Occidentul și Islamul

Există un profund scepticism în pri­vința șanselor de integrare a mu­sul­ma­ni­lor în lumea occidentală, având în vedere eșecurile în serie de până acum.

Există două viziuni dia­metral opuse privind ma­niera în care trebuie in­terpretate atentatele te­roriste din ultima vreme.

Prima, împărtășită de cer­curile politice și inte­lec­tuale din zona stângii pro­gresiste occidentale, con­sideră că teroriștii sunt niș­te cazuri patologice, izo­late și că, deși organizațiile respective declară că luptă în numele Islamului, ele nu au în realitate nicio legătură cu cre­dința religioasă la care se raportează și sunt rejectate de cvasitotalitatea lumii mu­sulmane. În opinia lor, nici nu ar tre­bui să vorbim despre un terorism islamic (Ba­rack Obama, de pildă, evită în­tot­dea­u­na să facă asta), ci doar de terorism pur și simplu. În ceea ce privește motivele care îi determină pe tinerii musulmani să se alăture ISIS, acestea ar fi, în principal, dezamăgirea și lipsa de perspective spe­ci­fice vieții în comunitățile de la periferia orașelor occidentale, la care stânga ra­di­cală adaugă adesea vina colectivă a Occi­dentului, de la colonialism la intervențiile mai recente în spațiul musulman.

Ce ar trebui făcut? Se vorbește despre efor­­turi sporite pentru integrarea co­mu­ni­tă­ților musulmane din Occident. Ce tre­bu­ie evitat evitat cu orice preț? Înăs­pri­rea exa­gerată a legislației antiteroriste prin ex­tinderea inițiativelor care ar re­strânge li­bertățile individuale, pentru că asta nu ar face decât să dea satisfacție te­ro­riș­tilor. „Franța are deja printre cele mai du­re politici antiteroriste, iar a le ex­tinde nu ar face decât să-i alieneze și mai mult pe cei 5 milioane de musulmani din țară“, scrie The New York Times. Co­ti­dianul cre­de că este nevoie de „răb­da­re, de­ter­mi­na­re și corelarea obiectivelor stra­tegice“ pentru rezolvarea crizei din Siria, văzută drept un element cheie al so­luției.

De partea cealaltă, premizele discuției sunt radical diferite. Iar cea mai im­por­tantă diferență este aceea că se con­sideră că, departe de a fi vorba de aten­tate teroriste uzuale, organizațiile care sunt responsabile au la bază o ideologie comună, islamismul, cu o foarte clară raportare religioasă. Isla­mismul este un ames­tec de religie, politică și prac­tici violente, care își pro­pune să promoveze cau­za la nivel global. Și, departe de a fi mișcări izo­late, or­ganizațiile care îl pro­mo­vează, cu ISIS în rol cen­tral, se bucură de o re­la­tiv largă susținere în spa­țiul musulman. Matei Vișniec spune chiar că „atentatele de la Paris sunt expresia unui război religios“.

Or, dacă este așa, a distruge ISIS nu re­zolvă în fapt problema. Atâta vreme cât rămâne activă ideologia care stă la baza organizației, vor apărea alte structuri si­mi­lare. Ca și cum am avea de a face cu un lanț întreg de păpuși Matrioșka, care ies unele din altele. După ce s-a luptat o bună bucată de vreme cu Al Qaeda, după atacurile de la 11 septembrie, americanii s-au trezit că apar ISIS și „francizele“ sa­le, Boko Haram și Al Shabaab. Într-un text publicat recent în Wall Street Jour­nal, Ayaan Hirsi Ali face o trimitere clară la ideologia care stă la baza acestei ade­vărate mașinării teroriste apărute în ur­mă cu 20 de ani. Ea crede că Europa tre­buie să găsească metode de a distruge infrastructura îndoctrinării: școlile mu­sul­mane, moscheile, website-urile, mate­rialele de propagandă care îi transformă pe adepții recrutați din comunitățile mu­sulmane în fanatici gata chiar să moară pentru a ucide cât mai mulți „infideli“. Este respinsă și teza „defavorizării“ drept o cauză importantă a fenomenului. Exis­tă multe alte comunități etnice și re­li­gi­oase care se confruntă cu astfel de pro­bleme, dar care, în absența suportului ideo­logic, nu sunt generatoare de te­ro­rism. Ideea este respinsă chiar de foști jihadiști. „Nu eram defavorizat și am fost atras la un moment dat de Islamul ra­dical“, spunea britanicul Adam Dean.

Criza migrației nu a făcut decât să in­ten­sifice această dispută, în contextul te­me­rilor că ISIS ar putea infiltra jihadiști în imen­sul flux de imigranți. Există, în ace­lași timp, un profund scepticism în pri­vința șanselor de integrare a mu­sul­ma­ni­lor în lumea occidentală, având în vedere eșecurile în serie de până acum. Într-un interviu recent acordat unei publicații din Cluj, Ana Blandiana susține exact acest punct de vedere. „Drepturile omului ar obliga Europa să primească pe toată lu­mea, dar dacă primeşte pe toată lumea, Europa încetează să mai aibă o definiţie, ea încetează să mai fie Europa. E de ajuns să vezi un oraş ca Rotterdam sau suburbiile franceze în care aproape nu mai există albi. Problema nu e de a nu da tot ce poţi să dai, ci a nu renunţa la ceea ce eşti tu, primind mase de emi­granţi de cu totul alt tip de cultură, de mentalitate.“