Busola etică şi dosarul Frumuşanu

Atunci când şi-a văzut soţia îmbătrânind brusc, cu zece ani, plângând peste trupul lipsit de viaţă al fiului lor, Şefan Frumuşanu a luat hotărârea de a afla adevărul; „şi să încep lupta pentru pedepsirea vinovatului, indiferent cine ar fi fost“.

Televiziunile, dar şi presa scri­să – fie ea tipărită ori online – se con­fruntă cu o inflaţie a „ma­te­ria­lelor“ care pretind urgenţă, im­portanţă şi atenţie ieşite din co­mun. Sunt marcate ca atare în moduri di­ferite – fie sunt „breaking news“, fie au ti­tluri din care, cu majuscule, nu lipsesc cu­vinte pre­cum „şocant“, „urgent“, „ului­tor“ şi altele, din acelaşi registru retoric al extraordinarului. Că majoritatea ar­ti­colelor ori relatărilor „marketate“ în acest fel nu sunt cu adevărat aşa – nu sunt de­loc ieşite din comun – este deja ceva de or­dinul unei evidenţe elementare. Cascada de „alerte“ mediatice ori editoriale de tot felul presupune, mai degrabă, nivelare în jos pentru ceea ce înseamnă discurs public acum la noi şi, în egală măsură, reprezintă trimiteri destul de clare la tipul de in­te­ligenţă – mediocră, de regulă – a celor ca­re produc asemenea, multe, scenarii de dis­curs public. Goana după senzaţional, după „şocuri“, după „bombe“ are şi efec­te colaterale semnificative. Iată două din­tre ele. Primul: etica e evacuată din spa­ţiul public sau cel puţin din centrul său; „explozia“ îşi este suficientă sieşi şi nu lasă loc pentru altceva, mai aşezat, ci doar pregăteşte terenul pentru altă „bombă“. Al doilea efect: subiectele cu adevărat im­portante sunt împinse către marginea agen­dei mediatice şi publice şi pregătite pentru irelevanţă.

„Când sicriul a fost adus în casă, soţia s-a dus spre colegii lui Andrei şi plân­gând le spunea: Mi l-aţi adus pe An­dre­ia­şu, aşa, dragii mei, aşezaţi-l cu grijă, aici, pe masă. Iar când au dat capacul la o parte, s-a aplecat peste fiul ei, plângând în hohote şi sărutându-i faţa. Îl mângâia pe mâini şi pe obraji spunând: Te-au omo­rât canaliile şi pe urmă te-au cio­pâr­ţit. Când s-a mai liniştit, am văzut cum soţia mea, care avea 48 de ani, îm­bă­trânise brusc, cu cel puţin zece ani, din pricina durerii“. Cel care povesteşte acest moment este Ştefan Frumuşanu, tatăl lui An­drei Frumuşanu. Fragmentul de con­fe­siune este decupat din prima parte a cărţii Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumuşanu–Crăiniceanu se redeschide, o apariţie re­cen­tissimă la Editura Humanitas. Este, în primul rând, povestea cazului Frumuşanu – cu adevărat cutremurătoare – spusă de ta­tăl tânărului ucis de trimişii arhitecţilor democraţiei originale, la mineriada din sep­tembrie 1991. Cartea este, cu empatie pen­tru temă, prefaţată de Laurenţiu Mihu şi impecabil îngrijită de către Tatiana Ni­culescu Bran, cea care oferă, în debutul căr­ţii, şi o cronologie de context care pu­ne mai bine în perspectivă istorică aceas­tă, încă o dată, cu adevărat cu­tre­mu­ră­toa­re poveste. O poveste în care tragedia din familia Frumuşanu (dar şi din alte două familii, cu morţi la acea mineriadă) intră în data de 26 februarie. Tatiana Niculescu Bran: „26.09.1991. Minerii atacă sediul gu­vernului şi ameninţă că, dacă Petre Ro­man nu-şi dă demisia, mii de sin­di­ca­lişti din Pipera li se vor alătura. Sub pre­siunea violentă a minerilor adunaţi în Piaţa Victoriei, echipele SPP îi evacuează din clădire pe membrii guvernului, în frun­te cu prim-ministrul. În aceeaşi zi, sunt ucişi pe stradă, de către un trăgător aflat în sediul Guvernului României, ti­nerii Andrei Frumuşanu, Aurica Crăi­ni­ceanu şi jandarmul Nicolae Lazăr. Până în prezent, justiţia nu i-a identificat pe cei care se fac vinovaţi de moartea celor trei“.

Atunci când şi-a văzut soţia îm­bătrânind brusc, cu zece ani, plân­gând peste trupul lipsit de viaţă al fiului lor, Şefan Fru­muşanu a luat hotărârea de a afla adevărul; „şi să încep lupta pentru pe­depsirea vinovatului, indiferent cine ar fi fost“. De aici, din această decizie şi din povestea cu privire la ceea ce s-a în­tâm­plat în cele aproape două decenii şi ju­mătate care au trecut la producerea tra­gediei, se întrevăd două dimensiuni dintre cele mai importante ale acestei cărţi, ală­turi, desigur, de aceea confesivă. Le re­mar­că şi cea care a aranjat această carte, Ta­tiana Niculescu Bran. Prima: e o carte per­cu­tantă de(spre) istorie recentă. A doua: istoria recentă pe care o rezumă cartea scoa­te în faţă detaliile unui teribil dosar po­litic. Fiindcă tragediile care au lovit fa­miliile Frumuşanu, Crăiniceanu şi Lazăr sunt, în multe privinţe, relevante – şi ca evenimente în sine, şi prin consecinţele lor, dintre cele mai diverse şi, multe, mai nefireşti – pentru societatea contemporană românească.

Uciderea acelor tineri – eroi ai României – completează seria jertfelor începute cu de­cembrie 1989, continuate apoi cu eve­ni­mente tragice în rândul cărora mi­ne­ria­dele au un loc aparte pe această teribilă har­tă a crimelor politice recente de la noi. La temelia fragilei democraţii din România stă, la propriu, sângele celor care au re­fuzat să fie sclavii comunismului ori su­puşi ai fantomelor acestuia. La finalul căr­ţii, după ce confesiunea tatălui Ştefan Frumuşanu se termină – doar pentru a lăsa loc reflecţiei, îmi place să cred –, sunt reproduse mai multe decupaje cu articole din mass-media vremii despre acest caz. Într-unul dintre ele se găseşte o replică de un cinism înfiorător a preşedintelui Ro­mâ­niei de atunci, Ion Iliescu. Iat-o: „este de pus întrebarea ce căuta studentul Fru­muşanu acolo“. În oglindă (şi acesta este un alt mesaj pe care îl pune cartea), există crime la temelia democraţiei fragile ro­mâ­neşti. Şi, pentru că au existat crime, exis­tă şi criminali. Care, ne spune explicit vo­lumul de faţă, nu au plătit pentru ceea ce au făcut şi pentru care nu este deloc târ­ziu să plătească, aşa cum se cuvine. Să plă­tească şi ei, dar şi, conform cu vina avută, cei care – profitori cinici ai aspiraţiei ma­jorităţii românilor către democraţie – se întrebau cândva „ce căuta studentul Frumuşanu acolo?“.

Legat de crimele grele înfăptuite la începutul anilor ’90, crime po­litice, cu protecţie şi direcţie de la cel mai înalt nivel, a cir­culat şi încă circulă ideea că, la 10, la 20 de ani, la 25 de ani după ce aces­tea au avut loc, acum e prea târziu pentru ca ace­ia care au fost, direct sau moral, vi­novaţi de producerea lor să plătească pen­tru ceea ce au făcut. Că, mai mult, o even­tuală pe­depsire ar fi ceva „revanşard“, „re­sen­ti­mentar“. Deloc întâmplător – cei care au ru­lat această partitură publică vin, ca re­gulă, fie dinspre nucleul sus­ţi­nă­to­rilor ce­lor care au girat acele crime, fie din „cen­tu­rile auxiliare“ de simpatie cu aceş­tia. Dar nu este deloc în regulă ca vi­novaţii să rămână nepedepsiţi – şi de ace­ea, cartea Ci­ne mi-a ucis fiul? are şi rolul unei bu­sole morale. „Se spune că da­că adevărul nu se află niciodată într-o de­mo­craţie, atunci societatea se distruge trep­tat, înă­buşită în minciună“, spune Şte­­fan Fru­mu­şanu, cel care, la aproape un sfert de secol după ce fiul i-a fost ucis mi­şeleşte, nu re­nunţă la lupta sa pentru afla­rea ade­vă­ru­lui. Important: în 2015, după un extrem de sinuos parcurs (în 2012, Ro­mâ­nia e con­damnată la CEDO pentru fe­lul în care jus­tiţia de la noi a lucrat acest do­sar), „par­chetul audiază, din nou, mar­tori, strân­ge, din nou, probe la dosarul Fru­mu­şa­nu-Crăiniceanu. Se redeschide, prin de­ci­zia Curţii Supreme, şi Dosarul mi­neriadei din 13-15 iunie 1990“ (L. Mi­hu).