Coregrafia mesajelor dintre Washington şi Moscova via NATO

NATO mai are multe de făcut pentru a corecta golurile care mai există în sistemul său de descurajare.

Săptămâna trecută, atenția presei s-a con­centrat pe audierea maraton din Congres a fostului secretar de stat Hillary Clinton, pentru lămurirea circumstanțelor de­zas­tru­lui de la Benghazi din 2012. Dar dincolo de re­le­vanța sa imediată pentru com­pe­tiția electorală ame­ricană, Congresul a mai găz­duit două audieri încă și mai importante pentru partea noastră de lume. În prima sa apariție în fața se­na­to­rilor după finalizarea celor patru ani petrecuți la Pen­tagon sub ambele ad­mi­nis­trații, Robert Gates a discutat pe larg des­pre amenințarea reprezentată de Ru­sia: „Putin a fost afectat nu doar de co­lapsul URSS, dar în general de pră­bu­și­rea im­pe­riu­lui rus. Frontierele Rusiei de astăzi sunt aproximativ cele care existau pe vre­mea Ecaterinei celei Mari. La Putin totul este despre puterea pierdută, despre gloria apusă, despre imperiul pierdut. Putin nu este nebun, ci un mare oportunist. (...) Dar, dacă va întâmpina re­zistență, va ezi­ta și se va retrage. În ace­lași timp însă, da­că va avea opor­tu­nitatea de a-i trage una în ochi Americii, nu va rata ni­cio­da­tă o astfel de ocazie“, a spus fostul se­cre­tar al Apărării. Tot Ru­sia a ținut capul de afiș al celei de-a doua audieri, la care au participat universitari prestigioși (precum Walter Russell Mead, de la Bard College), câștigând de departe no­minalizarea la ca­te­goria pentru cea mai importantă ame­nin­țare pe termen scurt. Merită reținută o nuanță: „Simplul fapt că Ru­sia este o pu­tere în declin înseamnă și că Putin este un om care se grăbește. Pen­tru el ceasul ticăie. (...) O putere care își permite să aștepte poate să-și amâne provocările, își poate planifica și tem­po­riza strategia, fiind dispusă chiar la com­promisuri. Dar o țară care simte că tim­pul nu este de partea sa este o țară dis­pusă la mișcări bruș­te. Putin trebuie să mute rapid, agre­siv“, a avertizat pro­fe­so­rul Mead.

Toată această convergență de oportunism, glorie imperială apusă și timp care trece în defavoarea Rusiei anunță o combinație tec­tonică, potențial explozivă. În plus, Ru­sia are și capabilitățile mi­litare care o transformă în­tr-un adversar redutabil și care tocmai a demonstrat de două ori că este dispusă să-și folosească puterea pen­tru a schimba prin forță frontierele Europei. Sigur, numeroase voci vor spune că tot ce se află sub um­brela Articolului 5 este in­tangibil. Dar și cre­di­bi­li­ta­tea din spatele articolului muschetarilor de­pinde de o multitudine de variabile. Or, simplul fapt că balticii și polonezii aș­teap­tă ca summit-ul de anul viitor de la Var­șovia să meargă dincolo de reasigurarea aliaților și să se concentreze pe descu­ra­jare ne arată că NATO mai are multe de fă­cut pentru a-și repara problemele de cre­dibilitate. Mai mult, în ultima vreme, ge­neralii Hodges și Breedlove nu pierd nicio ocazie să vorbească despre amenințarea pe care o reprezintă sistemele antiacces și de interdicție regională din Kaliningrad și Crimeea pentru modul tradițional în care NATO obișnuia să opereze. Pentru cei care mai trebuiau să audă, Alexander Versh­bow, numărul 2 din NATO, a dat un mesaj si­milar chiar la București, în timpul Fo­rumului Aspen.

Robert Work (stânga) la Royal United Services Institute (Londra, 10 septembrie 2015)

Mai există o variabilă suplimentară care ar trebui să ne pună pe gânduri. Imediat du­pă Crimeea, Pentagonul a început să pro­mo­veze explicit – prin vocea numărul 2 din ierarhia departamentului, Robert Work – o nouă strategie de offset. Iar luna trecută, la Londra, într-un discurs pe scena Royal United Services Institute, oficialul ame­rican a legat direct necesitatea strategiei de offset de capacitatea de descurajare a Alianței în fața amenințării rusești. Off­set-ul are o simbolistică și un rol aparte în dinamica Războiului Rece. A fost in­vo­cat de două ori în momente cheie, în tim­pul administrațiilor Eisenhower și Carter, când balanța militară convențională se înclina în defavoarea Vestului. „În ambele cazuri a existat un deficit de credibilitate și capacitate în cadrul mai larg al sis­te­mului de descurajare și un dezechilibru re­al între forțele Pactului de la Varșovia și NATO“, spune Robert Tomes. Vorbim prac­tic de schimbări majore în condițiile structurale ale sistemului internațional, ca­re forțează Pentagonul la o regândire a rețetelor de descurajare și la dezvoltarea „pragului următor“ în materie de teh­no­logie militară. Astfel, sub Carter se plan­tea­ză tehnologic semințele care ulterior vor genera așa-numita „revoluție în afa­ceri militare“ și care va trece testul în pri­mul război din Golf, în timpul operațiunii Furtuna Deșertului. Este momentul avi­oanelor invizibile, al muniției cu ghidare precisă și al conceptelor operaționale ine­di­te, precum doctrina Air Land Battle. Efec­tul? A transformat evaluarea Moscovei asupra competiției pe termen lung cu principalul său competitor: „era o schim­bare fundamentală în modul în care urma să purtăm războiul în Europa, o schimbare de paradigmă aproape im­po­sibil de contracarat“, spune Andrew May, directorul asociat al Biroului de Net Assessment din Pentagon. „A transformat dramatic balanța militară pe Frontul Cen­tral. (...) Fără îndoială, aceasta a con­so­lidat descurajarea convențională și a aju­tat la încheierea Războiului Rece“, con­cluziona, în septembrie, la Londra, înaltul demnitar al Pentagonului.

Și totuși, un amănunt esențial în reluarea fimului istoric din vremea Administrației Carter – o epocă de profundă efervescență geo­politică a URSS – ține de înțelegerea fap­tului că offset-ul a fost ultima piesă din puzzle. Măsurile care îl preced, menite să contribuie la resuscitarea pe termen lung a umbrelei de descurajare a NATO, vor fi adoptate în mai 1978. Ele vizau con­so­li­da­rea gradului de pregătire opera­țio­nală și a vitezei de reacție pentru a răs­punde unui eventual blitzkrieg al Pactului de la Var­șovia. Era imperativă perspectiva unei rea­limentări externe prin proiectarea de forțe de reacție rapidă. Între timp însă, im­ple­mentarea acestei componente se executa prin prepoziționarea avansată de echi­pa­mente și dezvoltarea infrastructurii co­nexe de primire și stocare. Sună fa­mi­liar? Desigur, pentru că inițiativele Ad­mi­nis­trației Carter din a doua jumătate a anilor ’70 se bazează pe exact aceleași ele­mente de reasigurare adoptate de NATO anul tre­cut. Dar singure, fără componenta de off­set, ar fi fost insuficiente pentru a schim­ba percepția Moscovei asupra balan­ței de pu­tere. Iar astăzi, istoria, chiar dacă nu se re­pe­tă, totuși rimează. Și chiar te­ri­bil de mult.

„Sunt îngrijorat de ceea ce s-ar putea întâmpla între acum și sfârșitul Ad­minis­trației Obama. Este o fereastră de opor­tu­nitate pentru a profita de ceea ce ar pu­tea fi perceput ca fiind o Americă slabă“, spunea Robert Kaplan la începutul lunii. Este un avertisment la care ar trebui să re­flectăm cu toții.