A chivernisi naţiunea

Statul român trebuie, pur şi simplu, să înveţe să îşi chivernisească mai bine resursele şi angajamentele, astfel încât să obţină un randament social mai mare, cu cheltuieli mai mici.

În opinia unor analişti (vezi Victor Gio­sani, CRPE Policy Memo Nr. 65, citat de Cristian Ghinea în Dilema Veche nr. 599), dezbaterea actuală privind Codul Fiscal ar fi împărţit opinia publică românească, po­liticienii şi specialiştii în două mari ta­bere. Una dintre ele este populistă şi de­ma­go­gică, nu recunoaşte nevoia de a men­ţine un echilibru bugetar şi acuză ins­ti­tuţiile financiare internaţionale, în stilul con­sa­crat de Syriza în Grecia, că – opu­nân­du-se unei creşteri a cheltuielilor pu­blice – blo­chează dezvoltarea economică a Ro­mâniei. Cealaltă tabără, mult mai vag definită, susţine echilibrul bugetar, dar fa­ce acest lucru din motive suspecte sau, în orice caz greşite, de factură radical-li­be­rală, do­rind înfometarea statului pur şi simplu din­tr-un dezinteres pentru efi­cien­tizarea ac­tivităţii sale cunoscută îndeobşte ca ri­si­pitoare, ba chiar dintr-un dezinteres pen­tru orice formă de solidaritate publică.

Din nefericire, lucrurile sunt un pic mai complicate decât lasă să se înțeleagă această ca­te­go­risire, iar aşteptările tot mai ri­dicate ale publicului românesc trebuie să ţină cont de constrângerile rea­li­tăţii autohtone. În primul rând, trebuie spus, din capul locului, că nu există real­mente în România o dominaţie a gândirii economice liberale care să justifice tirade critice având, oricum, la bază doar un sin­gur şi şubred argument: o cifră malefică de puţin peste 30% din PIB a veniturilor publice şi un loc în coadă în statisticile com­parative ale statelor membre ale Uni­unii Europene, în ceea ce priveşte pon­de­rea cheltuielilor publice în PIB. În al doi­lea rând, trebuie spus că relaţia dintre ni­velul cheltuielilor guvernamentale şi creş­terea economică este una complexă, dar în general se admite existenţa unei curbe în formă de U, numită şi „curba BARS“, după iniţialele unor economişti care au cre­at această literatură (Barro, Armey, Rahn şi Scully), conform căreia există un punct optim al fiscalităţii, dincolo de care creşterea economică este afectată în mod negativ, şi un punct de creştere a co­lec­tă­rii fiscale, în amonte de acesta, care în­cu­rajează creşterea economică, după cum se poate vedea în figura alăturată.

Curba BARS privind relaţia dintre creşterea economică şi nivelul cheltuielilor publice

Cum veniturile fiscale consolidate ale Gu­ver­nului României din ultimii zece ani (2004-2014) au rămas, în ciuda unor schim­bări notabile în regimul de impo­zi­tare, aproape constante, atingând o medie anuală de 31,9% din PIB, putem presu­pu­ne că – la actuala bază de impozitare – fis­calitatea în România nu este foarte de­par­te de punctul optim al curbei BARS. Com­baterea evaziunii fiscale ar putea, evident, ameliora nivelul colectării veniturilor sta­tului. Însă, în condiţiile existenţei unei populaţii agrare numeroase slab taxate care trăieşte din autoconsum şi ale unui de­clin demografic tot mai important, pe fon­dul unui spor natural negativ şi al emi­grării forţei de muncă active, este puţin probabil că economia românească ar pu­tea suporta o creştere semnificativă a po­verii fiscale, dincolo de valoarea mediană de 31,8% a veniturilor fiscale în PIB, şi în ni­ciun caz ea nu poate suporta un salt că­tre media de ­+40% a Uniunii Europene, da­tă în principal de membrii săi vestici (şi asta fără a intra în consideraţii supl­i­men­tare cu privire la atractivitatea inves­ti­ţională a României, mai puţin importantă în această perioadă de reflux al capitalului internaţional, dar de mare importanţă pe termen mediu şi lung).

În ceea ce priveşte cheltuielile publice, acestea s-au situat în aceeaşi perioadă de referinţă, 2004-2014, la o medie de 35,1% din PIB, deci la un deficit mediu de puţin peste 3%, în raport cu veniturile medii din aceeaşi perioadă, şi este un fapt cunoscut că ele nu au contribuit la creşterea productivităţii, fi­ind concentrate mai mult pe cheltuieli sa­lariale (care au crescut de la 7,1% din PIB în 2004 la 8,9% în 2008 şi chiar 9,3% în 2009) şi de asistenţă socială (care au cres­cut de la 9,1% din PIB în 2004 la 10,8% în 2008, înainte de criza economică, sărind apoi la 12,9% în 2010) şi mai puţin pe in­vestiţii publice cu externalităţi pozitive asu­pra economiei şi a societăţii în an­sam­blul ei, un capitol în care, oricum, scan­da­lurile de corupţie sau de proastă gestiune s-au ţinut lanţ.

Ce este de făcut? Statul român trebuie, pur şi simplu, să înveţe să îşi chivernisească mai bine re­sursele şi angajamentele, astfel încât să obţină un randament so­cial mai mare, cu cheltuieli mai mici. Acest lucru presupune o reformă struc­tu­rală şi micromanagerială profundă – mult discutată, dar niciodată gândită în mod serios şi cu atât mai puţin aplicată – a ad­ministraţiei publice; reducerea corupţiei, a favoritismului şi a risipei în cheltuirea ba­nilor publici; şi, în sfârşit, stoparea uti­lizării bugetului public pentru obiective populist-electorale înguste şi costisitoare pentru ansamblul societăţii, în favoarea unor strategii fiscal-bugetare care să po­ten­ţeze în mod durabil creşterea eco­nomică şi care să răspundă în mod cre­dibil provocărilor redutabile pe care de­cli­nul demografic le pune României. Struc­tura fiscalităţii trebuie să fie cât mai puţin distorsionantă, în termeni de pierderi seci, pentru activitatea economică şi să se menţină favorabilă economisirii, investirii şi formării de capital, în timp ce nivelul acesteia trebuie să rămână în limitele unei economii în curs de dezvoltare, extinderea bazei fiscale urmând a se face gradual, prin diminuarea costurilor administrative de prelevare şi prin integrarea inteligentă a economiei informale, rurale şi urbane, în economia formală. Cheltuielile publice trebuie strâns corelate cu veniturile, astfel încât să se prevină riscul unei supra­în­da­torări, şi reorientate de la cheltuieli cu­rente, de personal şi de asistenţă socială spre investiţii cu un randament social ri­di­cat, în materie de infrastructură şi de cer­ce­tare, şi diverse măsuri proactive care să restabilească echilibrul demografic şi ca­re să diminueze rata dependenţei, actual­men­te la un nivel critic, chiar şi pentru îm­bătrânitul continent european, de 44%.

Întorcându-ne la dezbaterea actuală din jurul noului Cod Fiscal, se poate afirma că economia românească func­ţionează în momentul de faţă la ni­velul noului său potenţial sau, în ori­ce caz, foarte aproape de acesta, în con­di­ţiile în care România a ieşit încă din 2011 din recesiune, iar PIB – după o aproape dublă cădere pe fondul crizei datoriilor su­verane din zona euro, în anul 2012 – a de­păşit în prima parte a acestui an valoarea atinsă la sfârşitul anului 2008, fiind es­ti­mată o creştere notabilă în contextul euro­pean şi internaţional de 4%, până la sfâr­şitul anului. Din acest motiv, stimulul fis­cal propus de Guvernul Ponta, printr-o com­binaţie de creştere iresponsabilă a chel­tuielilor publice – cu salarizarea sec­torului public şi inevitabile transferuri pre­electorale către administraţiile publice locale – şi de scădere nesănătoasă a veni­turilor fiscale – în principal, printr-o re­du­cere generală a TVA la 16%, după ce la începutul acestui an s-a operat deja o scă­dere la bunurile şi serviciile alimentare ca­re a dus valoarea medie a acesteia la acest nivel –, nu se justifică din punct de vedere economic, constituind, de fapt, o reluare a practicii periculoase de indisciplină bu­getară şi de risipă politicianistă a banului public. Din cauza scăderii preţurilor inter­naţionale la materiile prime, ţiţei în par­ti­cular, în ultima perioadă şi a efectului de­flator de o singură dată pe care scăderea TVA şi a accizelor îl au asupra calculării In­dicelui Preţurilor pentru Bunurile de Con­sum, neavenitul stimul fiscal nu se va ve­dea în rata inflaţiei, care nu pune pro­ble­me deocamdată, însă el va avea ca efect principal înlocuirea (crowding out) in­ves­tiţiilor private şi – în cazul, puţin probabil în climatul financiar internaţional din pre­zent, în care acestea vor fi totuşi finanţate din economisiri externe – creşterea defi­ci­tului de cont curent al României. Cu alte cuvinte, într-un moment în care România are nevoie de o creştere a investiţiilor efi­cace, publice şi private deopotrivă, şi de o consolidare moderată a finanţelor publice, care să îi mărească potenţialul efectiv de creştere economică, politica gu­ver­na­men­tală acţionează exact în sens contrar, în­cu­rajând consumul şi îndatorarea.