Martiriul ingenuității

Radiațiile au ucis la Cernobîl mai puțin de­cât frica ce le-a însoțit. Un sfert de milion de strămutați și-au așteptat ani la rând moartea, nu tocmai grăbită. Dezrădăcinați, împrăștiați, debusolați, mulți se con­si­de­rau ei înșiși fără scăpare. Pentru ceea ce a urmat, mai decisiv decât un buton apăsat aiurea a fost eșecul în gestiunea fricii – cândva o specialitate sovietică. În com­pe­tiția inedită dintre comunism și atom, du­pă un start bun (grație spionilor lui Beria), ultima manșă i-a fost fatală celui dintâi. După Cernobîl, frica de puterile nevăzute a covârșit vechiul primat al terorii insti­tu­ționalizate. Din avanpostul documentării, Svetlana Alexievici – prea puțin cunoscută până la recentul Nobel – sesizase aspectul profetic al tragediei: moartea își schim­ba­se stilistica, războiul nu mai era o me­ta­fo­ră convingătoare într-o lume până atunci dominată de ideologia amenințării per­ma­nente. Dușmanul, acum de nerecunoscut, devenise o noțiune caducă. Regimul a pier­dut astfel monopolul emoțiilor de­ter­mi­nan­te pentru cursul istoriei. Dacă pres­ti­giul său deja mult încercat s-a năruit oda­tă cu reactorul nr. 4, motivul nu era atât falimentul economic, cât cel metafizic – Dumnezeu o fi murit, dar radiațiile sunt mai derutante decât dinamica haosului brevetată de bolșevici inventivi ca Stalin.

Cernobîl a fost un cui în sicriul co­munismului. Părea totodată metafora perfectă a unei lumi bolnave, care se elibera dureros de mult dospitul său puroi. Dar și o confirmare a apocalipsei ecologice la care ne făcuse sensibili, mai mult decât al­ții, Tarkovski, turmentatul ocultist al lu­mii sovietice. O altă analogie ar trebui în­să să ne pună și mai mult pe gânduri: con­fruntarea cu duhul unui trecut ce parcă s-a evaporat, dar pe care îl bănuim încă în preajma noastră, nociv și incontrolabil. Mai bine zis, cu efectele sale pe termen lung. Fiindcă ceea ce tulbură memoria co­munismului, cu care nu ne împăcăm de un sfert de secol, e ca o iradiere an­goa­santă. Briser le toit de la maison, ne în­demna Eliade, dar uneori, ca la Cernobîl, spărtura nu era decât ambiguu elibe­ra­toa­re. Desigur, memoriile individuale pot fi radical contrastante, iar cea colectivă, o ne­gociere eșuată. Dar sarea și piperul amin­tirii sunt conferite doar de sem­ni­fi­cația celor petrecute. Nu e vorba de cau­za­lități comode – Iisus le-a subminat sfi­dător când a precizat că un turn nu cade peste trecători atent selecționați de pronie. Fără o doză de hermeneutică a even­i­men­telor propriei vieți – prinsă, în diferite configurații, în istorii mai ample –, nu pu­tem însă trăi. Comunismul, ca orice pre­tenție totalitară, ne-a tentat și cu ex­pli­ca­ții globale la îndemână. Simplificând ideo­logic și terorist, ne-a viciat cu gustul ade­vărurilor aparent simple. Dar elevația con­științei înseamnă în primul rând a des­co­peri cât de provocator de versatilă e, de fapt, realitatea.

Recent distins la ultima ediție a festivalului Comedy Cluj, Ce­tă­țeanul lui Jerzy Stuhr e un com­pendiu de istorie – memoria pro­tagonistului șerpuind, în cău­tarea timpului pierdut, într-un desiș de flashback-uri – a Poloniei postbelice. Re­găsind comunismul, postcomunismul, dar și antisemitismul. Regizorul-actor și-a croit protagonistul din stofa antieroului: o inedită combinație de naivitate și con­for­mism. De obicei, privim ingenuitatea drept vulnerabilă, dar candidă, cu prima șan­să, într-un sfârșit, la o sănătoasă re­ac­ție morală – cum se întâmplase cu Omul de marmură al lui Andrzej Wajda, staha­novistul bine intenționat, transformat, du­pă dureroase treziri, în Omul de fier, di­zidentul dezvrăjit. În același timp, pri­vim conformismul drept funciarmente vi­no­vat, ca o negociere tacită, dar perfect lu­ci­dă. Antieroul lui Stuhr nimerește în câte un vârtej de belele mai mult din în­tâm­plare, părând deseori o victimă a con­junc­turii. Și chiar dacă uneori se revoltă, re­fuzul său e circumscris, nu-l face imun la viitoarele ispite ale naivității. E doar – pre­cum personajul interpretat de Elio Ger­ma­no în filmul lui Giovanni Veronesi, alt com­pendiu de istorie postbelică, italiană de această dată – A cincea roată la că­ru­ță. Pe protagoniștii celor două filme îi apro­pie, mai concret, chiar și umilința fi­gurației cinematografice de-o clipă – eloc­ventă metaforă a unor destine nu doar mar­ginale, ci și aparent pasive. La an­ti­po­dul omului de prisos privilegiat de lite­ra­tu­ra rusă, omul comun al istoriei nu e un Ham­let măcinat de dubii, steril din prea­pli­nul inimii, deprimat de meschinăria in­hibantă a mediului, ci are vigoarea aco­mo­dării, iar viața fără bonomie e pentru el de netrăit. Fiți circumspecți ca șerpii și in­genui ca porumbeii – iată un îndemn, în­tr-o traducere mai explicită, greu de ur­mat. Întrucât contrariant de aporetic. Idio­tul lui Dostoievski, deși unii l-au privit în cheie hristică, era chiar un idiot, care n-a fă­cut decât să încurce și mai tare lu­cru­ri­le. Iar scolia caragialiană a lui Steinhardt – căruia îi repugnau atât bondieuseria, cât și păcătoșii care n-au în gură decât ne­prihănirea – a fost citită cu con­des­cen­dență ironică drept nu mai mult decât un reconfortant abuz de interpretare: pupat toți piața endependenți nu e chiar idealul fraternizării care animă imaginarul creș­tin. Cetățeanul lui Stuhr e mai mereu prost privit de contemporani: școlar cu tur­bulențe antisemite – un nărav de fa­mi­lie –, e reeducat, spre exasperarea pă^­rin­ților, la un cămin cultural evreiesc; în­drăgostit de o evreică și integrat în noul cerc, va încerca zadarnic să-o apere de aceeași, recurentă, ură; proaspăt activist de partid, zelos și profan, va sfârși repede victima unei înscenări răzbunătoare; ares­tat din greșeală, e privit de suspicioșii to­varăși de detenție drept un turnător; de­primat de nedreapta izolare, e ușor de racolat cu puțină bunăvoință și chiar ajun­ge să se însoare cu o agentă acoperită, că­reia, cu proverbiala sa naivitate, îi ignoră inițial hramul; grevist al foamei, se sus­tra­ge dezonorant în climaxul confruntării, în­gri­jorat, inoportun, de soarta mamei; ajuns printre antipaticii responsabili ai unei fa­brici – de armament, deși camuflat, într-o țară a destinderii socialiste –, de-a­bia își ține în frâu muncitoarele cu pro­misiuni co­rupătoare; în postcomunism, faima sa de colaboraționist îi perpetuează statutul de infrecventabil; iar noul avatar, filo­ca­to­lic, al oportunismului său politic îl expune unei ultime deriziuni, mediatice de aceas­tă dată. De fapt, un asemenea tip uman pare mai degrabă un bun pretext pentru o neconvențională tragicomedie istorică de­cât o cheie de lectură cu potențial re­vi­zio­nist. Dar unele sugestii pot fi subtil provo­catoare.

Ce se întâmplă cu bonomia într-un regim totalitar? Cum să eviți sufocarea după un exces de legitimă suspiciune? Cum să îm­bini bucuriile vitale – exasperant de con­ta­minabile, de altfel – cu doliul istoric lu­cid? Noi privim, retrospectiv, (ne)șansa ce­lor care nu au fost ignorați de zbirii re­gi­mu­lui drept mântuitoare moral. Privim ne­cazurile lor drept semnul unei elecțiuni – în descendența secularizată a vechiului cult creștin al martirilor. Și cu cât co­mu­niștii/fasciștii au încercat mai mult să-și desființeze moral adversarii – pentru a fa­ce mai acceptabilă pentru conștiințe re­pre­siunea –, cu atât anticomuniștii/an­ti­fas­ciștii s-au atașat mai mult de o cultură a martiriului nu lipsită de ambiguități. Nu e vorba doar de exigența etică de a nu ex­tra­pola meritele – ținând cont și de un în­demn care nu vizează, banal, doar mo­des­tia: să nu știe stânga ce face dreapta. Abu­zăm prea adeseori de argumentul ini­țiatic: cel ce a depășit cu succes anumite probe merită un credit suplimentar. De fapt, un asemenea argument e mai de­gra­bă pernicios, fiindcă întreține subtile con­fuzii. La originea sa am putea găsi chiar un anumit scenariu teologic: cei ce s-au descurcat în această viață vor primi dem­nități viitoare într-un context și mai an­gajant. Ca o promovare meritată. Să fie în­să aceasta interpretarea cea mai potrivită? Miza dezbaterii nu e delegitimarea mar­ti­riului, ci integrarea sa într-o altă arhitec­tu­ră etică. Pentru care centralitatea me­ri­tului nu e o opțiune intangibilă. O scan­da­loasă pildă biblică ne oferă o pistă alter­na­tivă: unui manager falimentar i se re­co­mandă nu să-și salveze firma, ci să-și atra­gă simpatii prin favoruri acordate par­te­ne­rilor de afaceri. Cu alte cuvinte, să-și asi­gu­re viitorul nu prin merite cores­pun­ză­toa­re vocației, ci prin exercițiul prieteniei – care nu dizolvă, ca reper, meritul, ci și-l subordonează. Deja Aristotel ne învățase că scopul politicii nu e altul. Protagonistul lui Stuhr eșuează fiindcă e, în cele din urmă, mai mereu respins.

Ipostaza cea mai seducătoare a lui Iisus a fost cea a prietenului intim – în sens nu doar metafizic. Un regim totalitar nu urmărește doar să îm­piedice solidarități civice concurente, ci și să destrame țesătura intimității. Mai bine zis, să submineze acel inefabil echi­libru dintre spusele și nespusele unei pri­e­tenii. În interstițiile acesteia se insinuează agenții suspiciunii. Nathalie Sarraute a ex­plorat în Pentru un da sau pentru un nu fisura microscopică ce poate antrena o cu nimic previzibilă ruptură – simpla inter­pre­tare a tonalității unei replici, altfel cu to­tul benigne. Mult invocata iubire a duș­manului ar putea fi înțeleasă și ca o în­că­pățânare a prieteniei, dincolo de con­tin­gen­ța repoziționărilor. Am avea destule de învățat dacă am ieși din paradigma pre­di­lectă a convergențelor reconfortante, în­șelător de comodă. E interesant că filmul lui Jerzy Stuhr ia o turnură mai pre­pon­derent tragică în pasajele cu fundal an­ti­semit – un detaliu nu întâmplător. Din­co­lo de similitudinea ideologică a po­la­ri­ză­ri­lor extreme, există o subtilă diferență la nivelul practicii: pentru antisemiți conta stabilirea unei cât mai exacte linii de de­marcație rasială; pentru comuniști, stra­te­gia extirpării sociale era dublată de cea a amalgamului. Tocmai fiindcă se miza pe roadele reeducării – pentru un antisemit, un evreu rămâne evreu și dacă se creș­ti­nează ori se urăște pe sine. Această pro­gramatică mixtură girată de stat a tulburat și mai mult pertinența reperelor morale. Iar suspiciunea a desăvârșit ceea ce te­roa­rea doar începuse.