Un roi de vieți

Adriana Bittel scrie literatură. În cel mai pur înțeles al cuvântului.

Adriana Bittel a scris puțin și s-a reeditat la intervale mari, chiar dacă toată lumea a fost de acord că a ridicat cota acestui gen pretențios și puțin frecventat la noi - proza scurtă. Până acum n-a prea contat. A fost in­clusă în toate istoriile li­te­raturii contemporane și fie­care nouă apariție i-a fost comentată bogat, apreciată, uneori premiată. De aceas­tă dată, cu cele două vo­lume apărute la începutul verii, pare că Editura Hu­manitas a intervenit in ex­tremis: finețea condeiului, textura de manuscris interior care se de­ru­lează acolo inconfundabil tocmai riscau să fie privite drept simplu artefact „istoric“ de cititorii tineri, mai mult sau mai puțin profesioniști.

In ediția de la Humanitas, Cum în­cărunțește o blondă reunește două vo­lume apărute în 2001 și 2006 la Com­pania (unul dintre ele punea deja la un loc două titluri mai vechi). Nu se mai vede în acest nou sumar de ce vor fi fost cândva organizate altfel bu­că­țile, ar fi greu de spus care când a fost scri­să. În toate e o unică lume, plină de ciu­dă­țenii și banalități confortabile, hrănită de capilarele inteligente ale privirii.

Fototeca. Temă cu variațiuni e un mic ro­man construit pe modelul șiragului de măr­gele, cu un personaj feminin de le­gă­tură și multe decupaje din realitatea lui înconjurătoare, interesant încatenate la început, apoi din ce în ce mai autonome, sugerând o deșirare

resemnată.

Cum le sună aceste proze mai noilor re­cenzenți: „O scriitură foarte atentă, însă ieşită din orice modă actuală, din orice trend, astfel că orice raportare la ce şi cum se scrie astăzi în materie de proză scurtă ar fi nepotrivită. De altfel, citind din scoarţă în scoarţă cartea Adrianei Bittel, ai senzaţia că ai descoperit în pod o carte pe care mama ta o răsfoia cu drag în tinereţea ei“ - scrie pe blog un tânăr critic, căci pe bloguri sunt de găsit cele mai multe notații despre Cum în­cărunțește o blondă și Fototeca. În ge­ne­ral, sunt reacții admirative, respectuoase, vag inhibate, ușor contrariate. Se mai ia act, la rece, așa cum ai dezlega o problemă de matematică sau cum ai identifica un șla­găr vintage, că e vorba despre un tre­cut destul de îndepărtat (groaznicii ani opt­zeci sau, și mai complicat, jumătatea secolului trecut). Avem și observații nos­time. Una, găsită nu pe blog, ci într-o re­vistă culturală: Adriana Bittel „a dat lo­vi­tura“ la ultimul Bookfest, fiindcă a de­ve­nit autor Humanitas.

Desigur, nu e doar atât prin presă, dar cam aici se face media. Se vede bine că, după retipăririle din anii 2000, când co­mentariile au aparținut masiv noilor cri­tici literari, nu mai avem voci noi cu cla­ritatea, pregnanța și timbrul necesar. Ce avem sunt reacții la prima mână, un fel de poiană a lui Iocan despre cărți, adesea bine intenționată. Spațiul vast, dar lipsit de contur, al mediului virtual a lărgit po­sibilitățile și perspectiva, dar a și lăbărțat textura de idei - ca să nu mai vorbim de stil. Pe termen lung, poate fi diferit. S-ar putea să însemne noi teritorii cucerite „ci­vilizator“ sau, dimpotrivă, o asamblare aleatorie de hărți ale deșertificării spi­ri­tuale.

Adriana Bittel n-a renunțat niciodată la decizia de a nu mișca un deget pentru căr­țile ei. Perfecționistă și rezervată, le-a lă­sat mereu singure să înfrunte timpul, con­juncturile, gustul schim­bă­tor, modele, idiosincraziile și lenea atât de larg răs­pân­dită chiar și printre cititori. Interviurile pe care le-a dat sunt puține și par a-i fi fost smulse cu greu. Așa că pro­za ei, dulce-afurisită, jo­via­lă până și în melancolie și băiețos neiertătoare cu dul­cegăriile, cărora le toar­nă fără milă și sare și pi­per, me­rită să-i reamintim câteva din atuuri.

Cum încărunțește o blondă și Fototeca. Temă cu variațiuni sunt regaluri de proză scurtă (are dreptate Radu Paraschivescu când spune că și romanul e un ingenios mon­taj de povestiri), scrise cu mână si­gu­ră, ușoară și elegantă, de caligraf euforic.

Povestirile au adesea titluri memorabile (Pe considerentul că, Chelcășoz, Cum în­cărunțește o blondă, Contrariul morții, Mu­tarea accentului pe frunze etc.), des­chideri de zile mari („Când tata a spus des­pre Frida «Era de o prostieeee», am fost atât de surprinsă, încât am scăpat sticla de ulei pe jos.“), întorsături gra­țioase, fin derizive sau tăieturi finale de o asimetrie insolentă. Sunt animate de por­trete puternice, unde penița lasă deseori loc pastei groase. Le înrămează meticulos sau nostalgic, le deformează în joacă sau din pudoare, unele sunt recuperate ro­man­tic ori funambulesc, altele, dimpotrivă, lăsate să cadă în grotescul mărunt al ti­cu­rilor, maniilor și mânecuțelor func­țio­nă­rești. Un roi de vieți voit neimportante str­ă­lucește, de fapt, ca un roi de stele privit de foarte aproape.

S-a scris mult despre intensitatea văzului din proza Adrianei Bittel. Și nu-i ușor, fiindcă hiperlucida autoare are grijă să dezumfle elanurile exegetice: le pune în si­tuație de tautologie, le reduce spațiul vi­tal, cu „cruzimea“ cu care profesorul taie epitetele din compuneri. Personajele spun cam tot ce e de spus, despre ele însele sau unele despre altele. De pildă, Coca/Amelia din Fototeca începe grav cu povestea di­ag­nosticului ei timpuriu de miopie pro­gresivă. De aici „obiceiul de a privi atent, convinsă că trebuie să-și facă o provizie de imagini pentru mai târziu, să le țină minte“. Ce o să vadă însă pe parcursul ro­manului evoluează de la „fotograme“ du­ioase („Coca și Mama“) la neașteptate ese­uri de montaj alternativ, care combină via­ța în variante posibile (o Coca deloc „lă­lâie“, zveltă și bronzată, pentru care tro­păie pe un peron un bărbat, într-o mică reverie-pastișă stil „Steaua fără nume“; o va­riantă oniric-gotico-romantică, de­co­lând din camera obscură a retușorului de fotografii al redacției; o alta, ce dezbracă sec, la modul realist și formidabil de la­conic, o tristă deflorare etc).

Peste tot, laitmotivul miopiei se­vere se combină cu aparent cla­sica persoană a treia a na­ra­țiunii. Ce se obține e un efect apar­te de dilatare în oglindă. Persoana a treia pare mereu privită de o persoană întâi doar parțial ascunsă, sau invers. Dintre cuvinte pândește deci me­reu cealaltă privire. Un joc de perspective semideclarate, unghi ideal pentru sub­țirele comentariu (auto)ironic al autoarei, în care e de găsit magnetul fin cu care ne-optzecista Adriana Bittel a captat (și adap­tat) exact ce era mai chic din ins­tr­u­men­tarul prozei optzeciste.

Motorul prozelor e fără îndoială per­so­najul, care se mișcă permanent - punct flu­orescent în întuneric, absolut ne­in­co­modat de mișcarea browniană a celorlalte puncte.

Întâi de toate, sunt femeile. O galerie fas­tuoasă, greu de etalat cu suficient farmec pentru că variantele sunt enorm de multe, de la exploatarea amănuntului auto­bio­gra­fic (Tibia și peroneul, Somnul după naș­tere) până la replicarea lui în rizibil duios (Departe-n zare, spre Azuga) sau ca­ri­catură disperată (Ana, din Fototeca). Tre­buie totuși pomenite năuca mioapă as­cun­să sub falsă mizantropie din Fototeca (mi­nunatul incognito prin viață al res­pon­sa­bilei cu arhiva de imagini), tânăra te­ro­rizată de propria-i timiditate (Soi bun, „Cehov“, am cerut obosită), soția co­co­șată de misia interminabilă a cotidianului (Cum încărunțește o blondă, Vara, vara cu tutun), femeia singură la asfințit (Pompi pe bancă, O lungă dâră de fe­ri­cire, Eidetic și parfumat), urmașa rebelă (sau nu) a biografiilor înlănțuite cosașian (Alice în Bariera Vergului, Pata de ulei), dar și portretele neinseriabile de femei deș­tepte, nonconformiste până la graniţa iresponsabililității, gen doamna Olga din Vineri, când vine Frusina, bătrâna Cela din Doctorul Blum, Milia din Mutarea ac­centului pe frunze sau bunica Frida din Pata de ulei.

Reversul ambițios al portretisticii Adrianei Bittel sunt însă personajele masculine. Da­că femeile sunt emploi-uri perfecte, băr­bații sunt un fel de roluri de creație, ci­ze­late la maximum, și nu după natură (unul singur pare așa și, în mod cert, nu e o re­u­șită - Dan, din Fototeca), ci mai degrabă co­borâte, cu tot cu ghilimele amuzate, din Cehov, Gogol, Čapek sau Mateiu Ca­ra­giale.

Cele mai savuroase sunt figurile de bărbaţi din roman, aşa cum îi vede Coca. De sub lentilele ei „sifon“, domnii sunt con­tem­plaţi pe îndelete: sunt colegi de redacție, șefi, soți de prietene, mici „vedete“ în borcanul de aberații și umilințe al presei co­muniste. Bittel se joacă şi de-a bil­dungs­romanul: pe câteva zeci de pagini, avem biografia criticului de artă Sandi Șufană, edificată mai întâi cu stenică energie, apoi înmuiată răutăcios, ca o înghețată lăsată pe masă. Dintr-un copil adorabil, precoce și ridicol de bine crescut de „prunele“ (ce­le patru femei din familie), devine un adult efeminat și prost dispus, care își ca­ră la ședință fotoliul ramolit, dar bine am­prentat de eruditu-i dos. Un cuplu foarte atașant fac un reporter păgubos, pe nume Radu, și Bobi, puști de 12 ani, pe care Ra­du îl crește deși n-ar avea dreptul. Bobi, plus copiii din povestirea autobiografică O zi de vacanță în ‘55, ca și adolescentele în disconfort sever, de care-s pline po­ves­tirile, probează alonja elastică a autoarei spre alte și alte tipuri umane.

Din Cum încărunțește o blondă pescuim: trei bărbați foarte diferiți, zăpăciți spec­taculos de o scurtă furtună erotică, în Iu­lia în iulie; alt Radu, un moștenitor cu aer eliadesc, în Tulpină fragedă, iată se­cu­rea; doi corectori irezistibili, Petrescu și Munteanu, două umbre de consistența ten­siunii dintre ele, care citesc în povestirea cu același titlu o proză despre... Petrescu și Munteanu, semnată Adriana Bittel.

Ingeniozitate relaxată deci, mici de­mons­trații în stilul după care se dădeau în vânt, în anii optzeci, tinerii prozatori, felii de lume plină ochi de viață (ca la șaizeciștii târzii, gen Bălăiță sau Ţoiu), o forfotă vă­zu­tă sub lupa unei mari avidități narative. Vie­țile personajelor Adrianei Bittel sunt co­pios hrănite din oamenii propriei vieți, din toate cele văzute în treacăt ori citite. În ramă se află pur și simplu lumea fa­miliară celor mai mulți dintre noi. Aceea ca­re toc­mai se năruie. Ce poate fi mai atră­gător!? Și totuși, cum spuneam la început, tabloul li se pare deja „istoric“ celor ti­neri.

Adriana Bittel se fixează, în timp, pe linia subțire care leagă generația șaizeci de optzeciști. La vremea respectivă, sărea în ochi mai ales ruptura, saltul polemic, insistent teoretizat de cei din ur­mă, și nu doar în raport cu realismul șai­zeciștilor, ci și cu cochetăriile conformiste ale stilisticii cam descărnate, esopic-de­li­rante, a șaptezeciștilor. Pentru mai multe generaţii, formula prozei scurte a fost însă o oază, un teritoriu al bunei replieri.

Acum e altceva, ne tot reconstruim. Par să fi amorțit receptorii pentru frumosul eloc­vent la modul simplu, clasic. E mult zgomot. După apelul nesățios din anii no­uăzeci la memorialistică, e rândul ego­fic­țiunii, al cotidianului exprimat neo-realist și, mai nou, al farsei politico-istorico-sa­ti­rice să fie selectate în urgență ca să des­carce şi prezentul și trecutul. Adică mul­tele frustrări acumulate. În general, vrem iarăși, ca acum cincizeci de ani, „să ne re­cu­noaștem“ în ce citim.

Or, Adriana Bittel scrie literatură. În cel mai pur înțeles al cuvântului.