Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF



Deblocarea istoriei: reconcilierea dintre Turcia şi Armenia
2009-10-27
0

Acordul dintre Turcia şi Armenia ar putea deschide calea soluţionării diferendului privind Nagorno-Karabah. Procesul nu este însă ireversibil, alţi actori fiind implicaţi. Paralela cu alte aşa-zise conflicte îngheţate e inevitabilă. Turcia îşi consolidează rolul de stat pivot în regiune. UE ar trebui să fie mai activă în vecinătatea estică, după adoptarea Tratatului de la Lisabona.

De anul trecut, au loc negocieri discrete între Turcia şi Armenia, mediate de Elveţia şi susţinute puternic de SUA. La 10 octombrie, cele două ţări, aflate într-o dublă stare de animozitate datorată atât controversei din jurul masacrării armenilor în 1915, cât şi conflictului de la începutul anilor ’90, dintre Armenia şi Azerbaidjan, au agreat liniile generale ale unui plan de normalizare a situaţiei, incluzând restabilirea oficială a relaţiilor diplomatice şi deschiderea frontierei comune închise în 1993.

Graniţa era închisă ca semn de susţinere de către Ankara a Azerbaidjanului, care pierdea războiul cu Armenia şi controlul a opt foste provincii, printre care şi enclava Nagorno-Karabah. O comisie comună de istorici va pregăti un raport privind evenimentele tragice din 1915, când, după surse armene disputate de turci, 1,5 milioane de armeni au fost masacraţi de Imperiul Otoman.
Situaţia nu părea însă anul trecut să evolueze spre acest deznodământ, de altfel încă departe de a fi un capăt de drum.

Prin războiul de cinci zile, din august 2008, din Osetia de Sud, Federaţia Rusă a transmis un mesaj internaţional cu puternică vibraţie regională asupra seriozităţii cu care îşi apără interesele în ceea ce numeşte „vecinătatea apropiată“, regiuni în care ar avea „interese privilegiate“, un eufemism pentru a trasa şi desemna o sferă de influenţă considerată naturală. Imediat după demonstraţia de forţă, liderii de la Baku şi Erevan au fost convocaţi la Moscova să soluţioneze conflictul Nagorno-Karabah. Rusia părea astfel atunci cea care va furniza auspiciile unui acord, cea care nu va ezita să taie nodul gordian al unor conflicte aşa-zise îngheţate. Apoi, negocierile dintre Turcia şi Armenia s-au lovit de presiunile Azerbaidjanului, care a ameninţat Ankara, ţară apropiată etnic şi lingvistic, că se va orienta spre Rusia în exportul de energie. În aprilie, acordul turco-armean părea în impas.
Ceea ce s-a întâmplat finalmente a fost un soi de forţare constructivă a negocierilor dintre Armenia şi Azerbaidjan, prin impunerea realităţii progreselor în relaţia bilaterală Turcia-Armenia.

Acorduri care să răstoarne un curs istoric nu sunt uşor de atins şi constituie în relaţiile internaţionale momente privilegiate, rare. Ce a determinat cele două ţări să iniţieze (căci e vorba de primii paşi) un proces susceptibil să transceandă un diferend istoric, în ciuda riscurilor, inerţiilor şi reticenţelor care tind să apere împământenitul statu quo? Adesea, schimbările majore în raporturile de forţe dintre state sau apariţia unor presiuni sau riscuri externe declanşează o apropiere greu de conceput înainte. Sub imperiul necesităţii, Sparta şi Atena au uitat de rivalităţi şi s-au aliat împotriva lui Xerses, dar, după înfrângerea perşilor la Mycale, au revenit repede la relaţia de competiţie culminând cu războiul din Peloponez. Reconcilierea istorică franco-germană s-a cimentat în contextul reconstrucţiei ţărilor europene occidentale după război, al contracarării pericolului sovietic şi al proiectului de construcţie europeană comună. Reconcilierea româno-ungară din anii ’90 a ţinut în bună măsură şi de un exerciţiu performat, la început sub presiunea exigenţelor aderării europene, apoi prin continuarea de bon coeur a practicii atât datorită mecanismelor create, cât şi a intereselor comune de a menţine noua situaţie.

În prezent există interese convergente ale Armeniei, Turciei şi Azerbaidjanului pentru a ieşi din blocajul actual. Pentru Turcia este vorba atât de îndrăzneală politică, cât şi de calcul strategic. Cordonul ombilical energetic, militar şi cultural care o leagă de Azerbaidjan nu este tăiat. Dar Baku este stimulat să găsească o soluţie împreună cu Armenia. Turcia înţelege că nu poţi să fii lider regional, dacă nu ai relaţii bune cu vecinii (o precondiţie şi pentru aderarea la UE) şi dacă nu dovedeşti capacitatea de a putea mişca lucrurile în sensul bun al istoriei, un sens care transcende adesea perspectiva naţională şi impune compromisuri.

Eforturile diplomatice turce au fost susţinute şi de atuurile geografiei şi geopoliticii, de armele politicii şi comerţului. Turcia navighează cu uşurinţă în mai multe lumi. Este membru al NATO, dar şi al Organizaţiei Conferinţei Islamice, o ţară care a demarat în 2005 negocierile de aderare europeană, dar şi o ţară cu puternice legături în Orientul Mijlociu, Caucaz şi Asia Centrală. Este un mediator şi un actor important în stabilizarea Irakului după retragerea forţelor americane şi pentru clarificarea statutului oraşului Kirkuk dorit de kurzii irakieni. Este o ţară inconturnabilă pentru dialogul cu Israel, Siria şi Iran, a devenit esenţială pentru procesul de pace israeliano-palestinian, critică pentru susţinerea efortului militar american în Afganistan, prin baza de la Incirlik, şi este indispensabilă pentru întretăierea coridoarelor energetice spre Europa, care reduc dependenţa de Rusia. Turcia deţine, să nu uităm, şi controlul Bosforului şi Dardanelelor şi astfel afluxul transportului maritim comercial şi militar în Marea Neagră, conform convenţiei de la Montreux. Companiile turce operează pe scară largă atât în Orient şi Asia Centrală, cât şi în Balcani, în Caucaz şi Rusia. Turcia susţine atât Nabucco, cât şi South Stream, atâta timp cât reţelele energetice trec pe teritoriul său. Chiar dacă Hillary Clinton o desemnează drept o „putere globală emergentă“, cert este că Turcia şi-a creat un loc de stat pivot, un stat fără de care nu poate fi concepută stabilitatea regională. Chestiunea kurdă şi chestiunea cipriotă vor rămâne însă probleme cărora Ankara trebuie să le găsească răspuns, pentru consolidarea poziţiei de preeminenţă în regiune şi apropierea de Bruxelles.

Armenia are opţiuni limitate. Poate continua să fie la mâna Rusiei în materie militară şi dependentă de asistenţă din partea SUA sau poate încerca să iasă din încorsetarea actuală, în care are graniţe deschise doar cu Iranul (unde are o minoritate însemnată) şi Georgia (80% din comerţul său se desfăşoară prin porturile din Georgia). Vede în acelaşi timp că timpul lucrează în favoarea Azerbaidjanului, care prosperă prin extragerea de petrol şi gaze pe care le vinde Occidentului. Ironic, războiul de anul trecut din Georgia, când armata rusă a „rezolvat“ două conflicte îngheţate prin dezgheţarea lor scurtă şi recongelarea după recunoaşterea entităţilor separatiste, a dat de gândit ambelor ţări direct implicate în Nagorno-Karabah, care văd şi că Grupul Minsk al OSCE nu a venit în ultimii 15 ani cu soluţii, Rusiei convenindu-i starea actuală de incertitudine prin care îşi menţine influenţa în regiune.

Preşedintele Sarkisian nu este în fond doar un veteran al războiului din Nagorno-Karabah, ci şi un jucător de şah redutabil. După ce câştigarea alegerilor, în martie 2008, a fost contestată de opoziţie, iar criza globală a agravat stagnarea economică din Armenia, înţelege că posibilitatea unor mişcări sociale interne sporeşte. Recursul la retorica naţionalistă şi adversităţile tradiţionale poate recrea pe termen scurt unitatea, dar nu oferă soluţii viabile de ieşire din situaţia actuală.

Pentru Azerbaidjan, prosperitatea de după încheierea acordului de furnizare de energie Occidentului, din 1994, şi funcţionarea efectivă, din iunie 2006, a gazoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan poate fi anihilată de un nou conflict, chiar dacă în armata azeră se investesc 2 miliarde anual. În Baku, cu aspect deja de emirat din Golf, poţi căuta cu greu semnele crizei economice: mari proiecte urbanistice sfidează, aparent fără efort, cu veniturile din exportul de energie, recesiunea. Pe de altă parte, tânărul lider Ilham Aliev nu poate apărea vulnerabil prin concesii care să dea impresia unor pierderi greu de acceptat de opinia publică.

Deşi ameninţă cu o reorientare spre Rusia, ca şi alte republici foste sovietice, Baku ştie cât de periculos este să reintri în orbita Rusiei, mai ales când interesele economice de producător te îndeamnă spre o relaţie directă cu consumatorii europeni de energie. La o populaţie de 8 milioane de locuitori, Azerbaidjanul are un PIB de 40 de miliarde şi o creştere economică pe timp de criză estimată la 8% în acest an. Cel mai probabil vor exista negocieri directe între părţi, cu mediere turcă, şi desigur vor exista şi presiuni pentru o mediere rusă şi una europeană.

Rusia poate fi marele perdant al unor mişcări în care nu este protagonist şi vede crescând influenţa Turciei în zonă. Menţine însă atuuri importante asupra ambelor ţări din Caucaz, inclusiv trupe şi o bază militară în Armenia.

Acordul de la 10 octombrie semnalează şi o posibilă alterare majoră a direcţiilor strategice diferite de orientare ale celor trei foste republici sovietice din Caucazul de Sud. Până acum, Georgia era exponenta prooccidentală a grupului, Armenia păstrându-şi legăturile puternice cu Rusia, iar Azerbaidjanul jucând între cei doi poli, dialogând şi făcând afaceri în ambele direcţii. Mişcarea de apropiere dintre Armenia şi Turcia poate înclina balanţa spre Occident, prin intermediul Ankarei, care astfel acumulează puncte atât în relaţia cu SUA, cât şi în perspectiva integrării europene.

Dacă neîncrederea poate constitui, în relaţiile interpersonale, o infirmitate emoţională şi morală, adesea contractată în urma unor experienţe suprapuse pe o predispoziţie înnăscută, în relaţiile interstatale rezerva şi suspiciunea privind intenţiile şi ramificaţiile din spatele acţiunilor internaţionale este, cel puţin în grilă realistă, o reacţie cu declanşare aproape automată. Dacă, în cazul unor parteneri de lungă durată, precum Marea Britanie şi SUA, neîncrederea este disipată de reţele complexe de interdependenţe şi interese conexe construite începând cu apusul imperiului britanic şi ascensiunea SUA, în cazul unor ţări care au operat exclusiv pe logica confruntării şi în care elitele şi popoarele au practicat o retorică a ostilităţii de decenii, neîncrederea pare un instrument de prepoziţionare în relaţiile bilaterale cu aură chiar de raţionalitate, în detrimentul bunei credinţe şi al bunei intenţii. Această neîncredere trebuie depăşită într-o relaţie triunghiulară de care depinde rezolvarea ecuaţiei între Armenia, Azerbaidjan şi Turcia. Soluţionarea unui conflict prelungit pe baza unui acord care să îi confere speranţă de dăinuire transmite un mesaj atât pentru conflictul „îngheţat“ din Cipru, cât şi pentru Transnistria (posibil şi pentru Crimeea). Aceasta pune într-o situaţie dificilă Rusia, care a ales o cale complet diferită de cea propusă de Turcia şi Armenia: după războiul din august 2008 a recunoscut, grăbită să folosească momentul, independenţa Osetiei de Sud şi Abhaziei, stabilind 7–8.000 de militari în zonă, dar nesoluţionând conflictul astfel reîngheţat într-o nouă formulă, care nu satisface toate părţile. Turcia sugerează tocmai că există modalităţi ca părţile, ajutate de terţi, să ajungă la un acord. Este posibil ca Moscova să încerce, în paralel cu influenţarea procesului de reconciliere azero-armean, să nu lase să îi scape ocazia Transnistria pentru a se reafirma ca principală putere în fostul spaţiu sovietic şi creator de soluţii. Uniunea Europeană ar trebui însă să fie susţinătorul major al încheierii conflictului nesoluţionat din Transnistria, dacă vrea să aibă credibilitate în zonă, iar politica de vecinătate să nu se mai afirme preponderent doar la sud, ci şi la estul Uniunii. Ce poate fi îngrijorător pentru China, India sau Maroc, dar chiar şi Turcia şi Rusia este impresia că scenariul cel mai probabil pentru Nagorno-Karabah, ca şi cel din fostele provincii georgiene, este favorabil separatiştilor.

Pentru a deschide un alt făgaş de curgere a istoriei este nevoie de ceva mai mult decât voinţă politică şi asumare de riscuri (opoziţia politică, presiuni externe, revanşarzii şi naţionaliştii belicoşi vor exista mereu). Este nevoie de ceea ce Robert Axelrod a numit „umbra viitorului“. Ceea ce poate declanşa schimbarea de paradigmă spre un comportament cooperant ar fi o viziune diferită a viitorului. În momentul în care părţile îşi văd viitorul radical diferit, acesta poate da naştere unor instanţe de conlucrare. Ceea ce înseamnă că viitorul aruncă o umbră asupra prezentului, care astfel este construit diferit, este construit să prindă din urmă un alt viitor. Aşa se poate sparge un cerc vicios al violenţei şi neîncrederii. Ce se poate adăuga este că, pentru ca această percepţie a viitorului să fie diferită şi să facă loc cooperării sau reconcilierii, este nevoie de satisfacerea premisei realizării pregnante de către elite şi mare parte a guvernanţilor a existenţei unor interese comune suficient de puternice, care să facă în aşa fel încât costurile blocajului sau ostilităţii să fie excedate covârşitor şi hotărâtor de beneficiile cooperării. O astfel de situaţie pare să fi făcut posibil acordul dintre Armenia şi Turcia. O astfel de situaţie este aşteptată de peste 50 de ani în Orientul Mijlociu.

Diplomaţia fotbalului este folosită de preşedinţii Turciei şi Armeniei pentru rapprochement, pe modelul diplomaţiei cricketului dintre India şi Pakistan sau a diplomaţiei ping-pong-ului dintre SUA şi China în anii ’70. La 15 octombrie, cei doi şefi de state au urmărit la Bursa meciul retur pentru calificările la mondialul de anul viitor. Anul trecut, preşedintele turc fusese la Erevan pentru meciul tur. Imnul Armeniei nu a fost întâmpinat „sportiv“, steaguri azere au fost confiscate la intrare, indicii că guvernanţii au de dus o muncă asiduă de explicare şi convingere a opiniei publice naţionale. În ambele meciuri, Turcia a câştigat. Câştigul de pe urma încheierii acordului şi, de sperat, a stimulării păcii dintre Armenia şi Azerbaidjan este însă relativ. Fiecare dintre cei trei are de câştigat. Mai ales Azerbaidjanul trebuie convins că şi câştigurile sale pot fi apreciabile. Îi va fi însă greu să accepte pierderea Nagorno-Karabah, chiar dacă ar putea recupera totuşi în jur de 10–15% din teritoriul naţional pierdut în 1994.

Cele două protocoale dintre Turcia şi Armenia nu sunt decât o breşă, o expresie de voinţă politică de moment care trebuie însoţită de o pleiadă de gesturi simbolice şi concrete care vor căpăta probabil o dinamică graduală, bazată pe reciprocitate: deschiderea de ambasade, accesul la monumente şi locuri sfinte (pe muntele Ararat, de pildă), accesul refugiaţilor, eventuale compensaţii în loc de retrocedări, facilităţi economice mutuale etc. Ambele ţări vor deţine însă instrumentul ratificării în parlament a acordurilor. Preşedintele armean are o majoritate confortabilă în Legislativ, însă Parlamentul turc a mai cunoscut o situaţie, în 2003, când aleşii din partidul AKP al premierului Erdogan au votat împotriva atacării de către SUA a Irakului, de pe teritoriul naţional. Dacă Armenia va primi stimulente economice puternice prin includerea în reţelele de comerţ şi tranzit, şi negocierile cu Azerbaidjanul pot avea succes.

Armenia nu emite pretenţii decât asupra enclavei Nagorno-Karabah, putând să retrocedeze celelalte şapte provincii tratate drept „zonă tampon“, dacă se va oferi o soluţie de tranzit sau de zonă contiguă cu Armenia. Aceasta ar oferi câştig şi Azerbaidjanului şi mulţumi şi pe cei 800.000 de refugiaţi azeri de după război. În relaţia cu Turcia, soluţia constituirii unei comisii care să analizeze ştiinţific chestiunea genocidului este o soluţie „vizitată“ şi în alte cazuri. În fond este vorba de un proces de vindecare a memoriei, iar metodele de reconciliere naţională prin Comisii de adevăr şi justiţie, precum cele din Africa de Sud, Chile, Argentina, Timorul de Est, Rwanda, Bosnia-Herţegovina sau Sierra Leone şi Liberia, pot fi utilizate, într-o oarecare măsură, şi în cazul reconcilierii dintre state. Ca şi în Balcani, manualele de istorie şi versiunile oficiale ale naraţiunilor despre istoria regiunii va trebui să ofere sens şi identitate prin schimbarea raportării la „celălalt“.

Aşteptata intrare în vigoare a Tratatului de la Lisabona va fi de natură să accelereze o politică externă şi de securitate europeană comună mai coerentă şi mai eficientă, inclusiv în gestionarea crizelor. Cu toate semnele de „menajament“ faţă de Rusia constant lansate de state europene precum Germania, Austria sau Italia, UE va trebui să-şi asume un rol mai pregnant în vecinătatea estică, care nu intră în priorităţile strategice ale administraţiei Obama.

De la începutul dezmembrării Imperiului Otoman, la începutul secolului al XIX-lea, Rusia a nutrit, în ciuda poziţiilor adverse ale celorlalte imperii din concertul european, sentimentul că este succesorul natural al preluării fostelor zone de influenţă ale Istanbulului, din Balcani până în Caucaz. Revirimentului acestui sentiment, după descompunerea URSS şi proiectul de refacere a puterii ruse, îi răspunde Turcia acum, în lipsa unei acţiuni mai hotărâte a Uniunii Europene, dar este un răspuns naţional de repoziţionare proprie în regiune de care trebuie să ţină cont şi diplomaţia română. În lipsa unei substanţe reale politice şi financiare (600 milione euro) puse în susţinerea Parteneriatului Estic, UE ar trebui să îşi aducă aminte de vorbele părintelui fondator Shuman, care credea în responsabilitatea Europei: „contribuţia pe care o Europă organizată şi vie o poate aduce civilizaţiei este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor pacifice“.

Cele 22 de misiuni civile şi militare ale UE de reconstrucţie şi stabilizare din ultimii şapte ani sunt semne tangibile. În cazul unei soluţii de compromis care ar prevedea retragerea graduală a Armeniei din districtele adiacente NK şi amânarea soluţionării definitive a statutului enclavei, prin convocarea unui referendum peste un număr de ani (lăsând posibilă opţiunea unei autonomii extinse în cadrul Azerbaidjanului), în paralel cu întoarcerea refugiaţilor, Uniunea s-ar putea arăta dispusă să trimită o misiune de monitorizare asemănătoare cu cea din Georgia (EUMM), cu un mandat care ar putea include supravegherea aplicării acordului bilateral, asigurarea stabilităţii în zonele de unde s-au retras forţele armene, garantarea unui coridor de acces spre NK, reîntoarecerea refugiaţilor şi strămutaţilor etc. Prin astfel de gesturi concrete, UE ar trebui să marcheze încetarea perpetuării mitului subversiv al unor conflicte „îngheţate“ şi ar lucra activ, inclusiv prin mediere politică şi prin stimulente economice, pentru ca visul kantian al unei păci mondiale perpetue să înceapă cu munca trudnică a micilor păci posibile în jurul nostru. //

Ideile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în capacitate personală.

TAGS :
Comentarii
Total 0 comments.
Recomandari
1140
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22