Camp David: relansarea relațiilor dintre Washington și capitalele sunnite

Sunt garanțiile de la Camp David suficiente pentru a restaura capitalul de credibilitate al Washingtonului în capitalele sunnite? „Cea mai mare problemă a noastră în regiune este aceea că suntem percepuți ca fiind în retragere, că puterea noastră este în declin și că suntem un partener pe care nu te poți baza“, spunea recent unul dintre cei mai direcți generali americani, Jim Mattis, fost șef al Comandamentului Central.

Summit-ul de la Camp David vine pe fon­dul dezvoltării unui climat de neîncredere acută în comportamentul Statelor Unite. O sumă de evenimente recente pare să fi ge­nerat serioase îndoieli asu­­pra credibilității pro­mi­siunilor date de Ad­mi­nis­trația Obama: reticența de a-și respecta până și pro­pria „linie roșie“, trecută de mult de regimul Assad prin folosirea de arme chi­mice împotriva propriului po­por și care ar fi trebuit să determine lovituri ame­ricane „chirurgicale“; sau absenţa din prim-planul crizei ucrainene, deși America este una dintre marile puteri sem­natare ale Memorandumului de la Bu­dapesta, al cărui spirit era acela de a con­vinge un stat să renunțe la arsenalul său nuclear în schimbul unor asigurări de res­pectare a integrității sale teritoriale. La toa­te acestea se adaugă percepția, con­solidată sub al doilea mandat Obama, pe fon­dul sechestrului bugetar al Pen­ta­go­nu­lui, de dezangajare din Orientul Mijlociu și de concentrarea pe nation-building-ul in­tern, departe de intervenționismul con­sacrat după atacurile de la 11 septembrie. Văzut din perspectiva Riadului, Orientul Mijlociu este de nerecunoscut: o Americă pe pilot automat, inerțială, chiar în re­tragere; un sistem al statului națiune sub asalt în Siria și Irak; o amprentă iraniană tot mai răspândită prin extensiile sale pro­xy – Hezbollah (Liban), gruparea Houthi (Yemen), milițiile șiite (Irak), regimul Assad (Siria). Și toată efervescența agre­sivă iraniană, în absența unei arme nu­cleare în mâinile Teheranului. Este genul de realitate care a forțat un aliniament greu de imaginat cu câțiva ani în urmă: o apropiere între Israel și arabii sunniți, o formulă în care, pentru unele capitale sun­nite, Ierusalimul devine mai de încredere decât Washingtonul.

Perspectiva unui posibil acord nuclear cu Iranul devine o va­riabilă care poate complica încă și mai mult peisajul strategic deja schițat. Suspendarea sanc­țiunilor ar putea însemna deblocarea unor sume semnificative de bani, care pot fi fo­lo­siți pentru finanțarea arhipelagului de mișcări proxy deja existent, consolidând și mai mult rolul distructiv al Teheranului în regiune. În același timp însă, lipsa unui acord nuclear ar putea face regiunea și mai instabilă. În loc să restrângă și să mo­dereze ambițiile iraniene, ar putea, dim­po­trivă, să le impulsioneze, mărind dispo­nibilitatea regimului de a-și asuma riscuri și de a merge până pe marginea prăpastiei. „Cel mai rău lucru pentru regiune ar fi un Iran înarmat nuclear, care s-ar putea ascunde în spatele descurajării nucleare pentru a se angaja și mai deschis în te­rorism, subversiune și sprijin pentru mi­litantism. Deci, un Iran cu adevărat dez­lănțuit ar fi unul care ar dispune de ca­pacități nucleare robuste și, prin ur­ma­re, care s-ar simți încurajat să creeze și mai mult rău în regiune“, spunea, săptămâna trecută, Colin Kahl, consilierul pe probleme de securitate na­țională al vicepreședintelui Joe Biden.

Summit-ul de la Camp David se înscrie, așadar, în­tr-o coregrafie mai largă a Administrației Obama, spe­cifică regiunilor unde mari puteri revizioniste ame­nin­ță securitatea aliaților Statelor Unite. Dis­cursul și nuanțele folosite de Casa Albă săp­tămâna trecută se aseamănă cu exer­ci­țiile recente de reasigurare strategică des­fășurate de Administrația Obama pe Flan­cul Estic al NATO sau în Extremul Orient. Însă Camp David implică și o altfel de echilibristică, pentru că miza era deo­po­trivă reasigurarea aliaților sunniți, fără însă a detona perspectiva acordului cu Iranul. Totul reamintește de perioada Războiului Re­ce, când tratatele de control al ar­ma­men­telor încheiate cu URSS nu însemnau și o diminuare a garanțiilor de securitate oferite aliaților, miza fiind deopotrivă des­tinderea, cât și reasigurarea.

Punctual, summit-ul de la Camp David a re­afirmat garanțiile de securitate deja prezente în discursurile Administrației de la Casa Albă. Însă, chiar dacă nu ne aflăm în fața unui pact de apărare colectivă ase­mănător tratatului NATO, așa cum ar fi do­rit unele dintre statele arabe (și care poate chiar explică absența monarhului saudit), totuși asistăm la un upgrade calitativ, mer­gându-se dincolo de o garanție de ti­pul unui gentlemen agreement.

Se vorbește de un parteneriat stra­tegic al cărui interes vital es­te se­curizarea independenței politice și a integrității teritoriale a sta­telor GCC (Consiliul de Coo­pe­rare al Golfului)* în fața unei agresiuni externe. „Statele Unite sunt gata să fo­losească toate instrumentele din por­to­foliu, inclusiv forța militară, pentru a ne securiza interesele noastre în regiune. Vom înfrunta agresiunea externă îm­po­triva aliaților și partenerilor, așa cum am făcut în timpul Războiului din Golf“, anunța Obama pe scena Națiunilor Unite în 2013. Este și corolarul declarației sum­mit-ului de la Camp David de săptămâna trecută dintre SUA și statele GCC: „SUA sunt gata să lucreze împreună cu statele membre GCC pentru a descuraja și con­frunta o amenințare externă împotriva integrității teritoriale a oricărui stat GCC care este în contradicție cu Carta ONU. În eventualitatea unei astfel de agresiuni sau a amenințării unei astfel de agre­siuni, Statele Unite sunt pregătite să lu­creze cu partenerii GCC pentru a de­ter­mina de urgență măsurile adecvate, in­clusiv utilizarea forței militare pentru apă­rarea partenerilor GCC“. Astfel, Casa Albă a promis simplificarea procesului de transfer al unor sisteme de armament con­siderate esențiale pentru capacitatea de­fensivă a statelor sunnite, sprijin în coa­gularea unui sistem integrat de apărare ba­listică, inclusiv prin dezvoltarea unei ca­pacități de avertizare timpurie. În același timp, Obama a avut grijă să transmită faptul că „scopul cooperării de securitate nu este acela de a perpetua o confruntare de durată cu Iranul sau de a marginaliza Iranul. Niciuna dintre națiunile noastre nu are vreun interes într-un conflict deschis cu Iranul“.

Dar dincolo de aceste dimensiuni relativ convenționale, care aco­peră trăsăturile unei agresiuni tradiționale, în sensul Cartei ONU, parteneriatul de la Camp David se calibrează pe o amenințare mult mai probabilă, asociată războiului hibrid - agresiunea gri, low-cost, difuză, menită să creeze ambiguitate, prin forțe surogat, speculând fisurile din societate. De aceea s-a decis instituirea unor exerciții extinse, menite să testeze interoperabilitatea for­țelor GCC în raport cu amenințările asi­metrice, cu precădere în fața celor te­roriste, sau a atacurilor cibernetice. Un ca­pitol special este cel al securității ma­ri­time, cu accent pe asigurarea libertății de navigație (un bun comun global), o zonă în care Iranul pare tot mai decis să-și etaleze mușchii și chiar capacitatea de ob­strucționare a comerțului prin Strâm­toarea Hormuz. Doar pe parcursul săp­tămânilor trecute, doua vase comerciale au fost hărțuite de nave militare iraniene, obligate prin focuri de armă să-și schimbe cursul, unul dintre ele fiind chiar se­chestrat.

Sunt garanțiile de la Camp David su­ficiente pentru a restaura capitalul de cre­dibilitate al Washingtonului în capitalele sunnite? Sau să oprească o eventuală cursă saudită spre atingerea aceluiași prag nuclear ca Teheranul? Recent, în Seul, prințul Turki bin Faisal, fostul șef al serviciilor secrete saudite, avertiza că „orice au iranienii vom avea și noi“. Spa­țiul de manevră al Administrației era ori­cum redus. Echilibristica sa trebuia să împace efortul de reasigurare al statelor sunnite cu protejarea procesului de ne­go­ciere nucleară. Un accent excesiv pe pri­mul obiectiv (prin formalizarea unui pact de apărare colectivă îndreptat explicit îm­potriva Iranului) ar fi putut să îl pună sub semnul întrebării pe al doilea. Însă poate ne aflăm la începutul unei noi arhitecturi de securitate și care, in extremis, dacă pa­riul lui Obama eșuează, poate fi extinsă pâ­nă la „a include o umbrelă nucleară pen­tru aliați“ (Martin Indyk).