Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Imnograful
Daniel Cristea-Enache - - - -
2015-09-08
Cultura
0

Scrisă cu întârziere, dar dintr-un suflu, frumoasa carte a lui Dan C. Mihăilescu despre un poet important în contextul generației ’60 și al liricii noastre postbelice poate constitui un moment de cotitură în posteritatea lui Ioan Alexandru.

 

În ultimii ani, predilecţia lui Dan C. Mi­hăi­lescu pentru forma şi formatul eseului es­te tot mai vădită. Criticul de întâmpinare şi istoricul literar au făcut loc unui „scrii­torinc“ care îşi caută şi îşi ia libertatea analitică, re­fle­xivă şi asociativă de a cupla cu un autor pe toată în­tin­derea operei acestuia, stră­bătută însă nu la pas, carte cu carte. Eseistul priveşte de sus şi sintetic o creaţie şi o biografie, obţinându-le rezultanta şi focalizând pe câte un segment relevant pen­tru ea.

Aşa se întâmplă şi în Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc!?, volum de mici di­men­siuni consacrat lui Ioan Alexandru, sub­in­ti­tulat „eseu confesiv“ şi încheiat cu aceas­tă formulă aparţinându-i „fratelui Ale­xandru“ şi considerată definitorie pen­tru el. E un eseu marca Dan C. Mihăilescu, în care „avântul logoreic“ se consumă în glosări asumat „subiective“ şi „auzul ini­mii“ e mai important decât consideraţiile docte şi reci, ale istoricului literar de stric­tă observanţă. Între autorul cărţii şi poe­tul din ea este o legătură mai strânsă şi mai veche decât cea uzuală între un ana­list şi obiectul analizei sale: o relaţie pusă pe verticala discipolatului şi totodată pe orizontala prieteniei între tânărul Ale­xan­dru de la finele anilor ’70 şi încă mai tâ­nărul Mihăilescu, june student şi apoi cer­cetător în aceeaşi perioadă. A scrie despre Ioan Alexandru nu este, aşadar, în cazul lui Dan C. Mihăilescu, un capitol de isto­riografie literară sau o fişă de dicţionar, ci un fel de datorie de suflet, ba chiar un act de „penitenţă“. Nu numai că, prins cu atâ­tea, autorul a tot amânat să-şi scrie eseul confesiv despre fostul său mentor, dar despărţirea lui de ultimul Alexandru (cel in­dustrios şi naţionalist) a fost, prin aceas­ta, şi mai dură.

Spre finalul cărţii, eseistul vor­beşte deschis despre partea sa de vină din această ruptură, echi­valând cu incapacitatea de a tre­ce peste compromisurile tot mai frecvente ale modelului său. Despărţirea es­te veche de... 30 de ani: „Spre ruşinea noastră, de prin toamna lui 1985 ne-am despărţit de Ioan Alexandru, tocmai din pricina oficializării (şi autopastişării) sale tot mai pronunţate, în texte, ca şi în prezenţa publică. De unde ne fusese când ca un părinte, când ca un frate mai ma­re, fiindu-ne martor la căsătorie, bu­cu­rându-ne cu dedicaţii pe fiecare volum apă­rut, prefaţându-mi cât se poate de se­rios şi fără preget un caiet cu poezii «de casă» şi fiindu-i adesea oaspeţi, cu tot cu fiica noastră, în minunata casă de pe Belgrad nr. 5 bis, modul în care înţelegea să-şi lase înjugată poezia la carul tot mai împovărat de gunoaie toxice al ceau­şismului ne-a intrigat, apoi întristat, apoi revoltat şi iarăşi intrigat, sfârşind într-o recunoscătoare şi tandră încrun­tare, dar, din păcate, fără nici o altă ve­dere faţă către faţă. Ultima «întâlnire» avea să ne fie dată abia în primăvara lui 2006, în faţa mormântului său de la mă­năstirea Nicula, unde am ajuns la in­vi­taţia lui Bartolomeu Anania, însoţiţi de sta­reţul Dumitru Cobzaru. Fireşte că rân­durile de acum se vor inclusiv o pe­ni­ten­ţă. Una tardivă şi fragilă, e drept, dar nu mai puţin sinceră şi încercănată su­fle­teşte.“ (pp. 89-90).
http://revista22.ro/nou/imagini/2015/1329/foto/carte%20dce.jpg

Criticul se vede prins, aici, între obligaţiile morale şi cele profesionale, el având a împăca bunele sentimente cu obiec­ti­vi­ta­tea judecăţii de valoare. Di­ferenţa faţă de abordarea altor critici şi istorici lite­rari, neîmpovăraţi de o le­gătură de prietenie cu po­e­tul analizat, este imediat per­ceptibilă. Autorul s-a des­părţit cu ani în urmă de cel pentru care face pe­ni­tenţă; şi se desparte acum de criticii care nu au receptat favorabil Imnele bucuriei din 1973 - în care el, Dan C. Mihăilescu, ve­de un volum „de împărătească fru­mu­seţe“, cu „miez ameţitor“, eufonii „sa­crale“ şi mesaj „eminamente creştin“. O „perlă din şiragul inaugurat cu antumele lui Eminescu reunite de Maiorescu“, un lirism de o „puritate“ nemaiîncercată „de la extincţia lui Euthanasius din Cezara emi­nesciană“, o carte pentru „iniţiaţi“, răsunând „stupefiant în auzul nostru pângărit“...

 

Se observă cum comentatorul pa­re a se fi contaminat de tonul înalt al poetului, convertind însă imaginile lirice în imagini critice. Din păcate, versurile care ar tre­bui să susţină elogiile lui sunt mai degrabă cuminţi moralmente şi modeste artistic. Nu văd, de pildă, niciun merit special în a pune pe hârtie asemenea banalităţi ver­si­ficate, citate ca exemple de litanii „pu­ri­ficatoare“: „Târziu dăm semn că am iu­bi/ Veac mult trebuie să treacă/ Până ce-n raclele pustii/ S-adună-o lacrimă de apă// (...) Grea e iubirea şi-o pricepi/ Abia când nu mai ştii de tine/ Decât că drumul ce ţi-e dat/ Un altul l-a bătut mai bine// (...) Iubirea nu-i decât a şti/ Să te retragi în ceasul cuviinţii/ Când clo­­potele cad pe cer/ Şi-ţi cer luminile fiinţii“.

Poezia se intitulează Început de iubire şi ea nu putea fi înţeleasă (găseşte autorul o circumstanţă) de critica noastră literară, „aproape sută la sută estetizantă, ra­ţionalist-iluministă, atee, agnostică, ig­no­rantă religios“ (p. 76). Expresia acestei critici (şi, implicit, a opacităţii ei la far­mecul versurilor de mai sus) este, desigur, Nicolae Manolescu, „raţional(ist), pozi­ti­vist, liricofob pragmatic şi deci insen­si­bil, de nu direct alergic, la tot ce ţine de religiozitate, trăire mistică ş.cl.“ (p. 31). Însă nici Alex. Ştefănescu nu va fi fost scu­tit de eroarea de apreciere, el folosind şi dubla măsură: „mult mai puţin îngă­du­i­tor“ cu Ioan Alexandru, altfel „amical înţelegător faţă de uriaşele concesii pro­pagandistice ale megalomaniei păunes­ciene“ (p. 93).

 

C

 

ritica criticii implică aici şi o di­ferenţă de cod, nu numai una de relaţie (personală şi, res­pec­tiv, „socială“) cu poetul. Imno­graful Ioan Alexandru a fost de­za­măgitor pentru critica noastră estetică mai ales prin comparaţie cu liricul con­sistent şi original din primele volume. În schimb, pentru criticul sensibil la „tot ce ţine de religiozitate, trăire mistică“, aceas­tă metamorfoză a lui Ion în Ioan şi a „vânjosului rebel“ într-un mare poet im­nic este una plauzibilă; mai mult, de­zi­rabilă. Dan C. Mihăilescu e în mod cons­tant preocupat de conţinutul unei opere literare şi de mesajul ei, iar în cazul poe­ziei lui Alexandru, nu atât relaţia per­so­nală cu scriitorul, cât convingerea pro­fundă că ea poartă un mesaj spiritual, mis­tic, religios, ortodox (ca să restrâng sfera) îl conduce pe critic la aprecierea în regim superlativ.

Va trebui ca „fratele Alexandru“ să ex­ploateze mult şi bine acest filon religios, în poezia lui ulterioară, pentru ca dis­ci­polul fidel să devină un evaluator critic, asumând importanţa criteriului estetic, în dauna celui tematic. Altfel spus, Dan C. Mi­hăilescu s-a despărţit nu numai de omul Ioan Alexandru, ci şi de lirica aces­tuia de după Imnele bucuriei – un volum-reper, în opinia sa, după care poetul ar fi trebuit să tacă editorial. După cherela cu co­legii de breaslă care nu ar fi înţeles Im­ne­­le bucuriei vine sancţionarea, fără drept de apel, a lui Ioan Alexandru însuşi. Dis­cipolul va fi obligat, în calitate de critic li­te­rar, să spună adevărul despre „de­ve­ni­rea“ poetului: „din nefericire pentru re­cep­tarea strict estetică şi, mai ales, pen­tru posteritatea poetului, Ioan Alexandru a făcut în ritm năvalnic industrie din in­genuitate, butaforie din credincioşie, dog­mă din inocenţă şi obositoare pro­li­xi­ta­te din cea mai pură intimitate.“ (p. 76).

Scrisă cu întârziere, dar dintr-un suflu, fru­moasa carte a lui Dan C. Mihăilescu des­pre un poet important în contextul ge­nerației ’60 și al liricii noastre postbelice poate constitui un moment de cotitură în posteritatea lui Ioan Alexandru. Acesta pa­re a fi fost și pariul criticului, care schi­țează, spre final, și conturul unui demers editorial, care să-l dubleze pe cel exegetic: o antologie severă, de două sute de pagini, în care vârstele lirice ale poetului iubit de el să se cuprindă și să se vadă.

TAGS : Ioan Alexandru Dan C. Mihailescu carte eseu generatia `60 postbelic
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
1160
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22