Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Data viitoare
Tania Radu - - - -
2015-11-03
Cultura
0

Cu Șoseaua Virtuții, care anunță prin subtitlu și un al doilea volum, Cristian Teodorescu trece dintr-o dată, cu mare ușurință, proba tempoului. Romanul de față merge decis într-un presto aproape fără cusur, care îți lasă la final o năuceală plăcută.

 

 

Mentorul cenaclului Junimea, unde s-au format majoritatea prozatorilor numiți mai apoi optzeciști, a rămas celebru pen­tru flerul și tactul cu care i-a moșit literar pe fiecare dintre ei. După apariția volumului colectiv Desant ’83, s-a răspândit ideea că Ov.S. Croh­măl­ni­ceanu ar fi produs și lansat anume această torpilă de catifea împotriva ofi­cia­li­ză­rii extreme a literaturii sub ceaușism și că miezul ei ex­ploziv ar fi fost textua­lis­mul. Cu timpul, s-a văzut că arma secretă era mult mai sofisticată. Generația ’80 a fost mai de­grabă un fenomen de tip restart, în ca­re, dacă ceva a fost căutat cu penseta și „pre­dat“ cu insistență (nu doar la Juni­mea și nu doar la București, în perioada aceea), a fost revenirea la autoexpresie, la persoana întâi explicită sau implicită.

 

Crohmălniceanu înțelesese că, în proză cel puțin, nu se poate ieși din încâlceala esopismelor stra­tificate, din blocajul stilistic pro­dus de lunga perioadă de cen­zură și autocenzură decât dacă scriitorii își asumă, din nou și integral, miza scri­sului. Era deja un sport extrem pe atunci. Ce puteau sconta foarte tinerii „junimiști“: succesul? vizibilitatea? statut de scriitor profesionist? Azi cam așa v-ați gândi, doar că la începutul anilor ’80 asemenea iluzii frizau direct ori prostia, ori nebunia. Nu existau televiziunile unde să-ți dai cu părerea, revistele literare erau puternic controlate de regimul comunist, blogurile nu se inventaseră. Editurile erau citadele închise debutanților, iar, dacă totuși se în­tâmpla să mai apară câte un debut, pasul al doilea rămânea suspendat. Regula ge­ne­rală era că, la sfârșitul facultății, urma o repartiție obligatorie în provincie. Bu­cu­reștiul și încă vreo zece orașe mari fu­seseră declarate închise, așa că, având stu­dii universitare, nu te puteai angaja acolo decât în urma unui concurs care nu se or­ganiza. Spre deosebire de scriitorii deja afir­mați, ucenicii lui Crohmălniceanu nu aveau ce să piardă. Așteptau un amărât de apostolat nedorit, compromisul sau ra­ta­rea, deci deocamdată le venea bine să mai stea un timp împreună.http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1337/carte_tania.jpg

Cristian Teodorescu mărturisește cum l-a trezit un anumit sfat al profesorului: „Pe atunci voiam să fiu nu mai ştiu câţi au­tori clasici, laolaltă, printre care să mă exprim cu bucata mea de originalitate. Croh mi-a spus la cenaclu că nu pot fi decât ceea ce sunt şi că tot restul pe care mi-l închipuiam despre mine ţinea de edu­caţia mea literară, de care ar fi fost mai bine să uit când scriam, dar nu şi înainte sau după asta“ (Ziarul de du­mi­nică, 5 aprilie 2015, interviu de Stelian Țur­lea). Acesta trebuie să fi fost tipul de ghi­daj personalizat practicat de Croh­măl­ni­ceanu. După cum textualismul putea să fi fost doar vehiculul plănuitei evadări din­tr-un teritoriu editorial supravegheat, pus­tiit și minat.

Așa se explică de ce cărțile bune ale ge­ne­rației de prozatori optzeciști au fost până la urmă orice numai textualism nu, de ce se trage și azi cu încăpățânare de mar­gi­ni­le textualismului cât să acopere (mai bine zis, să sufoce) fenomenul optzecist, de ce preferă literatura contemporană să se con­sidere fracturată în ’89, refuzând optze­ciștilor rolul de punte între canonul moș­tenit dinainte de 1990 și cel instituit cu greu, difuz și confuz după 2000. Optzeciștii nu sunt produsul unei singure școli. Estetica programatică sub care sunt înghesuiți a fost urmată foarte scurt timp, și nu de toată lumea, iar numărul neinseriabililor îl cam întrece pe al celor din grupul dur. Cu toții în­să au crescut, din punct de vedere literar, într-un me­diu „de cultură“ (în sens biologic) ex­pe­rimental, dar nu neapărat experimentalist, susținut de câteva figuri ale lumii literare de atunci, oameni influenți și cu viziune. A fost, cum s-ar spune azi, o pepinieră de startup-uri literare. Unele dintre ele (Cri­s­tian Teodorescu y compris) au confirmat definitiv.

Și să fi vrut, Cristian Teodorescu nu putea fi omul unei formule date. E ceva încă­pă­țânat și capricios în talentul lui, un resort care îl trage brusc lateral ori de câte ori vrea să fie la fel sau la un loc cu ceilalți. E însă și ceva care-l împinge să rămână, even­tual să se autoconvingă că acolo-i e locul, iar rezultatul e o aparență de inde­ci­zie, de impulsuri contrare, de vagă ne­li­niște și inadecvare. De omul din scris este vorba, firește, iar acesta se încorporează cel mai bine în eroii celor mai bune dintre prozele lui.

Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui ni-l readuce sub o altă identitate pe bărbatul care rătăcise drumul în Tainele inimei. Ca și Octavian Stănescu, dar din motive di­fe­rite, Câinele (nu primește deloc un nume de om în carte) își reconstruiește pas cu pas destinul. Pare că acționează tot tim­pul, de fapt stă pe loc și cugetă dacă e bi­ne încotro a luat-o ori se învârte în cerc. Își spune Câinele în speranța că are de la natură „miros“ bun și se va descurca, iar noi trebuie să înțelegem că privim lumea numai prin ochii lui. O recunoaștem oricum - e lumea noastră de la Revoluție în­coace, în variantă de epopee satiri­co­mi­că, doar că are o lumină incertă, nici răsă­rit, nici apus, și totul pare abandonat în­tr-un stadiu intermediar. Punct de reper - blocul neterminat din Șoseaua Virtuții în care tocmai s-au mutat Câinele și fa­mi­lia lui.

Istoria imaginată aici e amuzantă în felul în care o nenorocire devine, la un mo­ment dat, prin distanțare, subiect de banc.

Un fost inginer de chimie alimentară, ceva șef în cercetările pentru salamul cu soia, trece brusc prin duba Miliției, apoi prin beciul de la Jilava, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Primește o bleandă zdravănă peste ochelari, i se refuză toaleta, își spală cum poate pantalonii udați in extremis și iese la lumină a doua zi într-o pereche de șalvari de pușcăriaș. Afară era deja altă lume. Una în care el n-o să vrea niciodată certificat de revoluționar (contribuise, totuși, la salamul cu soia), dar înțelege să se acomodeze, privatizându-se. Se face „gastronom“.

 

Gastronomul e numele revistei pe care o scoate acasă, mai întâi împreună cu soția. Intrăm astfel într-unul din pliurile cele mai suculente ale istoriei anilor ’90: presa „liberă“. Gastronomul e o pu­bli­cație „cât palma“, cărată de la tipografie cu portbagajul mașinii personale marca Lada a redactorului-șef (pagina 16). Apoi dezvoltată cu ajutorul unui tipograf cu nas bun (maistrul Chiraleu „avea ochi gal­beni ca de cotoi“, stătea mai mult în câr­ciumă, dacă îți făcea semn să mergi la ma­sa lui și nu observai, „te trezeai că-și schim­bă ora de intrare la rotativă sau îți ridică prețul. N-aveai cui să-l reclami“) și cunoștința lui, avocata-parlamentar Na­na (plus 20.000 de exemplare la Gas­tro­nomul, sediu decent și mașină Cielo, la pa­gina 22). Curând, Gastronomul e susținută de patru investitori care i-au mirosit po­tențialul (nu au fost văzuți niciodată decât trei dintre ei: „Îmbrăcați toți în haine ne­gre, semănau cu niște ciori indecise“). În­că un salt spectaculos, la 95.000 de exem­plare (pagina 59) și care va deveni motivul unei faimoase emisiuni de gas­tro­nomie și maniere elegante, Super­gas­tro­nomul.

 

Tot bâlciul tranziției încape în aceas­tă făcătură de destin: ma­fiotlâcul de chioșc, de cârciumă, de dineu, încrengăturile politice, abil încețoșate de profilul emi­namente miop și parțial naiv al eroului prin­cipal, spoiala de fițe (lecții de bune ma­niere pentru viitorii ambasadori, pre­date intensiv, eventual pe canapea, de sa­vuroasa doamnă Leni Surugiu), încur­că­tura de fire neapărat oculte (Serviciile!), tu­nurile, Caritasurile, șantajul, asasinatele camuflate în fapt divers (sau invers), tră­dările, beția inestetică a succesului, boom-ul imobiliar, deruta, declinul, re­van­șele, resemnarea, compromisurile, ier­tările și autoiertările, năclăiala, în fine, viața ca improvizație.

Traiectoria suitoare, ezitantă și apoi co­borâtor-întrebătoare a succesului (la pa­gina 87, Gastronomul are deja 150.000 de exemplare, „dar apăruseră și retururile“) face din personajul lui Cristian Teodorescu o pildă ingenioasă, care ar putea fi re-spu­să și altfel, în cheie melancolică. Ar fi, în acest caz, despre un câine fără miros, dor­nic să se descurce într-o lume duhnind a toate cele.

Cu Șoseaua Virtuții, care anunță prin sub­titlu și un al doilea volum, Cristian Teo­do­rescu trece dintr-o dată, cu mare ușu­rință, proba tempoului. Romanul de față nu mai băltește, ca unele părți din Tainele inimei, nu se despletește liber-digresiv ca în multe dintre prozele sale scurte și nici nu apelează la stratagema deșteaptă a asamblării unor povestiri bine cizelate, ca în Medgidia, orașul de apoi. Merge decis într-un presto aproape fără cusur, care îți lasă la final o năuceală plăcută. Mizeria greu tolerabilă de fiecare zi s-a sublimat, deci satira plus comicul și-au făcut treaba, au izbutit.

Sunt tot mai multe prozele care reușesc să digere prezentul recent prin farsă, prin sa­tiră, prin ricoșeu (Viața și faptele lui Ilie Ca­zane de Răzvan Rădulescu, Simion Lif­t­ni­cul de Petru Cimpoeșu, Urma de Adrian Alui Gheorghe, Mămica la două albăs­tre­le de Doina Ruști, Aventurile unui gen­tleman bolșevic de Cătălin Mihuleac etc.). E de gândit dacă avem de-a face cu o în­cer­care de detensionare spre mai bună în­țelegere a ceea ce am trăit sau dacă nu cum­va e un val, care ca valul trece. Căr­ți­le din această categorie au deocamdată avan­tajul că nimeresc un mecanism foarte ca­rac­te­ristic stării noastre de spirit: mai toate ela­nurile se înmoaie a eșec, dar in­va­ria­bil con­tinuă să palpite discret de o co­mi­că spe­ranță: data viitoare o să fie mai bine.

TAGS : cristian teodorescu soseaua virtutii roman tania radu crohmalniceanu cartea cainelui optzecisti
Comentarii
Total 0 comments.
Mai multe din Cultura
2429
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22