Sexualitatea limbajului

Andrei Oisteanu | 09.11.2015

Pe aceeași temă

Publicăm mai jos, în avanpremieră, un fragment inedit din cartea lui Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, în curs de apariţie la Editura Polirom.

 

Fiinţa umană este un perpetuu câmp de luptă între Natură şi Cultură. Instinctele naturale (înnăscute) încearcă să domine preceptele culturale (dobândite). Şi vi­ce­ver­sa. De regulă, cele din ur­mă le înfrânează (sau le amplifică) pe cele dintâi. Fi­ind o simbioză între eul-na­tural şi eul-cultural, omul a ajuns să considere imo­rale unele dintre faptele sa­le naturale. Pudibonzi fi­ind, autorii de dicţionare şi enciclopedii (cei români în mod special) se jenează de obicei să abordeze aspecte privind terminologia sexuală. Ei ne­so­co­tesc un dicton arhaic de bun simţ: Na­tu­ralia non sunt turpia („Lu­crurile na­turale nu sunt ruşinoase“). Un dicton în spatele căruia îşi ascundeau fi­lozofii cinici actele considerate a fi im­pu­dice (mas­tur­barea în public, de pildă, a lui Diogene din Sinope).

 

„Cele moralnice se aseamănă cu cele na­turalnice“, zicea în 1828 clericul-cărturar Eufrosin Poteca, ieromonahul valah care se plângea că inima lui e stăpânită de „doo patimi“: „dragostea fetelor şi dra­gos­tea învăţăturei“. În cazul acestuia, nici „cele naturalnice“ nu erau ruşinoase, dar nici „cele moralnice“.

 

„DEX-ul şi sexul“

 

Termenii care numesc practicile sexuale şi organele genitale nu apar în dic­ţio­na­rele moderne sau contemporane ro­mâ­neşti sau sunt înlocuite cu diverse eu­fe­misme (cu excepţia Dicţionarului ro­mâ­no-german, realizat de Heimann Tiktin în 1896-1926, şi a Atlasului Lingvistic Ro­mân, elaborat de Emil Petrovici în 1942). Astfel, o întreagă familie de cuvinte ex­trem de importantă (care face parte din fondul lexical principal) este practic eli­mi­nată din limbă. De pildă, în Dicţionarul explicativ al limbii române (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998), lipsesc cu­vinte considerate vulgare, dar foarte uzu­a­le. Putem vorbi practic despre o acţiune inadecvată de „emasculare a limbajului“. Cenzura politică (ante decembrie 1989) a fost înlocuită cu cenzura pudică, pseudo-etică. Evident, în limbaj popular, „simţul ruşinii“ a produs o „reacţie inhibitoare“, care a înlocuit termenii-tabu cu o serie ma­re de sinonime foarte plastice.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/desen-oisteanu.jpg

Unele situaţii ajung să frizeze ridicolul. În DEX, de pildă, nu apare substantivul că­cat, dar apare termenul infantil caca, aşa cum a arătat recent Radu Pavel Gheo, în­tr-o carte inspirat intitulată DEX-ul şi se­xul. Chiar şi în mult elaboratul Dicţionar al Limbii Române (cel iniţiat în 1913 de Sextil Puşcariu şi finalizat de curând, în 2011), în tomul VIII, partea a 5-a (pu­bli­cat de Ed. Academiei RSR în 1984), ab­sen­ţa termenului pulă este fals con­tra­ba­lan­sată de prezenţa termenului puţă, sub­stantiv feminin definit ca fiind „(popular) penis (la copii)“. Castrarea dicţionarelor a fost dublată de infantilizarea lor.

 

Este o abordare ipocrită a „limbiştilor“, cum îi numea B.P. Hasdeu pe filologii spe­cializaţi în lingvistică la sfârşitul secolului al XIX-lea. Atâta timp cât pe stradă, în ca­să şi pe stadion astfel de cuvinte sunt in­tens folosite, este absurd ca ele să fie cen­zurate din dicţionarele şi enciclopediile ela­borate sau avizate de Academie. Este tră­dat astfel însuşi spiritul limbii (Sprach­geist). Fenomenul s-a produs în pofida atenţionării unor (e drept, foarte puţini) lingvişti: „termenii consideraţi ob­sceni“ din Atlasul Ling­vis­tic Român – susţinea Va­sile C. Ioniţă în 1999 – „tre­buie utilizaţi ca sursă pen­tru dicţionarul-tezaur al limbii române, renunţând la o falsă pudoare ma­ni­festată până acum“. „Din punct de vedere ştiinţific – observa la rândul său norvegianul Erlig Schøller în 1971 –, ignorarea lor [= a ter­me­nilor licenţioşi] ni se pare nefundată. Practic, pudoarea lingvistică a de­ter­mi­nat lipsa cuvintelor obscene din dic­ţio­narele curente [româneşti], deşi ase­me­nea cuvinte re­prezintă un material de lim­bă vie“. Abordând în 1983 „ter­mi­no­logia s­exului în lirica populară ro­mâ­nească“, iată ce scria cu obidă etnologul Constantin Ere­tescu: „Lectura colecţiilor de folclor ro­mâ­nesc are gustul mân­că­ru­rilor die­te­tice. Absenţa oricărui termen «vul­gar», a oricărei situaţii «in­de­cen­te», îl în­deam­nă pe cititor să se întrebe dacă ţă­ranul român nu cumva cântă şi dan­­sează atunci când vrea să vor­beas­că“.

 

Putem vorbi de un fel de revoltă a câtorva cercetători, sătui de pudibonderia afişată în domeniul lingvisticii româneşti main­stream. Unii dintre ei, precum Dan Alexe, au ajuns să abordeze lingvistica în răspăr, „aşa cum nu aţi învăţat-o la şcoală“, ana­lizând anume termenii care sunt „încă fals-pudic ignoraţi de dicţionare“, adică terminologia sexuală. Abordarea aşa-zi­când „morală“ în domeniul lingvisticii nu este doar nonştiinţifică, dar şi foarte ade­sea ridicolă. Falsa pudibonderie şi ultr­a­conservatorismul le joacă românilor feste. „Băieţii fini“, cum îi numeşte Andrei Ple­şu, înjură mitocăneşte, dar pronunţă je­naţi „plover“, pentru a evita cuvântul, chi­purile indecent, „pulover“.

 

Ne-am putea aştepta ca termenii sexuali care nu apar în DEX să figureze măcar în dic­ţionarele argotice. Ei bine, nici în dic­ţionarele româneşti de argou aceste cu­vinte nu sunt corect reprezentate. Situaţia nu este mai bună nici măcar în dic­ţio­narele bilingve de argou, englez-român şi francez-român. În aceste cazuri, organul ge­nital masculin, de pildă, este înregistrat la cel mai argotic nivel în engleză (dick) şi în franceză (zeb), dar e tradus neutru în română, printr-un latinism anatomic tern (penis). Nu va fi de mirare, deci, că – în dic­ţionarul de argou englez-român – sub­stan­tivul fuck e tradus „tehnic“ prin sin­tagma sterilă „contact sexual“, iar verbul to fuck este echivalat printr-o formulă aseptică şi eufemistică în limba română: „a face dragoste“.

 

Castrarea enciclopediilor

 

Dar chiar şi la case mai mari ne putem confrunta cu situaţii jenante. De exem­plu, dacă ai curiozitatea să cauţi în En­cyclopedia Brittanica (ultima ediţie, din 2002, în 30 de volume), la articolul Ius primae noctis (Dreptul primei nopţi) eşti trimis la o sintagmă în limba franceză (!), Droit du seigneur, unde este o prezentare extrem de scurtă şi de rezervată: „Un drept feudal despre care se spune [sic!] că a existat în Europa medievală, dân­du-i stăpânului dreptul de a se culca în prima noapte cu mireasa oricărui vasal“.

 

Nu eşti trimis nici la vreun alt articol din enciclopedie, nici la vreun studiu de re­fe­rinţă (altfel, o practică extrem de uzuală în cadrul Enciclopediei britanice). Într-o ediţie anterioară a acestei enciclopedii (a 15-a ediţie, din 1985, în 32 de volume), ar­ticolul privind Droit du seigneur este ceva mai lung, dar abundă în formulări ine­xacte, dubitative, limitative şi mi­ni­ma­lizatoare. Dacă a existat această cutumă („dovezile sunt indirecte“), ea a fost prac­­ticată „la o dată foarte timpurie“, „pen­tru o perioadă scurtă“, doar „în une­le regiuni ale Franţei şi Italiei“, şi „cu siguranţă acest obicei nu a existat niciodată în altă parte“: [Le droit du seigneur] este similar în diferite societăţi primitive, dar dovezile existenţei lui în Europa sunt aproape în totalitate indi­recte, implicând documente privind taxe de răscumpărare plătite de către vasali pentru a evita punerea în aplicare a cu­tu­mei. Multe investigaţii intelectuale au fost consacrate acestei probleme, dar – deşi pare posibil ca un astfel de obicei să fi existat pentru o perioadă scurtă, la o dată foarte timpurie, în unele regiuni ale Franţei şi Italiei – cu siguranţă acest obicei nu a existat niciodată în altă parte“.

 

Autorii Encyclopediei Americane din 2002 au rezolvat şi mai simplu problema: acest subiect nu este nici măcar amintit. Pentru clericii catolici, le droit du sei­gneur este doar „o minciună scornită de protestanţi“ şi pusă pe seama catolicilor. Unele dicţionare şi enciclopedii catolice ating culmea ridicolului. În New Catholic Dictionary (1910), de pildă, sintagma Right of the first night (Dreptul primei nopţi) nu este deloc explicată. Cititorul dicţionarului află totuşi că este vorba de o legendă vulgară şi mincinoasă: „Este o poveste vulgară care nu are nici cel mai mic temei în legendă sau în mărturii is­torice din orice ţară creştină“. Cu alte cu­vinte, ni se spune că ius primae noctis ar fi „o poveste vulgară“, dar nu ni se spu­­ne ce susţiune această poveste.

 

Din toate aceste exemple se poate deduce faptul că „dreptul seniorului asupra fe­cioarelor“ a devenit de-a lungul timpului un subiect delicat şi inconfortabil. Autorii de dicţionare şi enciclopedii fie evită su­biectul, fie aruncă pisica moartă în curtea vecinului: britanicii dau vina pe francezi şi italieni, catolicii pe protestanţi, socie­tăţile moderne pe cele arhaice etc.

 

„Agenţia de Stat pentru Protecţia Moralităţii“

 

În privinţa sexualităţii limbajului şi a cas­trării dicţionarelor, ridicolul nu are limite. Contaminează şi straturile institu­ţio­na­li­zate ale societăţii. De curând, Agenţia de Stat pentru Protecţia Moralităţii (nu şti­am că există o astfel de instituţie, demnă de distopiile lui George Orwell), de pe lân­gă Ministerul Culturii din Republica Mol­dova, a cenzurat serviciile de sex prin te­lefon (erotic line) prestate de o firmă spe­cializată. Iată declaraţia halucinantă, de un haz uriaş, din octombrie 2011, a direc­to­rului acestei agenţii guvernamentale (în­fiinţate în 2002), domnul Vitalie Verbiţchi: „Firma [de sex prin telefon] ne-a pre­zen­tat 50 de istorioare, variante ale discu­ţiilor telefonice, din care au fost aprobate doar 20. Experţii noştri [sic!] au solicitat să fie scoase cuvintele vulgare şi de­nu­mirea organelor genitale, aşa cum sunt numite acestea în popor. Să apară doar cuvinte din DEX“.

 

În continuarea declaraţiei sale de presă, jandarmul şef al moralităţii statale s-a plâns de faptul că legislaţia în vigoare nu permite „experţilor noştri“ să intercep­teze telefoanele firmei respective pentru a verifica dacă rezoluţiile agenţiei gu­ver­na­mentale sunt sau nu respectate. În aceste condiţii, domnul Verbiţchi a conchis re­semnat: „Bănuim că deciziile noastre sunt ignorate“.

 

În ceea ce priveşte Rusia lui Vladimir Pu­tin, lucrurile stau şi mai drastic. Vorba zi­calei: „Cu cât mai la est, cu atât mai rău“. Liderul de la Kremlin a promulgat o lege care, începând de la 1 iulie 2014, in­terzice folosirea de cuvinte vulgare în tot me­diul cultural şi artistic. Este vorba mai ales de „cele patru cuvinte obscene“ (ac­tul sexual, vaginul, penisul şi testiculele), a căror utilizare în cărţi, filme, concerte, piese de teatru şi mass-media scrisă şi au­diovizuală este imediat sancţionată. O le­ge similară exista şi până atunci, astfel că, pentru folosirea unor termeni con­si­de­raţi obsceni, agenţiei de ştiri Ros Balt News – o voce critică la adresa Krem­li­nu­lui – i s-a retras licenţa în noiembrie 2013.

 

Situaţia aduce aminte de America, e drept, de cea din urmă cu un veac şi jumătate. Este vorba de mentalitatea puritanistă ame­ricană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când ultraconservatorul Anthony Comstock crea, taman la New York, o So­cie­tate de Suprimare a Viciului (New York Society for the Suppression of Vice, 1873), o organizaţie menită să supravegheze pu­ri­ta­tea moralei publice. Şi tot el influenţa Congresul SUA să voteze aşa-numita Lege Comstock, care interzicea orice material „ob­scen, indecent sau lasciv“.

 

Din lipsă de spaţiu s-a renunţat la note.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22