Viitorul e luminos, dar miroase a benzină

Luna mai a adus pe ecranele româneşti cele mai bune două SF-uri din ultima vreme, în care viitorul pre- şi postapocaliptic oferă spectatorului senzaţii tari.

Te-ai dat vreodată într-un montagne-russe? Eşti urcat încet până în vârful schelei, de unde vezi panorama parcului de distracţii, apoi cobori ameţitor, cu adrenalina urlând mai tare decât vocea şi, la final, eşti dezamăgit că ai ajuns de unde ai plecat şi că ai fi vrut ca totul să du­reze mai mult. Cam aşa e Tomorrowland – Lumea de dincolo de mâine, fil­mul inspirat de o atracţie de la Disneyland şi regizat de Brad Bird, unul dintre cineaştii pe care Pixar i-a pro­movat cu succes.

Britt Robertson şi George Clooney în Tomorrowland – Lumea de dincolo de mâine

Marele merit al studiourilor Pixar e că au scos animaţia din cercul restrâns al pu­bli­cului-ţintă – copiii – şi că au făcut-o in­te­resantă şi pentru adulţi. Deşi nu e o ani­maţie, Tomorrowland face parte din ca­te­go­ria filmelor inteligente care pot bucura întreaga familie. Pentru că oferă o imagine magică a viitorului, cu o regie impecabilă şi cu o distribuţie aleasă la fix. George Cloo­ney ţine capul de afiş, dar nu e per­sonajul principal, lăsându-i loc să se des­făşoare tinerei Britt Robertson şi fe­no­me­nalei Raffey Cassidy (ţineţi minte numele acestei englezoaice de numai 13 ani, o să-l mai auziţi), cărora li se adaugă Hugh La­u­rie (îl mai ţineţi minte pe mizantropul Dr. House?).

Scenariul porneşte de la premise optimiste – un oraş al viitorului, într-o dimensiune pa­ralelă, în care cele mai luminate minţi ale Terrei îşi unesc forţele pentru a crea so­cietatea perfectă cu ajutorul tehnologiei -, dar ajunge să fie tezist către final. Practic, două treimi de film suntem ca într-un mon­tagne-rus­se, numai că, în loc să ne aducă înapoi la bază, ve­hi­culul care ne-a pur­tat ame­ţitor în această că­lă­torie fan­tastică se gri­pează. Chiar şi aşa, To­mor­rowland e unul dintre cele mai fru­moase filme ale anu­lui, ofe­rind în momentele sale de graţie o încântare com­pa­ra­bilă doar cu sce­nele în care James Ca­meron ne dezvăluia minunăţiile pla­ne­tei Pandora din Avatar. Iar Brad Bird (ca­re a re­gizat The Incredibles şi Ratatouille pen­tru Pi­xar, dar şi cel mai recent Mis­sion: Im­pos­sible - probabil cel mai bun din serie) este un cineast care merită toată aten­ţia.

Tot despre viitor, dar unul prăfuit şi dis­to­pic, este şi Mad Max: Drumul Furiei, fil­mul prin care George Miller reia, după aproape 30 de ani, franciza posta­po­ca­lip­tică a singuraticului aventurier într-o lu­me secată de resurse. Cum Mel Gibson, sta­rul trilogiei iniţiale, nu mai e frec­ven­tabil, Miller l-a distribuit în rolul lui Max pe Tom Hardy, unul dintre cei mai bine cotaţi actori britanici. Deşi numele per­so­najului său e în titlul filmului, Max e în plan secund şi o lasă în faţă pe Imperator Furiosa, războinica interpretată magistral de o Charlize Theron rasă în cap. Unii in­ternauţi s-au declarat deranjaţi de mesajul feminist al filmului, dar Mad Max: Dru­mul Furiei reuşeşte să menţină echilibrul şi să evite tezismul care a stricat finalul lui Tomorrowland.

Charlize Theron şi Tom Hardy în Mad Max: Drumul Furiei

La 70 de ani şi după ce, în ultima decadă, a regizat doar două animaţii strict pentru copii, George Miller revine cu o forţă care depăşeşte toate aşteptările. Filmul e spec­taculos până la absurd, efectele speciale sunt făcute „de mâna omului“, cu ajutor cât mai puţin din partea computerului, iar asta se simte şi contribuie decisiv la orgia vizuală care însoţeşte urmăririle cu maşini coşmareşti prin deşert. Pentru că asta e noul Mad Max: aproape două ore de iureş motorizat, în care planurile am­ple alternează cu close-up-uri, lumina or­bitoare a deşertului se topeşte în furtuni de foc, aproape că simţi mirosul de ben­zină şi de gaze de eşapament, iar cas­ca­do­riile te duc cu gândul la Cirque du Soleil. Asta nu înseamnă că personajele sunt doar un pretext pentru efectele speciale: chiar dacă, în cazul lui Max, scenariul nu sapă în trecutul lui (presupunând că îl ştim deja din trilogia originală), Furiosa are o poveste solidă şi o partitură pe mă­sura ta­len­tului incontestabil cu care ne-a obiş­nuit Charlize Theron.

Mad Max: Drumul Furiei e cel mai bun film al primei jumătăţi de an şi o rază de speranţă că Hollywoodul mai are resurse să rişte, pariind sume enorme pe un re­gi­zor septuagenar şi pe o poveste care nu e pentru toată lumea.