O pedagogie a memoriei: Efigii ale unui coșmar istoric

Proza politică a lui Vladimir Tismăneanu se vrea o reparație necesară într-un spațiu cultural văduvit de cele câteva decenii de limbaj de lemn și pauperizare agresivă a semanticii cetății, pe acordurile ideologiei totalitare.

Odată cu Efigii ale unui coșmar istoric, noul volum al lui Vladimir Tismăneanu, avem în față o carte de o pasiune in­te­lectuală totală, de un angajament in­con­testabil al autorului de par­tea adevărului și civilității liberal-democratice. Vo­lu­mul se înscrie pe linia Fan­tomei lui Gheorghiu-Dej, a Stalinismului pentru eter­nitate, la care putem adă­u­ga însă, ca într-un tot uni­tar, și dimensiunea filoso­fi­co-politică a autorului așa cum apare ea, o supra­con­firmare intelectuală, în Dia­volul în istorie. Pe de altă parte, avem cu această nouă lucrare o recuperare și o pe­dagogie esențiale ale memoriei.

Scriu aceste rânduri, toutes proportions gardées, cu imaginea lui Raymond Aron în minte, cu reprezentarea acelui in­te­lec­tual critic și spectator angajat care a con­tinuat să fie, pe tot parcursul vieții sale, un ghid în vremuri de profundă confuzie morală și îndoială în rândurile comunității intelectuale franceze. Firește, Vladimir Tis­măneanu nu este Raymond Aron - fiecare intelectual își are propria sa karmă. Poate că nu este nici Pierre Hassner, discipol al lui Aron și român de origine, care și-a de­dicat viața aceluiași tip de redută spiri­tu­a­lă, aceea a rezistenței intelectuale îm­po­tri­va totalitarismului. Dar, cu siguranță, Vla­dimir Tismăneanu este un purtător de tra­diție și pasiune aroniană, deopotrivă întru apărarea valorilor societății democrat-li­be­rale și întru salvgardarea acelor norme con­versaționale informat-civilizate din ca­drul unei cetăți. Prin urmare, vorbesc aici de Raymond Aron ca sursă pentru o de­ontologie intelectuală integral asumată.

Vladimir Tismăneanu mi-a povestit odată (lu­crăm deja de patru ani la diverse pro­iecte intelectuale) că, atunci când în­ce­pu­se să scrie la Europa Liberă, istoricul Vlad Georgescu, directorul din epocă al pos­tu­lui de radio, l-a sfă­tu­it să fo­losească un ton tran­șant, dar fără imprecații: „În lu­mea anglo-saxonă, ni­mic nu convinge mai mult ca du­biul“. Prin ur­mare, îi în­demn la rându-mi pe ci­ti­torii acestei tri­logii in statu nascendi să observe cât de des folosește autorul cu­vin­te și expresii precum „mi-e teamă“, „cred“, „în opinia mea“ și așa mai departe. În limba engleză, acestea poartă denumirea de qualifiers. Avem, așadar, o altă unitate de măsură pen­­tru proza politică a lui Vladimir Tis­mă­nea­nu cuprinsă (și) în acest volum, Efigii ale unui coșmar istoric. Apoi, cine se aplea­că asupra scrierilor sale politice va no­ta re­cu­rența unor termeni-cheie, a unor sin­tag­me și locuțiuni esențiale. Rolul pro­fe­so­rului Tismăneanu n-a fost ni­cio­da­tă li­mi­tat la simpla constatare, urmată de des­crie­re. A demonstrat-o, foarte recent, și prin Diavolul în istorie, carte pe care am avut bucuria de a o traduce în 2013, tot la Hu­manitas, și care reprezintă un aport sub­stanțial la îmbogățirea ter­mi­no­logiei po­li­tologice de la noi. Tot astfel, pro­za politică a lui Vladimir Tismăneanu se vrea o re­pa­rație necesară într-un spațiu cultural vă­duvit de cele câteva decenii de limbaj de lemn și pauperizare agresivă a semanticii cetății, pe acordurile ideologiei totalitare.

Voi spune apoi, cât pot de apăsat, că pre­zen­tul volum nu reprezintă o colecție a scri­e­ri­lor politice complete ale lui Vla­di­mir Tis­măneanu din ultimii ani, ci, mai degrabă, o radiografie a unei lupte: cea cu me­mo­ria! Cartea este gândită ca o galerie a por­tretelor în chiaroscuro, un fel de lu­pă ca­re scoate la suprafață anomaliile de con­for­mație ale vechililor regimului co­mu­nist. În acest sens, nu avem în față ana­tomia unei perioade politice (vezi cazul vo­lu­mu­lui realizat de Vladimir Tismăneanu cu Mir­cea Mihăieș, O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, Curtea Veche, 2011), ci o structură cu to­tul spe­cia­lă presărată cu schițe carac­te­rologice și mă­suri etice, cu alte cuvinte, o profilaxie mo­rală, politică și intelectuală în contra mul­tor derapaje proprii lumii în care trăim. Valoric vorbind, autorul este un lo­vi­nes­ci­an, un urmaș și un apărător al li­niei po­li­tice, intelectuale și morale sim­bolizate de Eugen Lovinescu și de fiica acestuia, Monica.

La sfârșitul acestui efort comun, am fost de acord amândoi (eu, ca persoană care a în­gri­jit apariția volumului) că rezultatul avea să servească deopotrivă ca mic tratat te­ratologic pentru societatea românească și ca fenomenologie a onoarei. Tot ce scrie Vla­dimir Tismăneanu este subîntins de do­rința de a îndrepta (animus cor­ri­gendi) și cred că în acest sens trebuie pri­vite bună parte dintre portretele pe care le rea­li­zea­ză în acest prim volum (al­fa­betic), dintr-o trilogie a spațiului public ro­mânesc, ante- și post-1989, care se anunță comp­re­hen­sivă. Cartea se închide cu un text „de tre­cere“ despre annus mi­rabilis 1989 și re­vo­luțiile liberale (în cu­vintele lui Bruce Ac­ker­man) din Europa Centrală și de Est.

Pe de altă parte, avem în față un clivaj au­tentic între Bine și Rău, precum și o pro­pedeutică etică remarcabilă a autorului, în bună tradiție lovinesciană. Într-un anumit sens, volumul se înscrie în seria in­ter­vențiilor civic-liberale, ceea ce Jürgen Ha­bermas numea utilizarea publică a is­to­riei, și întregul demers se subsumează cău­tării popperiene a unei lumi mai bu­ne... Așa cum sesiza și Sever Voinescu în­tr-un editorial recent dintr-un cotidian central (EvZ), Vladimir Tismăneanu „co­n­tinuă să scrie mânat de conștiința re­versibilității răului“.