba. Amendă!“. Nimeni nu s-a sinchisit. Toți treceau în continuare pe acolo, chiar dacă aveau o teamă că ar pu­tea fi sancționați. Învățaseră să pândească, să se asigure. Niciun stat nu își permite să pună un jandarm în spatele fiecărui ce­tă­țean 24 de ore din 24. În final, autoritățile au betonat o mică alee prin locul de tra­versare a scuarului și au marcat o trecere de pietoni.

Oamenii se tem atunci când regulile na­turale sunt puse în pericol și nimic nu le în­locuiește. Se tem atunci când simt că de­pind de voința suveranului și suveranul e mort. Când instituțiile reglează viața ce­tă­ții, când criteriile de alegere sunt trans­parente și predictibile, când puterea e di­sipată și controlată prin mecanisme de­mo­cratice, oameni se simt liberi.