Jurnal ideologic de călătorie

Codrut Constantinescu | 14.07.2015

Pe aceeași temă

Chiar dacă spre sfârşitul vieţii lui s-a îndepărtat mai degrabă timid de comunismul lui Stalin, jurnalul sovietic al lui Kazantzakis rămâne o dovadă clară a unei exaltări aparent fără limite, fără reţinere în preamărirea regimului bolşevic şi a artizanului său, Lenin.

 

Nikos Kazantzakis a petrecut doi ani în Uni­­unea Sovietică, făcând trei lungi călătorii în intervalul 1925-’30, la invitaţia şi, fără îndoială, pe spezele guvernului sovietic, ca­re se afla în faza de în­ce­put a încercărilor sale pro­pagandistice de a vrăji in­te­lectuali influenţi din alte ţări ale lumii, de preferinţă cele occidentale, dar fără să renunţe la alţi mari in­te­lectuali (de preferinţă, scri­i­tori) din alte ţări, care i-ar fi putut fi utili şi care erau publicaţi şi respectaţi în Oc­cident. Jurnalul sovietic al lui Kazantzakis este lipsit de mare valoare, nici măcar frumos ca scriitură, tocmai pen­tru că dospeşte de ideologie comu­nis­tă, cu toate marotele şi poncifele ei, ofe­rind doar posibilitatea de a desluşi mis­te­rele care i-au făcut pe anumiţi mari scrii­tori europeni din secolul trecut să fie pa­sio­naţi de regimul comunist. El justifică punct cu punct aproape toate abordările bol­şevice, iar Lenin este un Messia 2. Do­ve­zile sunt nenumărate, de la afirmaţiile ten­denţioase referitor la ţăranii ruşi şi, mai ales culacii, care ar fi foarte răi, îm­bo­găţindu-se şi apoi începând să-i ex­plo­a­te­ze pe sătenii lor, să le împrumute bani cu dobândă, să le cumpere dinainte recol­tele (ca şi cum ar fi discutat cu ei sau ar fi vi­zi­tat mediul rural sovietic) până la elogii de­şănţate la adresa regimului: „Dictatura pro­letariatului are ca misiune să zdro­beas­că orice reacţie, să-i elibereze şi pe pro­le­tarii înşişi de vechile obişnuinţe, să-i fa­că să dobândească unele noi; nu­mai aşa va putea poporul să înfăp­tu­ias­că, mai târziu, societatea ideală co­mu­nis­tă“ sau „Astăzi, aici [la Moscova], este creat un nou tip de rus, călit de noua Idee“.

 

Lumea se împarte şi pentru au­torul grec în două, cea de di­na­inte de pogorârea lui Lenin pe pământul sovietic şi cea de după. Moralitatea comunistă este cu totul alta decât imoralitatea burgheză. „Ni­ciodată nu vei vedea la cinematografe sau la teatre opere ademenitoare care să stârnească imaginaţia şi trupul. Cine­ma­tografele şi teatrele sunt aşezăminte de stat, care au ca scop să educe masele. Educ­aţia politică, economică, umanistă a poporului este lucrarea de primă ne­ce­sitate în Rusia; pentru că numai dacă va fi educat poporul, Ideea comunistă va pu­tea să se înrădăcineze şi să ajungă de­parte. De aceea, în timp ce burghezii alear­gă în locurile acestea ca să se dis­treze şi să se excite, aici mulţimile se adună ca să înveţe şi să se instruiască. (...) numai în Rusia Sovietică, unde clasa proletariatului a luat puterea, pot să pro­s­pere noile şcoli; de aceea şi are atâta va­loare studiul şcolii sovietice de stat.“ Kazantzakis are „marele merit“ de a pre­lua in extenso, uneori mot à mot, toată propaganda bolşevică, asemenea unui ade­vărat agitator comunist din cadrul Agit­prop. Interesant ar fi cum şi-a format el toate aceste impresii şi, mai ales, cum a interacţionat cu diverşi cetăţeni sovietici, având în vedere că nu vorbea limba rusă. Din când în când, se strecoară, e drept, câ­te un grec sovietic care, pesemne, l-a aju­tat să se dumirească.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1321/foto1321/carte%20codrut.jpg

// NIKOS KAZANTZAKIS
// Jurnal de călătorie. Rusia
// Traducere din greacă şi note de Ion Diaconescu, prefaţă de Vladimir Tismăneanu
// Editura Humanitas, 2015

În relatările marelui scriitor elen îşi fac locul şi două mici capitole despre sistemul de justiţie şi cel penitenciar. Care ştim (şi se ştia şi în epocă) ce tragedii umane au produs. Imaginile oferite de Kazantzakis sunt de-a dreptul idilice, indecente chiar. Justiţia roşie nu face decât să pună în practică viziunea bolşevică asupra umanităţii, fiind „duş­ma­nul nemilos al oricărui in­dividualism; nu recu­noaş­te individul ca scop, ci nu­mai ca instrument şi mij­loc“. Închisoarea are de fapt un rol mai degrabă educativ şi de in­serţie profesională decât de represiune. „Fie­care închisoare are gazeta sa de pe­rete, unde înşişi deținuţii scriu cu de­să­vârşită libertate despre toate subiectele care privesc viaţa lor materială şi spi­ri­tuală.“ Scriitorul grec a fost dus să vadă o închisoare model, care exista, precum al­tele, anume pentru a fi vizitate de astfel de tovarăşi de drum, închisori-vitrine, pe care le-a văzut (sau despre care a scris) şi dramaturgul George Bernard Shaw. Un ofi­cial al acestei închisori îl asigură: „dăm ma­re atenţie corpului: curăţenie, helio­terapie, aeroterapie, gimnastică, dru­me­ţii“. Autorul este asigurat că „munca nu are drept scop pedepsirea deţinutului, ci educarea lui civică şi profesională; de ace­ea munca trebuie să corespundă cu în­clinaţiile şi capacităţile fiecărui in­di­vid“. Rizibilă, dacă nu de-a dreptul ilară, este informaţia pe care o transmite şi Ka­zantzakis mai departe, preluată de la propaganda sovietică: agricultorii deţinuţi care dovedeau o bună purtare s-ar fi pu­tut pur şi simplu învoi din închisoare „pen­tru trei-patru luni, ca să se ducă în satele lor şi să ajute la seceriş. Lunile ace­lea sunt socotite perioadă de de­ten­ţie“. O plăcere să stai în închisorile de tip nou, în a căror incintă se mai afla o tipo­grafie unde se editau cărţi, o legătorie, tâm­plărie, fierărie, cizmărie, brutărie! Mai lipsea un restaurant... Deţinuţii „peste tot ne primesc cu veselie şi căldură; nicăieri nu am văzut paznici cu uniformă şi cu arme; foarte puţini paznici, şi aceia îm­brăcaţi în civil. Deţinuţii, iarăşi, poartă orice haine le plac; nimic nu-ţi aminteşte că te afli într-o închisoare“. Care era me­niul vitrinei (probabil nici deţinuţii nu erau deţinuţi, ci angajati ai GPU) pe care l-a gustat şi scriitorul elen? Supă, carne cu cartofi prăjiţi, ceai.

 

Cartea conţine doar trei pasaje în care se poate decela altceva de­cât propaganda comunistă: cel în care un prieten evreu pune sub semnul întrebării întreaga sa experienţă sovietică, cel în care Ka­zantzakis descrie succint distrugerea şi înlocuirea ortodoxiei ruse şi întâlnirea cu Panait Istrati. Ciudată este menţinerea în tex­tul cărţii a avertismentelor unui cu­noscut de-al său, evreu din Polonia, că­ruia nu-i dă numele, despre sistemul de amăgiri pe care l-a edificat cu mult îna­inte Potemkin pentru drumurile spre Cri­meea, proaspăt cucerită, ale Împărătesei Ecaterina cea Mare: „La fel şi bolşevicii, vă duc la plimbare prin Moscova - prin ma­rea vitrină de carton, de actori, de ba­lalaici a Rusiei - şi vă arată (ruşii sunt, prin tradiţie, regizori faimoşi) câteva lo­curi dichisite, trucate cu dibăcie: şcoli, sa­natorii, închisori, tribunale, sirenele uzi­­nelor şuieră când treceţi, chipurile cum că muncesc neîncetat, până şi ma­şinile agricole apar mereu taman pe dru­murile unde urmează să treceţi, aşa, ca din în­tâmplare... Iar voi căscaţi gura, apu­seni prostănaci, şi cădeţi în cursa în­tin­să de sistemul lui Potemkin cel nou-în cur­sa Karl Marx“. Evident că portretul acestui pri­eten este unul negativ: „râdea sar­cas­tic şi mă privea cu ochişorii lui pre­a­şi­reţi“. Kazantzkis respinge cu fer­mi­tate ase­menea „aberaţii“, ca orice pro­pa­gandist vrednic de acest nume, care a pe­trecut doi ani plimbându-se pe banii So­vietelor, probabil acceptând grasele drep­turi de au­tor, despre care menţiona şi Pa­nait Istrati.

Atunci când analizează distrugerea Bi­sericii Ortodoxe Ruse, Kazantzakis scrie un pasaj care poate fi supus diverselor in­terpretări, destul de ambiguu, nu nea­pă­rat critic, dar nici în ton cu propaganda of­icială: „Există astăzi în Rusia Sovietică o religie fanatică, toată numai misticism şi dogmatism: ateismul. Sălbatică, ne­mi­loasă, înarmată cu o oaste de milioane, ţinând în mâinile ei şi educând cum vrea ea milioane de copii, atotputernică. Are şi ea propria Evanghelie: Capitalul lui Karl Marx; are propriul mare profet, pe Lenin; are apostolii ei fanatizaţi care străbat neamurile şi propovăduiesc noua Veste Bună; are martirii şi eroii ei“.

 

După cum ştiam şi din relatările lui Panait Istrati, Nikos Ka­zantzakis s-a întâlnit în 1927 cu scriitorul român, cu ocazia solemnelor ceremonii omagiale prilejuite de împlinirea unui deceniu de la Revoluţia din Octombrie, evenimentul sanc­tificat de propaganda comunistă. Des­cri­ind cele două mari personalităţi care se înfruntau pentru obţinerea întregii puteri, Stalin şi Troţki, Kazantzakis este mai de­grabă prudent şi diplomat, nu se pronunţă hotărât în favoarea niciunuia, chiar dacă în 1927 Troţki pierduse partida, la numai câteva zile după aceea fiind exclus din PCUS, exilat în anul următor la Alma Ata, iar în 1929 expulzat. Kazantzakis descrie apoteotic defilările maselor populare din Piaţa Roşie, care l-au impresionat atât de tare, încât i-au dat lacrimile. Portetul lui Istrati este unul în mişcare, Kazantzakis realizându-l, în mod vădit, în timp ce am­bii împărtăşeau aceleaşi viziuni politice, şi nu după ce Istrati a ales calea adevărului, iar Kazantzakis a rămas un tovarăş de drum al bolşevicilor. „Îl privesc pe noul meu prieten cu coada ochiului şi mă bu­cur să-i văd trupul subţire, dar mă­tă­hălos, mâinile de muncitor, mult trudite, ochi nesăţioşi.“ Amândoi merg să-l viziteze pe Gorki. Nerăbdarea lui Istrati de a se întâlni cu Gorki era firească, având în vedere că Romain Rolland îl numise pe ro­mân un Gorki al Balcanilor. Istrati, pre­vă­zător, s-ar fi pregătit pentru istoricul eve­niment cu patru sticle de vin georgian şi diverse pacheţele de mâncare, însă Gorki i-a întâmpinat mai degrabă rece şi pro­to­colar. Oricum, nu ştia să vorbească decât limba rusă, pe care nici scriitorul elen şi nici cel pe jumătate elen n-o stăpâneau. „Ne-am aşezat la un birou mic, plin de lume. Gorki nu ştia decât ruseşte. Cu greu s-a pornit vorba. Istrati, ţac-pac, cu mare emoţie, a şi-nceput să-i poves­tească. Nu-mi amintesc ce-i spunea, dar nu-i nimic; importante erau flacăra din cuvântul lui, tonul din glasul lui, ges­turile lui largi, privirea lui arzătoare.“ Versiunea lui Istrati despre întâlnirea cu Gorki: „La Moscova, în căminul lui, în tim­pul celor trei ore petrecute în inti­mi­tate, el n-a vrut să vorbească. Şi ne-am bălăcit trei ore în banalitate“.

Chiar dacă spre sfârşitul vieţii lui s-a în­de­părtat mai degrabă timid de comunismul lui Stalin, jurnalul sovietic al lui Ka­zan­tza­kis rămâne o dovadă clară a unei exaltări aparent fără limite, fără reţinere în prea­mărirea regimului bolşevic şi a art­iz­a­nului său, Lenin (volumul se termină cu poemul Lenin, tradus din limba rusă!). De altfel, în multe momente ale lecturii, ai im­presia că citeşti o carte publicată în anii 1950 în RPR!

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22