Traiskirchen One Way (III) Şase luni în lagărul de refugiaţi

Publicăm ultima parte din povestea palpitantă a inginerului John Năstase (n. 1936), unul dintre cei care au reuşit să părăsească România comunistă la începutul anilor ’80 şi să se stabilească în Vest. După o primă tentativă eşuată de fugă din ţară prin intermediul unui contract de muncă în Irak, John Năstase a treacut Dunărea spre Iugoslavia, ajungând în Viena, unde a fost cazat în lagărul de refugiaţi.

Carantina de la Viena era organizată la eta­jul trei şi acolo trebuia să stăm timp de 21 de zile, ca să ne familiarizăm cu viaţa din lagăr. În camera imensă, cât o sală de aşteptare dintr-o gară, am întâlnit trei ro­mâni tineri, cu puţin peste 30 de ani. Doi dintre ei urmau să se înscrie ca un stigmat în memoria mea. Erau doi veri, Creangă şi Ciobanu, de undeva din Moldova, şi Vasile Bereznicu, din Corabia, care fusese mi­li­ţi­an. Din primul moment, au început in­te­ro­gatoriul: cine sunt, de unde veneam. Le-am spus că, la fel ca ei, trecusem ilegal graniţa, deci nu aveam paşaport. Naiv, am făcut imprudenţa să le dezvălui că am lu­crat într-un minister. Atât mi-a trebuit: la nivelul lor submediocru, au înţeles că ve­neam din cosmos, eram un ex­tra­te­res­tru, deasupra oamenilor, pentru ei mi­nister însemnând ceva supranatural.

Ieşirea din carantină nu era permisă, dar se mai pleca în oraş, coborând pe un burlan pentru apa pluvială. Une­ori, mă încumetam şi coboram şi eu. Cei trei plecau astfel aproape zilnic. Conform unor vechi obişnuinţe, am în­ce­put să-mi notez într-o agendă tot ce ve­deam şi auzeam în acel spaţiu inedit.

Într-o zi, Vasile, care era un chefliu, a ve­nit din oraş plin de sânge: luase o bătaie zdra­vănă de la Creangă, care era solid, con­flictual, îngâmfat. Vasile a memorat bi­ne bătaia şi urma să i-o întoarcă lui Crean­gă la cote superioare. Am consemnat eve­nimentul în agenda mea. A doua zi, Vasile a citit şi, ca la miliţie, m-a luat la in­te­ro­ga­toriu: cum de mi-am permis să scriu de persoana lui? Imediat au început să strige după mine că sunt securist şi spion infil­trat în lagăr, iar eu le răspundeam nu­min­du-i derbedei. În câteva zile am ajuns la cuţite cu ei.

Când am terminat perioada de carantină, am căutat să mă instalez într-o altă ca­me­ră decât ei şi am ales dormitorul 47 de la etajul întâi, cel mai mare din lagăr, cu 25 de paturi (restul aveau doar 5-6). Erau vreo 20 de inşi în dormitor, tineri care tre­cuseră ilegal peste graniţă, la fel le-am spus şi eu despre mine. Am ocupat un pat lângă un tip mai mare cu zece ani decât mine, căruia ceilalţi îi spuneau Tataie. Crean­gă a urmărit unde m-am instalat şi, a doua zi, în lipsa mea, a venit şi le-a spus tuturor: „Vedeţi că v-a intrat în cameră un spion; să aveţi grijă“. N-am aflat ime­diat acest amănunt, ci mai târziu, când au început să mă ia în tărbacă. Cel mai agre­siv dintre ei era Mălai Mare, un malac care se mişca greu, dar la gură nu-l de­pă­şea niciunul. Pe Tataie îl consideram de par­tea mea, ca aliat de vârstă. Nici nu şti­am cât mă înşel.

Majoritatea staţionau de 7-8 luni în lagăr, aşteptând spon­sorizări de la biserici ro­mâ­neşti din străinătate, care ve­neau sporadic. Eu aveam o adre­să de la nişte români din oraşul Clev­e­land din SUA, cărora le-am scris şi au fost de acord să mă sponsorizeze. Având ex­pe­rienţa cu derbedeii, nu le-am spus co­legilor de cameră că am sponsor, dar au aflat de la biroul de emigrare, din lagăr. Cu asta i-am întărâtat peste poate. Fo­lo­seau orice prilej pentru a mă ataca, direct sau indirect. Eu am adoptat tactica mea obişnuită, tăcerea, lăsându-i în pace.

Mulţi lucrau ca zilieri în construcţtii, iar eu am fost cooptat de un alt român ca să conduc un microbuz cu care transportam o echipă care lucra la un depozit de ali­mente dintr-o suburbie a Vienei. Seara se adunau refugiaţii şi începea distracţia pâ­nă la miezul nopţii: jucau şah, table, cărţi sau încingeau câte o horă în mijlocul ca­merei. Eu citeam în pat câte o carte sau zia­re în limba engleză. Derbedeii re­pre­zentau o faună inedită pentru mine: po­vesteau în gura mare aventuri din trecutul lor, cu violuri şi bătăi, plus peripeţiile la trecerea frontierei. Eu le povesteam des­pre fotbal, reguli de circulaţie, geografie, istorie sau îi corectam când vorbeau agra­mat. Îmi era de mare ajutor faptul că toa­tă ziua eram plecat şi aveam contact cu ei numai seara, când începea spectacolul şi băşcălia. La un moment dat, Mălai Mare a ţinut să intre în scenă: „Lasă-mă, nea Năs­tase, n-o mai da cotită, că numai un securist ştie câte ştii dumneata“. „Vor­beşti aiurea, măi, asta e cultură ge­ne­rală, un securist are altfel de cu­noş­tin­ţe“, i-am întors-o eu, făcându-l să tacă.

Pe la mijlocul lunii februarie 1982, am fost chemat la Ambasada americană din Vie­na şi acuzat că nu am fost sincer când am completat cererea de emigrare în SUA. Spu­neau că, în timp ce eu am declarat că nu am fost membru de partid, ambasada avea dovezi contrare (americanii nu-i agre­au pe cei care au fost membri ai PCR). Am negat categoric, afirmând că am spus ade­vărul şi că eram sigur că ambasada are posibilitatea de a verifica acest lucru. Bă­nu­iam că m-a reclamat unul dintre cei cu care mă certam deseori, dar ulterior am aflat că Tataie era la baza reclamaţiei. Am tăcut, prefăcându-mă că nu ştiu nimic.

Oful lor cel mai mare era că eu aveam spon­sor şi posibilitatea să plec înaintea lor. Aţâţat de ceilalţi, Mălai Mare a ieşit la interval cu un nou afront: „Să i-o spui lu’ Mutu că ai prieteni în America! Noi ne per­pelim aici de zece luni fără nicio spe­ranţă, iar dumneata nici nu te-ai botezat bine în lagăr şi gata, te pregăteşti de ple­care. E clar ca bună ziua că te-au spon­sorizat colegii securişti din America“. Nu l-am mai băgat în seamă, prefăcându-mă că nici nu l-am auzit.

Către sfârşitul lunii martie am fost din nou chemat la Am­basada americană: Tataie făcuse o nouă reclamaţie, în care a adău­gat noi invective, printre care faptul că aveam relaţii în Israel, că eram ofiţer de Securitate, că uneori ple­cam cu maşina la distanţe mari de lagăr, pentru a mă întâlni cu persoane suspecte. De data asta, la ambasadă m-a interogat un bărbat, în limba engleză, şi mi-a cerut să-i redau punct cu punct biografia mea scrisă în cererea de emigrare. A fost uşor, pentru că scrisesem numai adevărul şi-mi cunoşteam foarte bine autobiografia. La bi­roul de emigrare din lagăr mi s-a spus să stau liniştit, pentru că, dacă nu se ade­veresc cele reclamate, ambasada nu le ia în considerare, ceea ce s-a şi întâmplat.

Între timp, în lagăr, Vasile nu putea să ui­te bătaia primită de la Creangă şi con­sidera că sosise timpul să i-o plătească. El era un pirpiriu şi nu cuteza să-l înfrunte pe Creangă faţă în faţă, motiv pentru care s-a înhăitat cu nişte băieţi veniţi din Ţara Oaşului, cunoscuţi pentru caracterul lor aspru. Orchestrați de Vasile, într-o zi, oşe­nii au intrat peste Creangă în dormitor, l-au pus jos, ca pe un bivol, şi i-au dat numai în cap cu nişte răngi din metal. Norocul lui a fost că de faţă s-a aflat un român mai în vârstă, care l-a salvat din mâinile lor, altfel îl omorau. A fost dus la spital şi tra­tat câteva săptămâni, dar când s-a întors nu mai era om normal: avea nişte ticuri spas­modice şi vorbea incoerent.

Exista în lagăr un grup de câţiva albanezi, cei mai scandalagii din­tre refugiaţi. Tot lagărul ştia des­pre bătăile în care se angrenau cu străinii. Unii dintre refugiaţi aveau iubite poloneze, cele mai multe fe­mei singure din lagăr (cele venite cu fa­mi­liile fuseseră repartizate la pensiuni pri­va­te). În acest circuit, un albanez îi suflase poloneza unuia dintre români. Vasile, uns cu toate ambiţiile nocive şi prieten de pa­har cu toți chefliii, s-a găsit uşor cu ro­mânul trădat de poloneză şi au mai racolat câţiva refugiaţi, ticluind un plan de răz­bu­nare. Într-o seară, pe întuneric, au ho­tă­rât să se ducă peste albanezi pentru a cere socoteală asupra „furtului de sentimente“. Albanezii au aflat despre complot şi i-au aşteptat pe români în cameră. Vasile, cu o bâtă în mână, a intrat primul, iar albanezii i-au înfipt un cuţit în burtă. A mai trăit câteva zile la spital, după care a decedat, la numai 34 de ani. Poliţia a făcut un fel de anchetă, constatând că albanezii erau în legitimă apărare, astfel că „mortul a fost de vină“.

La sfârşitul lunii aprilie, s-a anunţat la avi­zier că următoarea plecare spre America, în care eram inclus şi eu, va avea loc peste două săptămâni. Ştiind că reclamaţiile lui au fost fără efect şi că eu urma să plec, Tataie a intrat în zodia turbării. Într-o sea­ră, întorşi de la muncă, mai mulţi cher­che­liţi, inclusiv Tataie, se învârteau într-o horă în mijlocul camerei. Ca de obicei, eu citeam aşezat pe pat. În toiul chiuiturilor, din senin, Tataie a început să mă jig­neas­că. Ştia că, dacă eu sar la scandal, puteam să-mi compromit plecarea în America. Iniţial, n-am reacţionat, fapt care l-a în­tă­râtat şi mai tare. Când n-am mai suportat, am strigat la el: „Du-te dracului, măi, ca­mionagiu analfabet!“. Pe loc, a înhăţat un scaun şi s-a repezit cu sete spre mine, dar, beat cum era, s-a dezechilibrat şi s-a izbit cu gura de patul din metal de dea­su­pra mea. Plin de sânge, a fost dus la ca­bi­netul medical, unde i s-au cerut explicaţii asupra incidentului. Era exact ce-şi dorea, aşa că a minţit că eu l-am bătut. La an­che­ta gardienilor, am avut doi martori, care au acceptat să spună adevărul, astfel că răzbunătorul Tataie, bolnav de invidie, a rămas cu gura zdrobită.

În ziua de 11 mai 1982, m-am urcat în avionul spre America, după şase luni de convieţuire cu 20 de derbedei cu educaţie suburbană. Venisem ultimul şi plecam pri­mul, ei rămânând în bârlogul acela, fără nicio speranţă.

***

După 25 de ani, am traversat Oceanul pe ruta inversă şi m-am întors la „iarba ver­de de acasă“, unde trăiesc imensa bu­cu­rie că am prins ziua în care am văzut cum odiosul comunism, din cauza căruia am îmbrăcat haina grea a exilului, s-a de­za­gregat prin implozie.