1.785: numărul fatidic

Numărul 1.785 va fi uitat foarte curând. Dar cvasiunanimitatea în meschinărie, turpitudine și miopie politică a clasei noastre politice va fi ținută minte.

Nu s-ar putea spune – dar chiar deloc – că în Ro­mânia ducem lipsă de dispute politice. Ba chiar, de cele mai multe ori, disputele degenerează în scandal, iar tărăboiul acoperă orice zgomot de fond. Națiunea e divizată pe toate chestiunile, iar politicienii nu se sfiesc să exprime aceste di­vi­zi­uni. Ba am zice că și de asta sunt plătiți. În acest context de harță eternă, e uimitor să constați că, deodată, s-a creat acordul și marele consens pe do­uă chestiuni: 1) UE să nu ne impună cote de refugiați; 2) nu putem lua mai mult decât ceva sub 1.800 de refugiați, și anume fix 1.785 (din cei peste 6.300 propuși de CE. Și Comisia, de altfel, a propus un număr, tot calculat contabilicește; dar nu despre birocratismul CE, care nu răspunde înaintea unui electorat, discutăm aici, ci despre acela al guvernului și președintelui, care răs­pund). S-ar părea că opoziția și puterea, pre­șe­din­tele și primul ministru sunt de acord întru totul cu acest număr fatidic. Mai mult, se răspândește ideea că Europa (Germania, în principiu) ne per­se­cută, fiindcă nu ne-a luat în Schengen), dar acum ne cere să ne asumăm sarcini enorme în ra­port cu putințele noastre mici, măsurate de nu­mărul 1.785 (sarcini asumate, totuși, prin tra­ta­tele europene semnate și de România).

Și de ce n-ar fi bine ca, fie și o dată, clasa politică românească să se pună de acord?, s-ar putea în­treba cineva. Pentru că răspunsul românesc de pâ­nă acum este și meschin din punct de vedere moral, și aproape cu neputință de susținut din punct de vedere practic și, pe termen ceva mai lung, creator de probleme uriașe de imagine pen­tru decidenții români, mai ales pentru preșe­dintele Iohannis (căci Ponta nu mai are aproape nimic de pierdut): „O mie șapte sute și ceva – atâția refugiați vor veni în România. Mai mulți nu“, a declarat acesta solemn într-una din rarele sale declarații publice. Și dacă vor veni 1.842, și nu 1.785? Dacă 3.241? Cum poate un șef de stat european, care urmează să negocieze poziția țării sale, să se arate atât de rigid, fixat pe un număr? De ce și-a refuzat președintele orice spațiu de ma­nevră? Putea, de pildă, respinge principiul co­te­lor obligatorii, dar admite la modul general nu­mărul de refugiați propus României de Comisie, așa cum a făcut Finlanda. Putea, cel puțin, lăsa ceva mai în vag numărul celor pe care îi putem pri­mi. Bineînțeles că, de îndată ce numărul magic, 1.785, fixat deopotrivă de Iohannis și asumat de guvern va fi depășit - și e greu de crezut că nu se va întâmpla asta în conjunctura actuală -, toa­tă presa va izbucni, țipând, după caz: „preșe­din­tele a trădat interesele României!“, ori „diktatul de la Bruxelles“, ori mai știu eu ce. Antieu­ro­pe­nis­mul – atât de drag multor politicieni îngroziți de DNA, dar nu lipsit de puternice resorturi na­ționaliste și șovine – va răbufni. Deja citesc pe „rețele“ unele postări care pun la în­doială chiar și avantajele pre­zenței noas­tre în UE.

E supărător faptul că într-o chestiune vitală pentru Europa ne arătăm mes­chini, sperioși și ne mărturism ne­pu­tințele. Nu știm să-i integrăm pe re­fu­giați? Putem încerca, putem face efor­turi. N-ar fi rău, în general, să în­ce­pem pregătirea pentru situații de ca­re, mai devreme sau mai târziu, nu vom scăpa, căci multiculturalismul nu e nici doar un spectru, nici doar un subiect de conferințe.

Totuși, nu este și Europa ipocrită, cum zice Ponta? Este. Dar noi, cu cele trei milioane de conaționali în stră­i­nătate, n-ar trebui să ne temem ex­ce­siv de prezența potențială a câtorva mii de străini la noi. Și mai ales să nu mimăm indignarea morală. Care țară europeană mai are un premier urmărit penal, în curând trimis în judecată și plagiator și un viceprim-ministru, pla­giator de doctorat și, la rândul lui, con­ducând doctorate plagiate? Or, ia­tă că tocmai acest tătucă al plagiatelor doctorale reprezintă, cică, „interesul național“ al României în consiliul JAI! Ce rușine! În care țară, președintele par­tidului de guvernământ e con­dam­nat în primă instanță, primarul ge­ne­ral al Capitalei e în arest, fosta șefă an­timafia – de asemenea în arest, având nu știu câte dosare la activ, un fost prim-ministru și alți foști miniștri – condamnați definitiv, plus numeroși alți primari, consilieri județeni și pri­mari de sector, judecători, oameni de afaceri condamnați definitiv, ori ares­tați, ori în curs de a fi judecați pentru corupție? Și să nu mai pomenim prea mult despre încercările repetate ale politicienilor de a modifica Codul Pe­nal și de Procedură Penală, spre a-și salva corupții, de „marțea neagră“ și de vara lui 2012, când numai vigilența UE ne-a salvat de la un dezastru. Suntem atunci atât de curați și demni de încredere, încât să putem face al­to­ra reproșuri privitoare la moralitate?

Într-un moment tensionat, chiar dra­matic al istoriei Europei unite, Ro­mâ­nia (prin președinte, guvern) a pier­dut ocazia de a abandona o ges­ti­cu­la­ție fals pragmatică și imprudentă di­plomatic. S-a arătat „căldicică“ – nici ca Mer­kel, nici ca Orbán – pe prin­ci­piul „să nu ne punem foarte rău cu ni­meni“. Mă tem că nu vom câștiga mai nimic: oricum, vom lua mai mulți re­fugiați decât spunem acum că putem, în caz că ni se va cere. Iar atunci po­liticienii noștri vor fi tratați de o parte a opiniei publice drept slabi și ne­pri­ce­puți, incapabili să apere interesul na­țio­nal împotriva unei UE agresiv do­minante.

Numărul 1.785 va fi uitat foarte cu­rând. Dar cvasiunanimitatea în mes­chinărie, turpitudine și miopie politică a clasei noastre politice va fi ținută minte.