Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Acordul nuclear slăbeşte poziţia regională a Iranului
2015-08-04
2

Dosarul iranian şi efectele sale asupra celorlalte probleme ale Orientului Mijlociu predomină în presa de dincolo de Atlantic.

 

În media din SUA, pe de o parte, sunt cei care (altfel, un segment care rezonează profund cu unele cercuri republicane) văd în acordul cu Iranul asupra capacităţilor sale nucleare o capitulare menită să stimuleze agresiunea re­gi­­onală a Teheranului. În această interpretare, Statele Unite şi John Kerry devin emblemele unui conciliatorism de secol XXI care va plăti scump pe termen lung - asemenea lui Neville Chamberlain, la München, în 1938 - concesiile făcute în speranţa evitării războiului. Ad­mi­nis­traţia Obama „ar trebui să-şi reamintească le­gile neschimbate care vor bântui cu siguranţă Statele Unite mai târziu. (...) Conciliatorismul adu­ce mereu bucurie pe termen scurt, în de­trimentul securităţii pe termen lung. Cham­ber­lain era pacificatorul iubit după Acordul de la München din 1938 doar pentru a fi ri­di­culizat drept un prost vanitos şi naiv, în mai 1940. În câţiva ani - după ce Iranul şi-a fo­lo­sit spaţiul negociat pentru a se reînarma, pen­tru a-şi intensifica operaţiunile teroriste şi pentru a câştiga eventual o bombă pentru a-şi santaja vecinii -, acordul de astăzi va fi re­gre­tat profund. (...) În cinci ani, Iranul va fi mai bine înarmat, mai bogat, mai încrezător şi mai agresiv şi aproape imposibil de de­s­cu­ra­jat fără apelul la forţă“, spune istoricul Vic­tor Davis Hanson, de la Universitatea Stan­ford, în National Review. În acelaşi timp, vic­timele colaterale ale conciliatorismului, la fel ca în interbelic, sunt întotdeauna aliaţii, care de­vin tot mai puţin încrezători în garanţiile de se­curitate primite de la Washington.

Pe de altă parte, totuşi, cât de realistă este tea­ma de o hegemonie regională iraniană? În cele din urmă, statele sunnite nu sunt nici pe departe nişte simple victime lipsite de apă­ra­re. Dimpotrivă, raportul convenţional de forţe este net în favoarea acestora (fără a con­ta­bi­li­za Israelul şi Statele Unite), după cum de­mons­trează, pentru Real Clear World, An­tho­ny Cordesman de la CSIS, unul dintre cei mai re­putaţi analiști ai echilibrelor militare. Doar în 2014 statele Consiliului de Cooperare al Gol­fului (GCC) au cheltuit 114 miliarde de dolari, faţă de cele 16 miliarde cât au revenit Ira­nu­lui, pe apărare. Din 1997 până astăzi, statele GCC au cheltuit de 9 ori mai mult decât Ira­nul, în timp ce doar marea rivală Arabia Sau­di­tă a cheltuit de 5,5 ori mai mult pentru apă­rare. Şi transferurile de armament modern avantajează masiv blocul Arabiei Saudite, ca­re a primit între 2004 şi 2011 sisteme în va­loa­re de 38,5 miliarde, faţă de achiziţiile Ira­nului, ca­re se ridică doar la 4,2 miliarde. Iar în­tre oc­tombrie 2010-octombrie 2014, doar trans­fe­ru­rile americane de armament către Arabia Sau­dită totalizează un pic peste 90 de miliarde.

Sigur, perspectiva se schimbă semnificativ în mo­mentul în care coborâm pe terenul sub­ver­siunii, al insurgenţelor proxy finanţate, an­tre­nate şi orchestrate de Gărzile Revoluţionare Ira­niene. Libanul, Siria, Yemenul, Irakul sunt îm­pânzite de amprentele asimetrice ale Te­he­ra­nului. O eventuală umbrelă nucleară irani­a­nă le-ar putea conferi acestor „filiale re­vo­lu­ţio­nare“ un anumit nivel de imunitate, in­vi­tându-le să devină şi mai agresive, mai pre­dis­puse asumării unor riscuri care acum sunt ţi­nute sub control. Episodul Pakistanului, al că­rui scut nuclear a fost utilizat ca protecţie pentru intensificarea atacurilor teroriste îm­po­triva Indiei, este relevant. Însă tocmai acesta este scenariul pe care Administraţia Obama încearcă să-l evite: să îngheţe perspectiva unei arme nucleare iraniene şi foarte probabil a unui domino nuclear sunnit, păstrând com­petiția în limitele mult mai controlabile ale sferei convenţionale (unde blocul saudit de­ţine deja un avantaj net) şi în planul sub­con­ven­ţional, hibrid. Aici, în această ultimă di­men­siune, trebuie Washingtonul să facă mai mult (pe acest fond şi reasigurările venite re­cent la summitul de la Camp David), pre­gă­tind terenul pentru o pace potenţial fierbinte, la fel cum, în timpul Războiului Rece, acor­du­rile de control al armelor cu URSS nu au în­sem­nat şi abandonarea aliaţilor în faţa insur­gen­ţelor comuniste sprijinite de Moscova.

„Prin semnarea acordului nuclear, Iranul a re­nunţat la umbrela nucleară pentru cel mult do­uă decenii, ceea va permite Statelor Unite să consolideze capacităţile convenţionale mili­tare ale Israelului şi ale GCC. Contrar opiniei criticilor, acordul nuclear a slăbit Iranul, con­so­lidând rivalii regionali“, spune, în Wa­shing­ton Post, Vali Nasr, decanul de la School of Ad­vanced International Studies (SAIS), Uni­ver­si­tatea Johns Hopkins.

TAGS :
Comentarii
Vasile Popa 2015-08-26
Eu m-as feri sa citez National Review, care priveste prin ochii evreilor si in special a Israel-ului. Multi evrei cu cap nu cred in isteria israeliana. Iar cei ce il ridiculizeaza pe Chamberlain sunt incompetenti. Chamberlain a castigat cel putin un an de zile in care Marea Britanie s-a inarmant suficient cu avioane Spitfire pentru a castiga Batalia Angliei la mustata, si in final razboiul.
profesoru 2015-08-05
Sigur, Arabia Saudita e mult mai bine inarmata decat Iranul. Dar cifra de 114 miliarde dolari pentru statele arabe din Golf trebuie corectata. Arabia Saudita include in bugetul pentru aparare si cheltuielile cu ordinea interna. Deci trebuie scazute cateva miliarde de dolari.
Total 2 comments.
Recomandari
1179
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22