”O ficțiune fericită”

Cu toate scăderile, Manuscrisul fanariot al Doinei Ruşti rămâne o carte plină de zvâc, de culoare, atrăgătoare și reconfortantă. O bombăni, dar o ții minte când o așezi la loc în raft.

Cel mai atrăgător lucru la Doina Ruști este inventivitatea. Fiecare carte e altceva, are întotdeauna un clopoțel care atrage aten­ția. Uneori e dusă până la capăt cu vervă, alteori nu. Când autoarea își propune prea mult, se vede cazna, dar e una fe­ri­cită, curioasă de limita pro­priilor limite. Dacă-și pro­pune prea puțin, sar în ochi eclipsele de bun gust venite din excesul de ludic, din nestrunirea con­sec­ven­tă a jocului cu cuvintele. În mod evident, nu scrie ca­po­dopere – dar asta e o ma­ro­tă foarte păguboasă la noi. Una peste alta, Doina Ruști vine cu atuul unei mari plă­ceri de a scrie, mai evidentă decât la mulți autori, și cu meritul că încă nu a trans­format-o în industrie.

Mai are Doina Ruști și un ex­celent senzor de vreme bu­nă: își alege subiectele la tim­pul potrivit. A publicat Fan­toma din moară, un roman destul de elaborat despre traumele anilor ’50, într-o perioadă când genul acesta de subiect adăuga automat puncte. Mai îna­in­te, cu Zogru, exersase deja stilul fantasy în culori balcanice, exact în intervalul în ca­re se vorbea despre Teodosie cel Mic al lui Răzvan Rădulescu. A interpretat apoi în che­ie civic-pătimașă un subiect re­por­te­ri­cesc foarte tare (Lizoanca la 11 ani) în anii în care se publica o carte despre cazul Ta­na­cu (a Tatianei Niculescu-Bran). A mai în­cercat și să vadă cum sună ca falset pa­ro­dic povești urbane meschine, ca acelea în mijlocul cărora trăim zi de zi (Mămica la două albăstrele). Iubește Bucureștiul. Țic­neala congenitală a încropitei noastre ca­pi­tale se potrivește cu puzzle-urile de epoci, spații și stiluri care îi plac pro­za­toarei.

Doina Ruști scrie sub imperiul seninătății, al bunei dispoziții și își explică des li­ber­tățile în interviuri foarte atent puse în pa­gină. E genul de autor care își secondează opera și pune discret sub nasul criticilor chei, cheițe, trăsături de unire - un fel de autocomentariu nevanitos. În ultima vre­me, de pildă, a anunțat că nu s-ar mai în­toarce la miezul dureros autobiografic și la scriitura sobră din Fantoma din moară. E tot mai mai înclinată să zburde ficțional în intervalul prea puțin cunoscut și, după cum consideră, greșit interpretat care e veacul al XVIII-lea, perioada fanariotă.

Aici s-a oprit și în Manuscrisul fanariot, un­de leagă prin ficțiune două modeste do­cu­mente de epocă: un ordin domnesc și un fel de înscris notarial. „Nizamul“ (or­dinul) punea sub urmărire, fără motiv evi­dent, un valet francez fugit de la stăpânul lui, iar „manuscrisul fanariot“ consemna scurt, dar înflorit, după moda vremii, des­pre neobișnuita căsătorie dintre un bărbat liber și o roabă țigancă. Între ele, Doina Ruști înnoadă un romanț despre junele vlaș, de 17 ani, poreclit Leun și țigăncușa zi­să Maiorca, de 14. Mic fapt divers de epocă, baladă cu Romeo și Julieta sunând a Istanbul pe Dâmbovița, dar viguros tă­vălite prin arome năucitoare atribuite Bu­cureștiului de atunci. Iese o lume pestriță, de târg petrecăreț, excentric și amoral, cro­ită parcă din peticele colorate pe care le tot manevrează, pipăie și combină per­so­najul principal, un croitoraș fugit din Thessaloniki pe urmele iluziei că Bu­cu­reș­tiul e un oraș fără griji, unde toată lumea râde, cântă și dansează, așa cum promitea un cântecel la modă.

Așadar, două documente ofi­ciale, doi ti­neri bărbați, din­tre care unul (francezul Léon Per­rier) dă bir cu fu­giții din București ca să nu fie în­surat cu de-a sila cu o fată de boier, iar celălalt („gre­coteiul“ Io­a­nis Mili­kopu) dă fuga la Bu­curești ca să-și întâlnească des­ti­nul și să se însoare cu o ți­gancă roa­bă. Numele ce­lui dintâi va trece asupra celui de-al doi­lea, căci tot Bucureștiul îl va numi pe croi­toraș Leun. Era pe vremea când hoția de nume, actele false, fugarii și poterele își făceau de cap pe la marginile Imperiului Oto­man.

Pe Ioanis devenit Leun primele impresii îl încredințează că a nimerit bine: „Din case venea în valuri mirosul de pâine caldă, altul decât în Cățol, căci la București pâi­nea se frământa cu struguri, ceea ce-o face mai parfumată ca perele de Ber­ga­mo“. „Pe grătare și țigle se perpelea câte o bunătate, dar, orice ar fi fost, ardeii erau nelipsiți, ardei roșii, puși la uscat de cu toamnă, cu mirosul lor iute și dul­ce, ori ardei fragezi, atunci culeși din gră­dină, în stare să scoale și morții cu mireasma lor de vegetală cărnoasă în ca­re stăteau ascunși câțiva căței de usturoi și uneori boabe de năut, ca să îm­blân­zească mirosul de fum.“ Numai că, din pă­cate, băietanul naiv, îmbrăcat în cu­ri­oase haine strâmte și verzulii, ia fără voie act și de cealaltă față a orașului: „bă­bi­mea“ periculoasă – gloata vivace și in­fluentă de femei certărețe și iute la mânie, care umple instantaneu Dealul Mitropoliei ca să-l înhațe pe aparent fugarul Leun. Confuzia se risipește după o bumbăceală scur­tă și numai la intervenția unui unui „popă zâmbăreț“, Deli Zorzo, nimeni al­tul decât viitorul mitropolit Dositei.

Primul sfert al cărții e încântător. În­tâm­plările lui Ioanis, pe drumul de la Săruna (numele vlaș al vechiului Salonic) spre Is­tanbul și de aici la București sunt curat ro­man picaresc: băiatul fură cu inima strân­să economiiile maică-sii, face rost de o scrisoare de recomandare către un grec ca­re urma să fie domnitor în Țara Ro­mâ­nească (Nikos Mavros, adică Nicolae Ma­vro­gheni), își croiește o pereche de șalvari cu 18 buzunare ascunse în pliuri secrete și pleacă. Pe drum, va rămâne însă fără toa­te acestea, gol-goluț, tâlhărit ca la carte de un cuplu de hoți de nume. Frumosul lui nume, Ioanis Milikopu, avea să-l pro­te­jeze de acum înainte pe un brigand cu ge­niu, zis Riga Veleștin, care se va întoarce la un moment dat în destinul lui Ioanis anu­me ca să-l facă... mare plastograf.

Cât suntem încă la Thessaloniki, totul e tânjire. Ioanis visa să cro­iască veșminte și petrecea cea­suri în șir în prăvălia lui Mus­ta­fa, „căptușită cu stofe și șa­luri“, „doar ca să atingă baloturile uri­așe de postav, să cântărească din ochi sulurile de lastră și să pipăie mătasea de Mosul (...) Uneori trecea (...) numai ca să simtă sub podul palmei pachetul de serasir ori ca să sugă din ochi culorile, pas­telate ale muslinului. Iar când avea bani, cumpăra resturi, bucăți rămase de la alții, chiar petice mici de pânză, pe ca­re nu le voia nimeni. Făcea garnituri de tur­bane, mănuși, pungi împodobite cu măr­gele, cingători din zeci de petecuțe, ba­tiste ori fețe de papucei, lucrușoare pen­tru surorile sau mătușile lui“.

La București, îi va trebui timp și istețime ca să reușească. Se dovedește bun la zaruri și capabil să-și facă prieteni folositori. Ajun­ge să croiască hainele boierilor la nunți și tot cu meșteșugul își va negocia cândva și libertatea: „De la Sfântul Du­mitru, toată iarna, muncești pentru mi­ne. Iar de la Sfântul Gheorghe până toam­na ești liber să faci ce vrei tu!“ – a fost decizia boierului Dan Brașoveanu Doi­ces­cu când i-a dat-o de soție pe roaba lui, ț­iganca Maiorca.

Nu se întâmplă mare lucru în roman: fuga de-acasă a lui Ioanis Milikopu, intrarea lui bu­luc în balamucul târgului București, în­tâl­nirea cu Maiorca, pe Dealul Mitropoliei („Într-o gloată nu contează decât două, maximum trei fețe. Restul face parte din terci. Fața țâșnită din grămada cețoasă era una dintre acestea. Ceea ce o făcea diferită erau ochii, care păreau așezați în cochilii, din cauza arcadelor sidefii, în contrast total cu pielea aproape nea­gră (...) Iar pe lângă ochi mai era părul, îm­părțit în zeci de șuvițe, fiecare în­fă­șu­ra­tă în fâșii colorate de pânză. O parte dintre ele se ridicau până în creștet, iar restul, cele mai multe, coborau pe după urechi ca panglicile unei geamale“). De aici încolo, băiatul deja botezat de gloată Leun îi va adulmeca fetei urma, o să intre exact acolo unde i se spusese să nu pă­șeas­că – în Bozărie, la sălașurile țigăncilor vră­jitoare -, va cere unui prieten șpițer un leac de uitare, apoi, dimpotrivă, unul care să-l lege pe vecie de fată. Și cam atât.

Restul e culoare (sunt frumoase paginile care descriu ritualul îmbrăcatului matinal al boierului Doiescu, ca și povestea me­șe­lor de păr, fixate ridicol sub ișlice), dans al cuvintelor, descriere, poveste peste po­ves­te întortocheată despre intrigi politice, masonerie, ciumă, vrăjitorie, asasinate, pra­­vile, cutume, plus zeci de personaje se­cun­dare, care roiesc cam fără chip. Lumea aces­tui București re-zugrăvit iubea noul: bo­ie­rului Doicescu simțea „o mâncărime în su­flet“ față de tot ce era neobișnuit. O bo­ieroaică se închide în casă și citea cărți (!). Alta aduce primul clavir în Valahia (tu­tu­ror li se părea o bizară „masă cu dinți“) și o „fântână cu țâțe“, repede furată de alt boier. O văduvă bogată năucește lumea cu perucile ei roșii în formă de turn. Un un­gur ridică pe cer un balon cu heliu ș.a.m.d.

Doinei Ruști îi plac numele căr­noase (țiganul căldărar Cu­cu­meaua) și portretele din câteva trăsături de condei. Leun avea, de pildă, față de „corb ofen­sat“ când era la ananghie. Ca fiică de vră­ji­toare, Maiorca avea „ochi de jder“. În alt mo­ment, „e suptă ca o halva linsă de o mie de limbi“. Vocea ei puțin răgușită și fla­căra fugară a fustei roșii amestecă re­mi­niscențe de Acriviță caragialescă și de Ju­lietă (în varianta Zeffirelli). E curios cum funcționează arcul votaic al pasiunii celor doi adolescenți, care sunt foarte rar îm­preună, iar puținele scene de amor se as­cund delicat în spatele cuvintelor.

Ar fi fost poate și mai frumoasă povestea dintre Maiorca și Leun fără acest stufăriș carnivor de istorii adiacente. Ca narațiune, cartea nu stă tocmai bine în picioare: constați la final că deznodământul a fost de mult enunțat și că, de la un punct în­colo, ai citit numai amănunte lăstărite une­le dintr-altele, adăugate doar pentru „cu­loarea locală“. Tot aici cred că clasează Doina Ruști și pasajele cu limbaj neaoș, pe care ni le „vinde“ sub formă de curiozități lexicale. Avem, de pildă, o mică și ca­ra­ghioasă filosofie despre înjurătura clasică a românilor, iar vorbelor desemnând or­ga­ne intime li se ascultă îndelung so­no­ri­ta­tea, probabil ca să coborâm mai bine în at­mosferă. Începe, de fapt, derdelușul acela pe care prozatoarea nu se prea poate opri. Are o mare slăbiciune pentru comparații și metonimii, pe care le folosește pe post de ori­ce: în stil naiv, în loc de notație psi­ho­logică, sau pur și simplu aiurea. „Era sea­ră bucureșteană, luminoasă ca un ochi de canar“; „Maiorca avea un oftat ca un ba­lon spart“; Maiorca „își trase fus­ta și-și privi labele. Arătau ca niște știuci um­fla­te aflate pe moarte“. „Ma­ior­ca nu era de­cât o nucă într-un copac pe cale să de­vină mobilă pentru boierul Doi­cescu.“

Cu toate scăderile, Manuscrisul fanariot ră­­mâne o carte plină de zvâc, de culoare, atră­­gătoare și reconfortantă. O bombăni, dar o ții minte când o așezi la loc în raft. //