Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Saloane bolnave
Erwin Kessler - - - -
2015-11-03
Cultura
1

Revenirea lucidă la Salon și ieșirea din mirajul curatorial ar reda arta artiștilor și ar elibera publicul de servitutea unor intermedieri aberante. Dar cine are nevoie de libertate, când prizonieratul este atât de bine capitonat?

 

A expune la Salon a devenit o corvoadă pen­tru artiștii progresiști. În întreaga Eu­ropă modernă, Saloanele erau cândva pia­ța unde artiștii își etalau în mediu con­cu­rențial producțiile, vizitați fiind de la vlădică la opin­că, glorificați de un Diderot sau Baudelaire, cumpărați de un Napoleon sau altul și terfeliți de un Daumier, da­că nu erau pur și simplu ig­norați de mulțimea de gu­ră-cască dedată noului di­vertisment public: plim­ba­rea prin grădina tabloolo­gi­că. Saloanele aduceau ar­tiș­tilor glorie sau scandal (cam același lucru, pri­vit din unghiuri diferite), dar mai ales clienți, bani, comenzi. Și artiștii respinși de juriile saloanelor tot salon își or­ga­ni­zau, Salonul refuzaților. Dreptul artistului la Salon părea unul fundamental - Marcel Du­champ deschidea robinetul artei con­tem­porane prin încercarea de a expune un pisoar (cumpărat din magazin) tot la un Salon, iar o întreagă mișcare artistică ber­lineză, după primul război mondial, as­pira la democrație prin saloane fără juriu (Juryfrei).

 

http://www.revista22.ro/22/files/news/manset/default/Muzeul-de-Arta_Credit-Norbert-Ianko-(8).jpg

Muzeul-de-Arta Credit Norbert Ianko

 

Estetica salonului era frustă: fie­care artist expune ce-l taie ca­pul, alături de mii de alți artiști, orbiți de un singur țel, acela de a fi văzuți și avuți. Bogăția vi­zuală a modernității e un Salon ticsit cu marfartă, fapt vizibil și-n muzeele actuale. Salonul, pe cât era de ecumenic, pe atât era de autist: artiști de orice factură ex­pu­neau, cot la cot, lucrări care nu aveau ni­mic în comun, în afara faptului că-și dă­deau coate. Sarcina de a se descurca cu acest puhoi de artă era pusă pe umerii pu­blicului, care săpa tone de steril căutând valoare, frumos, morală, inovație.

După cel de-al doilea război mondial, trep­tat, Saloanele intră în desuetudine, în­lo­cuite cu expozițiile tematice, în care ar­tiști înrudiți (stilistic, conceptual) erau ex­puși împreună de către noul star - cu­ra­to­rul, cel care schița povestea, dar, mai ales, insinua sloganul: Acesta nu este un Sa­lon! Expozițiile curatoriate nu aveau, pa­sămite, iresponsabilitatea veselă și vulgară a Salonelor, unde arta se da-n stambă. În ele arta nu mai vocifera babelic, în limbi sparte, ci depăna elitar idei în limba cu­ra­torisită a comunicării. Publicul era servit nu doar cu artă, ci era eliberat (privat?!) de sarcina de a săpa după valoare și sens, dându-i-se cazmaua și sfecla deodată. Me­sajul masa mintea maselor, convinse tot mai mult că arta nu trebuie să sară-n ochi, ca reclama, ci să devină amvon pen­tru bunii tribuni ai cauzelor nobile. Arta postbelică se profesionaliza, obscurizând concurența sub convergența întru sens.

 

În mai retrasa Românie, până în anii ’80, Saloanele (naționale, anuale, regionale) continuau să (pre)ocupe scena artistică - la Republicane artiștii își expuneau pic­tu­ratura ca s-o cenzureze dictatura (cu o achiziție-două). Șocul curatorial după 1989 a fost însă puternic: în vara Mi­ne­riadei din 1990, după Târgu Mureș și alte pa­timi naționale, marea expoziție Filo­ca­lia oferea noua direcție. Salonul popular lă­sa locul unei colectivități elitiste, cu un program (populist) asumat artistic (și ta­cit politic), acela neo-ortodoxist. Contra re­­gresivității acestora s-au ridicat alte expoziții, curatorisite și ele, dar pro­gre­sist, experimentalist, socio-video-digi­ta­list, precum 0101010 și celelalte în­tre­prin­deri de inginerie estetică ale CSAC. Bla­jinele Saloane pentru toți (Salonul de graficuță, de sculp­tură mică, de pic­tu­rică) s-au prăfuit și au de­venit Saloane pentru tonți, pentru cei ce nu accedeau într-unul dintre dis­cur­surile de forță.

 

După anul 2000 însă, aces­te discursuri con­flic­tu­ale au început să scârțâie sub po­vara consumismului dez­lăn­țuit. Artiștii, altădată mari re­vo­lu­țio­nari, au ajuns mici biznisari, cu ediții li­mitate de opere protestatare, serii mici de mari pro­vo­cări, remake-uri autentice, ma­nifeste de colecție și alte artificii tre­cute prin case de licitații, pentru a reveni, po­căiți, la sta­tutul de producători de mar­fă (căci și mar­fa care spune că nu e marfă tot vinde ceva - forma criticii). Duduind es­­tet-economia, s-a multiplicat și forța de muncă artistică, iar piața de artă a fost invadată de bunuri vi­zuale, așa cum noile hipermarketuri inun­dau viața cu bunuri de consum. Și atunci a reapărut, salvator, Salonul.

 

http://www.revista22.ro/22/files/news/manset/default/Timco-_Credit-Ovidiu-Micsa-(10).jpg

Timco Credit Ovidiu Micsa

 

Salonul e singura formă de expunere care reflectă la scara 1:1 hipermarketizarea vie­ții: e locul în care arta e multă, diversă, co­pleșitoare, bună-de-coș. Problema ulti­mi­lor ani a fost tocmai aceasta: cum să re-inventăm Salonul după ce timp de de­cenii acesta a fost imaginea stagnării? Anii de exercițiu curatoricesc au lăsat însă ur­me adânci asupra Saloanelor zilei. Niciun Salon actual nu s-ar recunoaște drept Sa­lon, adică (doar) locul în care mulți artiști își expun lucrările laolaltă. Prezumția de sens prealabil (una dintre cele mai grave tare ale artei curente) impune travestiul. De aceea Salonul de acum prezintă zeci de artiști de-a valma, dar are și curator și titlu. E și popular și elitar. Se numește fie Omul împotriva vieții, fie Aparență și esență, fie Râs și uitare (ediția de toamnă a saloanelor anului 2015). Proiectita CSAC a deprins lumea artei cu poetica scrisorii des­chise, cu mimarea retorică și simi­li­responsabilă a angajamentului și pro­fun­zimii, uitând că a împinge arta la bine nu e un bine în sine, ci un rău (pro­pa­gan­distic), abil drapat. Intenția (lăudabilă) de a aduce acum în fața publicului cât mai multă artă este coruptă de aspirația de a o unifica abuziv sub nimbul (progresist) al unei semnificații date. Acum, când ruinele întregului sistem cultural avansat arată cât de cinică și ineficace a fost instru­men­talizarea (politică) a artei, cât de puțină înțelegere a lumii au adus marile an­ga­ja­mente pe care și le-a asumat, a pretinde că artiștii exprimă, la unison, o poziție, es­te nu doar un fals, ci și o culpă, aceea a di­versității unice.

 

Salonul curatorisit (o struțo-că­milă precum un hipermarket as­cetic) exprimă mai bine decât ori­ce drama artistului ajuns proletar al revoluției permanente, la che­remul mesajelor stridente emise de o elită a sensului în derivă. Reunind zeci de ar­tiști, unii dintre ei onorabili, cu lucrări dem­ne de atenție, tentaculara manifestare pusă sub grotescul generic Omul îm­po­tri­va vieții, sindrom metastatic al proiectitei CSAC, pretinde că „este un proiect cu an­gajament social/politic declarat, un pro­iect manifest, cu caracter protestatar. Problematicile majore la care se referă pro­testul, semnalând şi acuzând poten­ţialul distructiv declanşat permanent îm­potriva întregii realităţi, naturale, so­cia­le, culturale, are ca ţintă/scop mo­bi­li­za­rea conştiinţei membrilor societăţii, de la nivelul deciziei politice, şi militare, la cel al tuturor instanţelor de formare, de manipulare a atitudinii şi a conştiinţei civice, şi de mobilizare a generaţiilor ca­re îşi asumă prezentul şi pregătesc vii­torul existenţei sub toate aspectele de ma­nifestare“. Rară, o asemenea acumu­la­re tenebroasă de lemnărie semantică, care deplânge „o lume depeizată (sic!) de su­porturile elementare ale dezvoltării“, pre­tinde, apocaliptic, că „escaladarea ten­siu­nilor politice şi interconfesionale, inter­ra­siale şi etnice cu suport militar sis­te­matic şi diseminat de tip terorist, de­gra­darea relaţiilor sociale, ca şi distrugerea mediului natural impun culturii, cu toate instrumentarele sale, asumarea unei ati­tudini explicite, iar arta cu forţa sa de im­­pact şi-a dovedit mereu eficienţa pro­vo­catoare şi capacitatea de orientare a opi­niei publice şi de a impune modele“. Toa­te aceste pietre de moară retorice sunt ata­șate unei notabile inițiative a UAP de a re­împrospăta (tacit) Salonul anual, gre­vată însă de credința că fără vorbe mari arta n-are vizibilitate.

 

Răcnetul Carpaților răzbate însă până de­parte, în Banat, acolo unde a fost montat un prim Salon al (supra)stilaților, nume mari sau magnificate ale artei actuale, pu­se într-un shaker de Timiș și servite la re­ce (fără apă, curent, căldură), sub aus­pi­ciile (la fel de bombastice) ale „con­cep­tului“ Aparență și esență, atât de dâm­bo­vițean în avatarul său curatorial austro-ger­man de Bega, preocupat de „artiști ca­re aparțin într-un fel culturii române și își au unele rădăcini în aceste sfere (sic!) datorită originii, limbii sau referințelor artistice. Artiști care trăiesc și lucrează în România și în străinătate. Vom aborda un punct de vedere arheologic. Privind din exterior și căutând elementele esen­ția­le, dar și încercând să facem vizibil acest conținut imanent“. Conceptul cu­ra­torial, în care vidul urla ca viforul, se re­flecta în Salonul nemărturisit la care era adu­să (sau redusă) acea inițiativă re­mar­ca­bilă de a prilejui o „întâlnire“ vie cu arta (nu o întrevedere protocolară cu piața).

 

http://www.revista22.ro/22/files/news/manset/default/Timco_Credit-Norbert-Ianko-(7).jpg

Timco Credit Norbert Ianko

 

Mai bine organizat și struc­tu­rat în timp, Salonul inter­na­țional patronat de ARCUB, Râs și uitare, este, și el, o colecție de nume angajate în „variațiuni pe temele menționate mai sus, integrându-se unui context politic și social, bazându-se pe evenimentele an­te­rioare într-o manieră polifonică, unind elementele eterogene într-un întreg“. Te­ma este însă pură fantezie curatorială - adu­cerea la artă și la zi a Cărții Râsului și a uitării de Milan Kundera, sub umbrela căreia stau lucrări total divergente, pre­cum (biblio)instalația Exquisite Pain de Sophie Calle (un imn monocord ob­se­sio­nal, în care experiența intimă este dez­bră­cată de intimitate, până la astenia și pa­ro­xismul unui reality show), înconjurată de (video)instalații convenționale despre imi­granți, granițe, ghetouri. Competența ace­s­tor mostre de pretențioasă tehnocrație co­rectă politic poate fi măsurată exact cu in­corectitudinea lor gramaticală, ca în cazul lucrării lui Dan Acostioaei, dedicată „pro­gromului (sic!) de la Iași“.

 

E drept, Saloanele de altădată nu spuneau nimic ca expoziție, lăsând toți artiștii să-și (s)pună toată arta. Expozițiile cu­ra­to­riate însă nu doar filtrează și digeră arta, ci o și fac dependentă. Arta Saloanelor ris­ca să fie proastă, dar arta curatoriată riscă să devină flască, academism criticist de ru­ti­nă. Revenirea lucidă la Salon și ieșirea din mirajul curatorial ar reda arta ar­tiș­tilor și ar elibera publicul de servitutea unor intermedieri aberante. Dar cine are ne­voie de libertate, când prizonieratul es­te atât de bine capitonat?

TAGS :
Mai multe din Cultura
Comentarii
Un om normal 2015-11-11
Arta ca Orizont, poveşti despre modernisme artistice, cu artişti şi păţanii în spaţii incomensurabile labile şi palide de sensuri, valori şi adevăruri.
Azi oricine poate fi artist, important este să VREI, atît, cît te pricepi nu mai contează.
P.S. acest comentariu este mai mult un TEST pentru a descoperi cum în Nou interfaţă „22” funcţionează comentariile, diacriticile şi expunerile, MERCI !
Total 1 comments.
2836
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22