Cuvinte în defensivă

Cuvintele pot să dispară din centrul spațiului public de la sine. Ca și cum ele însele ar fi obosit (puțin), ca și cum ar fi ales, spre binele lor, dar și spre binele celor care (ab)uzează de ele, să meargă într-o binemeritată odihnă.

Pentru unele cuvinte, încărcarea lor ex­ce­sivă cu sensuri sau supraexpunerea pu­blică reprezintă o mare nedreptate. Au­to­mat, și pentru că sunt două dintre cele mai la îndemână exemple, îmi vin în minte două cu­vinte – „to­varăș“ și „ca­marad“. Sunt două cu­vin­te, vam­pi­ri­zate en gros și en détail, de comunism, în timpul di­ver­selor forme de co­mu­nism (nu doar al ce­lor de la noi). Do­uă cuvinte secătuite, greu de reabilitat astăzi. Sunt ros­tite rar, uti­li­zate cu pru­dență în spațiul public, spuse / scrise cu un fel de „frână de mână trasă“.

Cele două exemple menționate mai sus ilustrează, am putea spune, situații de pre­siune ideologică; la limită, ele sunt vic­ti­me ale unor tipuri de agresiuni ideologice. Sunt multe alte exemple care se pot da, de­sigur. Dar nu e cazul să merg, în aceas­tă direcție, prea departe.

Cuvintele pot să dispară și altfel din cen­trul spațiului public. Cumva, de la sine. Uneori, este chiar bine să se întâmple așa ceva. Ca și cum ele însele ar fi obosit (pu­țin), ca și cum ar fi ales, spre binele lor, dar și spre binele celor care (ab)uzează de ele, să meargă într-o binemeritată odihnă. Iată două dintre acestea, deloc, dar deloc alese la întâmplare: „strategie“ și „tac­ti­că“.

Destinul public al acestor două cuvinte a cunoscut câțiva ani de mare glorie în democrația noastră originală – mai ales în ultimul deceniu. De prin 2004 încoace, până de curând, cu doi-trei ani în urmă, „strategie“ (cu versiunea complementară - „strateg, strategi“), dar și, în mai mică măsură totuși, „tactică“ apăreau în comentariile politice, în luările de poziție ale politicienilor, dar și în comentariile sportive (nici nu se putea altfel, într-o ța­ră în care toată lumea se pricepe la fotbal și la po­li­tică...) cu o frecvență în­spăimântătoare. Pe partea dreaptă, bunăoară, ex­pli­cațiile de acest tip – incluse într-un pachet strategic – au fost așa de multe încât, dacă ar avea cineva răbdare să facă o antologie a lor, ar scoate o carte consistentă de umor. Ca regulă, totul era „strategie“. Totul avea, nu sens, ci explicații – iar su­ma lor contura o strategie sau o alta. O strategie sau, nu de puține ori, contrariul ei. Țara aceasta în care locuim dădea pe di­nafară de „strategi“. Dar și, desigur, de cititori pretins rafinați ai acestor strategii – un fel de senzori mediatici ai avalanșei gândirii – nu-i așa – strategice. Ghi­li­melele le puteți pune oriunde doriți în fra­za precedentă și nu greșiți, oricare ar fi op­țiunea. Totul era strategie, strategie și hermeneutică a strategiei. Logic: chiar și absența strategiei era, în lecturi publice une­ori explicite, o formă – nu-i așa, ra­finată – de strategie.

Cum spuneam: de doi-trei ani, situațiunea este sensibil schimbată. Cele două cuvinte apar mult mai rar, iar „markerii“ care sem­nalează anumite concepte-umbrelă în măsură să explice o situație sau alta par să fie mai degrabă din familiile care indică ha­o­sul, nu ordinea, nu scenariul, nu pre­meditarea, nu strategia. Nici nu știu dacă să plasez în registrul decenței sau în cel al întâmplării care se tot repetă faptul că, atunci când, des desigur, auzim vorbindu-se despre absența unei strategii, nu mai avem de-a face cu explicația ultimă, de pe alt nivel, că, în fond, și aceasta este o... strategie. Mai greu de înțeles, un fel de sub­tilă lovitură cu manta (cum e la sno­o­ker), dar, în fond, tot o strategie. Con­semnez această absență și, până să îi aflu explicația, cred că e mai înțelept să mă bu­cur de ea.

Fiindcă, în realitate, discursul excesiv cu privire la diversele „strategii“ ori „planuri strategice“ nu ascunde și nu ascundea, cred asta cu multă convingere, fapte re­a­le, ci semnala, dimpotrivă, absența lor. Pen­tru binele public, pentru spațiul pu­blic, pentru comunitate și, în primul și în ultimul rând, pentru oameni, avalanșele de „strategii“ desenate din gură de diverși vorbă-lungă – fie jurnaliști, fie politicieni, fie mai știu eu ce – nu erau ceea ce pre­tin­deau că sunt. Erau, adesea, diverse forme de fantezii, erau scenarii care consumau parțial nevroze și neîmpliniri, proiecții ca­re pot să umple timpul cu zgomot, dar nu cu fapte. De aceea, încă o dată, este foarte bine că, uneori, anumite cuvinte se retrag și (par că) merg să se odihnească.